Decizii ÎCCJ | Ce poate fi inclus în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului

Decizia nr. 9/2020, publicată în M. Of. nr. 548 din 25 iunie 2020

Considerente:

[…] 27. Problema de drept cu care este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este aceea de a se stabili “dacă în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ doar probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare şi care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă sau şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanţă de fond a constatat decăderea”.

28. Soluţionarea problemei de drept presupune a se stabili dacă efectele sancţiunii decăderii din dreptul de a solicita şi/sau administra probe în faţa primei instanţe operează şi în privinţa căii de atac a apelului, care, prin natura sa, este o cale de atac total devolutivă, provocând o nouă judecată asupra fondului, în care instanţa de apel statuează, atât în fapt, cât şi în drept, cu observarea şi a limitelor consacrate prin art. 477 alin. (1) şi, respectiv, art. 478 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă.

29. Pentru a porni la analiza acestei probleme de drept este necesar a fi enunţate dispoziţiile art. 254 din Codul de procedură civilă, care statuează la alin. (1) că “probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege”.

30. Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în faţa primei instanţe de fond, legiuitorul a instituit sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în faţa primei instanţe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare.

31. Acest text este în deplin acord cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care impun ca părţile să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, atât motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, cât şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea, şi aceasta ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

32. La alineatul (2) al art. 254 din Codul de procedură civilă s-a menţionat că “dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 5. există acordul expres al tuturor părţilor”.

33. Deşi aceste dispoziţii sunt cuprinse în cadrul cărţii a II-a a Codului de procedură civilă, denumită “Procedura contencioasă”, titlul I “Procedura în faţa primei instanţe”, capitolul II “Judecata”, secţiunea a 2-a “Cercetarea procesului”, subsecţiunea a 3-a “Probele”, paragraful 1, intitulat “Dispoziţii generale”, aparent legiuitorul a menţionat că efectele decăderii se produc în cursul procesului, şi nu doar în faţa primei instanţe, etapă procesuală în care a fost dispusă sancţiunea decăderii.

34. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează, printre altele, tocmai întinderea efectelor sancţiunii decăderii aplicate de către prima instanţă, în cazul declarării apelului, cale devolutivă de atac, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce statuează că “apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept”.

35. Pentru a verifica în ce măsură dispoziţiile care instituie decăderea din dreptul de a propune probe în faţa primei instanţe îşi extind efectele asupra judecăţii în faţa instanţei de apel, trebuie a se constata, în primul rând, că, potrivit art. 482 din Codul de procedură civilă, “dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.

36. Ca atare, în cele ce urmează se va verifica dacă dispoziţiile generale din domeniul încuviinţării probelor prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă îşi produc efectele în tot cursul procesului, deci şi în faţa instanţei de apel, sau în cazul acestei căi de atac există dispoziţii speciale care le înlătură.

37. Sub acest aspect se constată că art. 470 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă prevede că cererea de apel va cuprinde “probele invocate în susţinerea apelului”, cu semnificaţia că, în cazul în care formulează un apel motivat împotriva hotărârii primei instanţe, apelantul are dreptul de a propune probe noi, în dovedirea susţinerilor prin care combate situaţia reţinută de prima instanţă prin sentinţă, adică formulează critici de netemeinicie a acesteia.

38. Art. 470 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, “când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e)” din acelaşi act normativ (referitoare, spre exemplu, la depunerea înscrisurilor în exemplare suficiente, certificate pentru conformitate cu originalul sau arătarea numelui, prenumelui şi adresei martorilor etc.), constituie un argument suplimentar convergent spre concluzia că, în cazul probelor arătate deja primei instanţe, aceste condiţii nu sunt necesare, presupunându-se că sunt deja îndeplinite.

39. Aceste dispoziţii fac referire expresă la probe “nearătate la prima instanţă”, fără să facă vreo distincţie în funcţie de motivul nesolicitării administrării lor, astfel că, faţă de principiul ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus, nu poate fi primită ipoteza restrictivă propusă în sensul că sunt admisibile doar probele care nu au putut fi propuse în faţa instanţei de fond.

