Decizii ÎCCJ | Competența materială în cazul litigiilor care vizează despăgubiri materiale şi morale cerute de terţe persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie

Considerente:

[…]54. Aşa cum s-a arătat, în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea naturii juridice a răspunderii asigurătorului faţă de terţul păgubit (secţiile civile sau secţiile specializate), aşa încât într-o primă opinie se consideră că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, precum şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate în materia litigiilor cu profesionişti, în timp ce în a doua opinie se consideră că soluţionarea cauzelor sus-menţionate se realizează de către secţiile civile, iar nu de către secţiile specializate ale instanţelor.

55. Divergenţa de opinii nu decurge din interpretarea diferită a dispoziţiilor legale din materia asigurărilor, ci din accentul pe care unele instanţe judecătoreşti l-au pus pe semnificaţia sintagmei “activitate de asigurare”, inclusiv în situaţia acţiunii în regres a asigurătorului RCA împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, ori din accentul pe care alte instanţe l-au pus pe ideea răspunderii civile delictuale, răspundere generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului, independent de cadrul procesual al acţiunii. Aceste din urmă instanţe au considerat că finalitatea litigiilor de genul celor enumerate în sesizare constă în acoperirea prejudiciului produs prin fapta ilicită, iar nu în verificarea activităţii profesionale a asigurătorului sau în analiza răspunderii contractuale dintre asigurat şi asigurător.

56. Problema de drept în discuţie prezintă importanţă, deoarece aplicarea unitară a regulilor de competenţă a instanţelor judecătoreşti are un rol esenţial în asigurarea încrederii destinatarilor legii în sistemul judiciar şi în modul său de acţiune, aspect evidenţiat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, consemnată în Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 25 octombrie 2019, în considerentele căreia, la paragrafele 101-104, s-au reţinut următoarele:

“101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun.

102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura administrativă anume prevăzută şi în aplicarea criteriilor indicate se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, şi în cazul celor trei tribunale specializate, faţă de trimiterea expresă din art. 228.

104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este împiedicată înfiinţarea pe cale administrativă de tribunale/secţii/completuri specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor. De altfel, această posibilitate este prevăzută şi în dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii).”

57. În acelaşi sens, anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, în considerentele căreia, la paragraful 173, s-au reţinut următoarele:

“Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora «competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege».”

58. În contextul celor arătate mai sus, prima orientare jurisprudenţială a identificat în mod corespunzător caracteristicile litigiilor cu care au fost învestite instanţele, în sensul că ele aparţin unei anumite materii, care poate face obiectul specializării, respectiv cea a asigurărilor, materie la care, de altfel, face în prezent referire art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018). Totodată, art. 115 din Codul de procedură civilă, reglementând o anumită competenţă teritorială, are în vedere “cererile în materie de asigurări”.

59. În argumentarea acestei concluzii trebuie subliniat faptul că fostul Cod comercial, potrivit art. 3, socotea ca fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18).

60. Ulterior, activitatea de asigurare s-a realizat numai de către societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii, sens în care trebuie avute în vedere dispoziţiile din Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 32/2000), în vigoare de la 10 aprilie 2000 până la 30 septembrie 2018.

61. În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule.

62. În măsura în care operaţiunile de asigurare se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat şi sistematic, cu respectarea tuturor cerinţelor legale, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Codul civil, conform cărora: “(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.”

63. Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011: “(1) Noţiunea de «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii».”

64. În litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, litigii în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant – asigurătorul pârât – asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).

66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.

67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată “acţiune în răspundere delictuală”.

69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.

70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA.

71. Despre amintita acţiune directă a părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare se face vorbire şi în art. 115 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform căruia “în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său”.

72. În acelaşi context este de precizat şi că, în considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit. În ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător, prin dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta. Este practic consacrarea principiului protecţiei terţului păgubit, ce a cârmuit atât legislaţia anterioară actului normativ sus-arătat, cât şi legislaţia ulterioară lui.

73. În acelaşi context sunt şi considerentele Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că, potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate. În cazul legislaţiei române, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995 (sediul materiei la acea dată), care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele cauzate de aceste vehicule.

74. În raport cu dispoziţiile legale, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative.

75. Potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017, în baza unei prime unice, “asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de aceştia în procesul civil”, iar, potrivit art. 23 alin. (1) din aceeaşi lege, “despăgubirile se plătesc de către asigurătorul RCA persoanelor fizice sau juridice prejudiciate, în contul indicat de către persoana prejudiciată sau mandatarul acesteia, în condiţiile legii”.

76. În privinţa cererilor formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate, acestea au ca temei art. 22 din Legea nr. 132/2017.

77. În ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016 s-a stabilit că societatea de asigurare are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin accidentul de circulaţie, în limitele avute în vedere prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea de răspundere civilă, deoarece părţile încheie un contract aleatoriu în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului.

78. Prin urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, şi se va activa doar în cazul comiterii faptei ilicite de către asigurat.

79. Asigurarea obligatorie aduce în discuţie, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deţinătorului de vehicul, răspundere ce se poate declanşa în contextul participării sale la traficul rutier. De aceea, stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiţie, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părţi în litigiile de tipul celor enumerate în sesizarea de recurs în interesul legii.

80. Plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terţul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terţul nu ar putea invoca în favoarea sa acţiunea directă prevăzută de art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr. 136/1995).

81. În atare situaţie, în mod temeinic se susţine, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că, în absenţa contractului de asigurare, este de neconceput promovarea de către terţul prejudiciat a unei acţiuni directe împotriva promitentului asigurător. La fel, este de neconceput promovarea unor astfel de acţiuni în absenţa săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unui terţ faţă de contractul de asigurare şi care se constituie în risc asigurat.

82. În concluzie, în aceste litigii se tinde la atingerea scopului pentru care s-au încheiat contractele de asigurare RCA, iar faptul că obligaţia asigurătorului se naşte din contractul de asigurare (în timp ce faţă de terţ se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acţiunea directă pe care i-l pune legiuitorul la dispoziţie) explică de ce acesta poate opune terţului beneficiar, aşa cum prevede art. 2.211 din Codul civil, toate excepţiile pe care i le-ar putea opune cocontractantului său asigurat, fondate pe existenţa sau valabilitatea contractului (nulitatea, momentul începerii răspunderii asigurătorului, rezilierea, excluderile de risc etc.).

83. O largă expunere de considerente sub aspectul subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului său, atunci când ultimul însumează şi el calitatea de persoană prejudiciată, a fost de asemenea realizată în Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

84. Reiese că diferenţa specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ. Menţionatul aspect al existenţei răspunderii contractuale a asigurătorului urmează a fi avut în vedere şi cu ocazia analizării dreptului societăţii de asigurare de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situaţiile reglementate de lege, potrivit art. 25 din Legea nr. 132/2017.

85. Ca atare, competenţa specializată a tribunalelor/secţiilor/completelor vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, materia asigurărilor. Această competenţă nu este atrasă de verificarea modului în care o societate de asigurare îşi desfăşoară activitatea economică ori de studierea felului în care aceasta s-a poziţionat pe o piaţă concurenţială, în vederea eficientizării activităţii sale, ci este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor [individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, sau de dispoziţiile art. 115 din Codul de procedură civilă].

86. Plecând de la analizarea contractului de asigurare RCA şi de la stabilirea răspunderii civile delictuale a asiguratului RCA, instanţele judecătoreşti sunt chemate să aplice unitar dispoziţiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura şi obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.