Decizii ÎCCJ | Art. 539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare?

Decizia nr. 11/2020, publicată în M. Of. nr. 224 din 19 martie 2020

Considerente:

[…] 100. În raport cu obiectul sesizării de faţă, se constată că circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei judecare este învestită Curtea de Apel Bacău nu sunt de natură a contura aspecte de drept neanalizate de instanţa supremă în deciziile de unificare invocate sau care ar indica o altă perspectivă juridică a aceleiaşi chestiuni de drept.

101. Mai mult decât atât, însăşi instanţa de trimitere citează din considerentele Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, dezlegările incidente pentru chestiunile de drept invocate în sesizare.

102. Astfel, referitor la împrejurarea dacă, în contextul art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, privarea nelegală de libertate ar putea avea în vedere doar măsurile preventive privative de libertate, nu şi privarea nelegală de libertate în executarea pedepsei privative de libertate (închisoare cu executare), se constată, din perspectiva unei interpretări literale, că norma invocată se referă la dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată în mod nelegal de libertate, fără a distinge după cum privarea de libertate a fost urmarea unei măsuri preventive privative de libertate, a unei pedepse sau a altei sancţiuni penale. Cum norma analizată nu conţine astfel de distincţii, nici interpretului nu îi este permis să le facă, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

103. Drept urmare, art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală nu reglementează dreptul la repararea pagubei numai în favoarea persoanelor care au fost private în mod nelegal de libertate exclusiv în baza unei măsuri preventive privative de libertate şi, cu atât mai puţin, nu exclude acelaşi drept pentru persoanele care au fost private în mod nelegal de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei privative de libertate (închisoare cu executare).

104. Pe de altă parte, în paragraful 42 al Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii se face referire expresă la intervenirea privării nelegale de libertate “în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare)”, iar în paragraful 41 al aceleiaşi decizii se detaliază aspecte referitoare la analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare “(în faza de executare a pedepsei)”, etapă procesuală incompatibilă cu dispunerea unor măsuri preventive privative de libertate.

105. În consecinţă, Decizia de recurs în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017 a instanţei supreme oferă toate elementele de drept necesare pentru ca instanţa de trimitere să poată stabili dacă faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive este integrată procesului penal şi să răspundă, pe cale de consecinţă, la prima întrebare ce face obiectul trimiterii.

106. Similar, textul din legea procesual penală face trimitere la privarea nelegală de libertate “în cursul procesului penal”, fără a exclude vreuna dintre cele patru faze ale acestuia, atunci când acestea sunt parcurse în totalitate (întrucât, în cazul achitării, în mod evident, va lipsi faza de executare a unei pedepse privative de libertate).

107. Simpla împrejurare că în dispozitivul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, se menţionează că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia” nu înseamnă că dezlegarea astfel dată nu este valabilă şi în privinţa privării nelegale de libertate intervenite pe durata executării unei pedepse privative de libertate. Circumstanţierea dezlegării de principiu date, prin decizia menţionată, la măsurile preventive privative de libertate – cauză a privării nelegale de libertate – a fost impusă de limitele sesizării stabilite prin memoriul de recurs în interesul legii, consecinţă directă a faptului că practica judiciară a fost generată în principal în cauzele cu un atare obiect.

108. În plus, aplicabilitatea aceleiaşi dezlegări şi pentru cazul în care privarea nelegală de libertate derivă din punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii se impune şi în considerarea unui argument a fortiori, ce se identifică, de asemenea, în Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragraful 50.

109. Dacă legiuitorul român a stabilit prin dispoziţiile legii procesuale penale principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparaţiilor pe care le acordă celui care a suferit în mod injust de pe urma unei privări nelegale de libertate în baza unei măsuri preventive privative de libertate (care se poate fundamenta pe fapte, indicii sau suspiciuni rezonabile care nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru fundamentarea unei condamnări), cu atât mai mult aceeaşi răspundere obiectivă poate fi antrenată în cazul în care privarea nelegală de libertate decurge din punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă.

110. În ceea ce priveşte caracterul explicit al constatării caracterului nelegal al privării de libertate decurgând din punerea în executare a pedepsei privative de libertate – al doilea aspect sesizat de instanţa de trimitere – dezlegarea acestei chestiuni a fost stabilită fără echivoc în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis şi în cazul în care premisa este aceea a privării nelegale de libertate prin punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii. În cuprinsul deciziilor de unificare a practicii judiciare nu se menţionează că noţiunea de “caracter explicit” ar trebui să vizeze inserarea ad litteram, exclusiv în dispozitivul actelor procedurale enumerate de text, a constatării caracterului nelegal al privării de libertate, subliniindu-se, în schimb, necesitatea constatării neechivoce a acestui caracter în cuprinsul actelor procedurale prevăzute limitativ de art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. În considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o atare dezlegare este obligatorie în toate situaţiile în care se invocă o privare nelegală de libertate intervenită în cursul procesului penal, fiind irelevant dacă ea este consecinţa dispunerii unei măsuri preventive sau a aplicării unei sancţiuni penale privative de libertate.

111. În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect sesizat – dacă sintagma “hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie -, se constată că şi acesta este dezlegat neechivoc în cuprinsul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragraful 34.

112. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reglementată de dispoziţiile art. 433-451 din Codul de procedură penală, care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

113. Potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, recursul în casaţie poate fi exercitat împotriva unei decizii pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Această cale de atac se poate declanşa, aşadar, numai împotriva unei hotărâri rămase definitivă fie potrivit art. 551 pct. 4 din Codul de procedură penală – în cazul în care s-a respins apelul, la data la care s-a pronunţat decizia de instanţa de apel -, fie conform art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală – la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

114. Prin urmare, cum hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în casaţie este o hotărâre definitivă, rezultă că nu există vreun temei pentru ca aceasta să fie exclusă din categoria hotărârilor definitive ale instanţelor de judecată învestite cu judecarea cauzei, la care se referă art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

115. Arestarea preventivă nelegală şi detenţia nelegală în baza unei condamnări definitive implică analiza unor temeiuri parţial diferite, însă aceste distincţii nu sunt de esenţa problemei de drept ce face obiectul trimiterii prealabile.

116. Diferenţierea între nelegalitatea hotărârii definitive anulate într-o cale extraordinară de atac, cum este cea a recursului în casaţie, şi caracterul – legal sau nelegal – al privării de libertate intervenite deja în baza acestei decizii definitive, anterior casării ei, problemă pe care o ridică de fapt speţa de faţă, reprezintă doar un aspect particular, de aplicare într-o cauză concretă a dezlegării de principiu date prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Instanţa de trimitere este, prin urmare, unica îndrituită să aprecieze şi să statueze asupra acestor aspecte în planul aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, în lumina tuturor deciziilor obligatorii relevante pronunţate de instanţa supremă şi a exigenţelor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Marea Cameră, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Hotărârea din 10 iunie 1996, Marea Cameră, pronunţată în Cauza Benham contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, şi Hotărârea din 29 mai 1997, pronunţată în Cauza Tsirlis şi Kouloumpas împotriva Greciei).

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.