40. De asemenea, legiuitorul a stabilit la art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă că “părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

41. Pe de o parte, trebuie menţionat că noţiunea de dovezi invocate este mai largă decât cea de probe încuviinţate, prima incluzând şi probele propuse, dar care au fost ulterior respinse din variate motive, inclusiv pentru depunerea peste termenul procedural prevăzut de lege.

42. Legea se referă la simplul fapt al invocării acestora în faţa primei instanţe de fond şi nu impune exigenţa ca probele să fi fost administrate, fiind suficient ca respectivele probe să fie cerute la prima instanţă, chiar dacă nu au fost încuviinţate şi administrate, indiferent de motiv (de pildă, pentru că partea a renunţat la administrarea probei sau au fost respinse), pentru a putea fi readuse în atenţia instanţei de apel spre încuviinţare şi administrare, această din urmă instanţă urmând a examina condiţiile de admisibilitate şi de încuviinţare a dovezilor şi dacă acestea pot să ducă la soluţionarea procesului.

43. Pe de altă parte, enumerarea din textul anterior citat are un caracter alternativ, prin folosirea conjuncţiei cu funcţie disjunctivă sau, iar prin aplicarea regulilor de interpretare gramaticală, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, de semnele de punctuaţie şi ortografie, se impune concluzia că este posibilă propunerea prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel atât a unor probe invocate în faţa instanţei, admise sau respinse pentru diferite motive, cât şi a probelor neinvocate în faţa primei instanţe, fără vreo limitare.

44. A accepta teza contrară, respectiv că efectul decăderii din dreptul de a propune probele, statuate de prima instanţă, se extinde şi în apel ar putea lăsa fără finalitate atât dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d), cât şi pe cele ale art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că partea, limitată la probele legal propuse în prima instanţă, nu va putea, în esenţă, să dovedească motivele apelului, ceea ce ar anula efectul devolutiv al acestei căi de atac, soluţie inacceptabilă.

45. În esenţă, nu este nicio diferenţă între probele pentru care prima instanţă a constatat decăderea părţii din dreptul de a le propune şi probele care nu au fost solicitate deloc în faţa primei instanţe, fiind solicitate direct în apel, pentru care nu s-a constatat expres decăderea, deşi, dacă ar fi fost solicitate, în privinţa acestora, partea ar fi primit aceeaşi soluţie. Tot astfel, nu este nicio diferenţă între probele pentru care a operat decăderea din dreptul de a le propune şi cele pentru care, fiind admise, prima instanţă a dispus decăderea din dreptul de administrare, ca urmare a nerespectării regimului procesual de administrare – cum ar fi, de exemplu, neplata onorariului de expert, deoarece, şi în acest caz, legea sancţionează o pasivitate culpabilă a părţii, sancţiune care, la un prim nivel de aproximare, ar trebui conservată pe tot parcursul procesului.

46. Aşadar, distincţia între probele în legătură cu care prima instanţă a constatat decăderea părţii din dreptul de a le propune şi probele nepropuse în prima instanţă ori cele propuse, dar rămase, în esenţă, neadministrate din orice motiv nu demonstrează nicio utilitate şi niciun efect procesual.

47. Ca atare, legea procesual civilă nu impune de plano ca partea să se folosească în apel numai de probele pe care le-a propus la prima instanţă şi în privinţa cărora nu s-a aplicat sancţiunea decăderii, ci, dimpotrivă, chiar textele art. 470 alin. (4) şi respectiv art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit propunerea de probe în apel, fără a face distincţie sub aspectul pus în discuţie prin în prezenta sesizare.

48. Pornind de la aceste elemente, procedând la o interpretare sistematică a legii, prin luarea în considerare a legăturilor textului de lege interpretat cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a determina domeniul de aplicare al art. 254 din Codul de procedură civilă.

49. Pentru acest demers trebuie pornit de la calificarea prevederii legale ca normă generală ori normă specială, prin respectarea regulii norma specială derogă de la norma generală: generalia specialibus derogant, concluzia fiind că norma generală reprezintă regula, iar norma specială excepţia.

50. Or, deşi art. 254 din Codul de procedură civilă – text general în materia probelor – face vorbire de aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a administra probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare în cursul procesului, legiuitorul a înţeles a institui o regulă specială, o excepţie de la regula anterior enunţată, prin art. 470 şi 478 din Codul de procedură civilă, stabilind posibilitatea ca, în susţinerea apelului şi în combaterea lui, să poată fi propuse probe invocate în faţa primei instanţe – chiar respinse, indiferent de motiv, cât şi probe noi, care nu au fost invocate în condiţiile legii în faţa instanţei de fond.

51. Procedând la interpretarea istorico-teleologică a textului, modalitate ce ajută la stabilirea sensului unei dispoziţii legale, prin urmărirea finalităţii dorite de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reformularea art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă (“nu vor mai putea fi cerute (…) în cursul procesului”) faţă de fostul art. 138 din vechiul Cod de procedură civilă de la 1865 (“nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei”) pare mai degrabă o actualizare terminologică decât o schimbare a filosofiei reglementării, care ar fi trebuit să fie evidenţiată atât în motivarea proiectului noului Cod de procedură civilă, dar şi în textele ce reglementează calea de atac a apelului, ceea ce nu s-a întâmplat.

52. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, “în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”.

53. Raportat la aceste dispoziţii, este cert că problema pusă în discuţie vizează situaţia în care apelul este motivat şi sunt propuse dovezi prin cererea de apel conform art. 470 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă sau prin întâmpinare, întrucât în celelalte situaţii problema nu comportă dificultate, fiind clar că instanţa urmează a se pronunţa doar în baza celor invocate şi a probelor administrate de prima instanţă.

54. În cazul în care apelul este motivat şi sunt solicitate, prin cererea de apel sau prin întâmpinare, probe noi faţă de cele administrate de prima instanţă, unele instanţe au apreciat, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că instanţa de apel va putea evoca fondul pricinii şi va putea administra aceste probe, chiar dacă nu au fost cerute la prima instanţă sau în privinţa lor aceasta a dispus sancţiunea decăderii.

55. În schimb, o altă opinie este că în noţiunea de dovezi noi nu pot fi incluse probele nesolicitate în faţa primei instanţe sau cele în privinţa cărora a operat sancţiunea decăderii, ci, eventual, doar cele cerute în termen şi respinse de către instanţa de fond, întrucât obiectul căii de atac declarate îl constituie hotărârea pronunţată de prima instanţă, a cărei legalitate şi temeinicie pot fi examinate prin raportare la materialul probator pe care aceasta l-a analizat, nu şi prin prisma unor probe pe care prima instanţă nu le-a putut administra, întrucât nu au fost propuse în termenele legale.

56. Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina şi înţelesul sintagmei dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pentru a verifica dacă în această noţiune pot intra sau nu probele nesolicitate la instanţa de fond sau cele solicitate fără respectarea cerinţelor legale, în privinţa cărora s-a aplicat sancţiunea decăderii.

57. Pentru a clarifica intenţia legiuitorului cu privire la aspectele esenţiale pentru rezolvarea problemei de drept deduse analizei urmează a se constata că, potrivit art. 477 din Codul de procedură civilă, “instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, iar devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”.

58. De asemenea, conform art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”.

59. Ca atare, cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

60. Trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabilesc că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată şi tantum devolutum quantum judicatum, care statuează că nu se devoluează decât ceea ce s-a dedus judecăţii.

61. Or, este cert, faţă de textele invocate anterior, că în situaţia în care apelul cuprinde critici de netemeinicie, instanţa de control judiciar este ţinută a cenzura hotărârea primei instanţe prin raportare la stabilirea situaţiei de fapt, în baza probelor deja încuviinţate şi administrate.

62. Apelantului i s-a creat însă posibilitatea, în scopul justei soluţionări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, ca în plus faţă de aceste probe să aducă în calea de atac dovezi noi faţă de cele reţinute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să îşi demonstreze susţinerile. De asemenea intimatul are aceeaşi posibilitate pentru a aduce apărări prin care să contracareze cele susţinute prin cererea de apel.

63. Dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoţită şi de posibilitatea de a dovedi în faţa instanţei de apel susţinerile formulate prin cererea de apel.

64. Apelantul poate invoca prin cererea de apel inclusiv aspecte de fapt noi, în măsura în care prin acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanţă, or, invocarea unor astfel de motive nu ar putea fi eficientă dacă apelantul nu ar putea să le şi dovedească, iar în mod corespunzător, intimatul în apel nu ar putea formula o apărare eficientă dacă nu ar putea să propună contra-dovezi ori dovezi noi pentru a-şi susţine apărările prin raportare la motivele de apel formulate de partea potrivnică.

65. Ca atare, în noţiunea de dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă intră orice probă care nu a fost administrată şi analizată de către prima instanţă şi nicidecum doar probele care au fost propuse în termen procedural, dar care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă, aşa cum se susţine în cadrul opiniei minoritare prezentată în cadrul sesizării.

66. Trebuie menţionat că art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie cerinţa ca “probele … să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”, iar art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că “probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”.

67. Probele “noi” cerute în faţa instanţei de apel sunt, în realitate, probele necesare analizării motivelor de apel şi a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive şi apărări pe care părţile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării la prima instanţă.

68. Un argument în plus este acela că legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării – actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, astfel încât aplicarea art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu poate fi restrânsă în mod aleatoriu, fără ca legiuitorul să prevadă în mod expres aceasta.

69. Din aplicarea argumentului reducerii la absurd (reductio ad absurdum) rezultă că o anumită soluţie este admisibilă raţional, pentru că o soluţie contrară ar fi inadmisibilă, inacceptabilă, absurdă.

70. Pornind de la acest considerent, se pune în mod logic întrebarea: dacă s-ar constata că sancţiunea decăderii ar opera, conform art. 254 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în tot cursul procesului, în ce măsură ar mai putea fi aplicate dispoziţiile art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părţilor de a se putea folosi înaintea instanţei de apel de dovezi invocate (şi nu doar admise) la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare?

71. De asemenea se constată că, potrivit art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ.

72. Ca atare, art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează clar că instanţa de apel, exercitându-şi atributele de jurisdicţie, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanţă, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ.

73. Limitările aduse de dispoziţiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanţă se aplică în apel doar în măsura compatibilităţii cu art. 479 din Codul de procedură civilă care acordă posibilitatea instanţei, ca, în mod necondiţionat, să refacă şi să completeze probe administrate la prima instanţă, dar şi să administreze probe noi.

74. Rezultă deci că instanţa de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe, cerinţa impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiţii procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanţa de apel să aprecieze că sunt necesare soluţionării cauzei.

75. Mai mult decât atât, în acord cu orientarea jurisprudenţială majoritară rezultată din anexele sesizării, se apreciază că, în condiţiile tezei finale a art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care statuează că “instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”, şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă anterior expuse, raportat la prevederile art. 22 din acelaşi act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, efectele sancţiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviinţate în apel, de vreme ce instanţa de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.

76. Un argument în plus ar fi acela că art. 254 din Codul de procedură civilă, textul ce a generat problema de drept în discuţie, prevede la alin. (2) excepţii de la aplicarea sancţiunii decăderii părţilor din dreptul de a mai propune şi a le fi încuviinţate dovezile în privinţa cărora s-a aplicat sancţiunea decăderii, cum ar fi: “1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 5. există acordul expres al tuturor părţilor”.

77. Concluzia care se impune este aceea că, chiar dacă partea a fost decăzută în primă instanţă din dreptul de a mai propune probe, dacă necesitatea rezultă din dezbateri, în acord cu principiul aflării adevărului, aceste probe pot fi administrate dacă respectă exigenţele art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă.

78. Posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, nu le degrevează pe acestea din urmă de obligaţia de a propune în condiţiile procedurale probele de care înţeleg să se folosească pentru dovedirea pretenţiilor şi apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) din Codul de procedură civilă, care statuează că părţile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

79. Ca atare, prima opinie expusă în cadrul sesizării cu soluţionarea recursului în interesul legii este conformă caracterului devolutiv ex lege al apelului şi obligaţiei instanţei de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare şi aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

80. Această interpretare şi aplicare a legii asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţie, de vreme ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006) dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr “auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor pentru a le aprecia pertinente.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.