Decizii ÎCCJ | Înființarea unor măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, nu suspendă procedura de lichidare

Decizia nr. 1/2020, publicată în M. Of. nr. 147 din 25 februarie 2020

Considerente:

82. Aşadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esenţiale: una privind prevenirea insolvenţei şi cea de-a doua privind procedura insolvenţei în scopul acoperirii pasivului debitoarei.

83. Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă, desfăşurată de “organele care aplică procedura” (aşa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secţiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanţele judecătoreşti (tribunalul, în primă instanţă şi curtea de apel, în calea de atac – art. 41 şi 43), judecătorul-sindic (care funcţionează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar (practicieni în insolvenţă, desemnaţi de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenţei – art. 57-64).

84. În fine, procedura insolvenţei este o procedură de executare silită concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).

85. Procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).

86. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelenţă, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voinţa debitorului în ceea ce priveşte modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanţelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar şi în cazul reorganizării, de vreme ce şi în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor şi apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134-140).

87. Aşadar, pornind de la analiza celor două instituţii juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenţei, şi măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei, trebuie făcute câteva distincţii.

88. Aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conţine dispoziţii contrare.

89. De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum şi de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obţinerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părţii civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în “indisponibilizarea” acestor bunuri (mobile sau imobile) – art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelenţă, unul preventiv, acelaşi ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil.

90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar.

91. Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 şi 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existenţa acestei măsuri şi valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei, aceştia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ale unor garanţii care îi situează pe poziţii privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.

92. De asemenea, potrivit art. 342, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale ale acestei legi.

93. Dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar şi prevăd că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, făcând excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.

94. Din economia dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 referitoare la modalităţile concrete de valorificare a bunurilor în cadrul acestei proceduri judiciare rezultă că procedura în sine este una de lichidare a bunurilor din averea debitoarei, efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, la care toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor.

95. Or, distincţia faţă de executarea silită de drept comun din materie civilă priveşte două componente: una se referă la organul care aplică procedura – la executarea silită civilă, acesta este executorul judecătoresc (art. 623 din Codul de procedură civilă), iar în cadrul procedurii insolvenţei, acesta este lichidatorul judiciar [art. 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014]; a doua componentă se referă la instanţa care exercită controlul de legalitate asupra procedurii – în timp ce în cadrul executării silite civile aceasta este instanţa de executare (judecătoria), în cadrul procedurii insolvenţei instanţa este reprezentată de judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, conform dispoziţiilor art. 120 din Codul de procedură civilă.

96. Pe de altă parte, în ciuda acestor distincţii, care conferă procedurii insolvenţei un caracter pronunţat de specificitate, majoritatea argumentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 se aplică prin analogie şi în cauza de faţă (ubi eadem legis ratio ibi eadem legis dispositio).

97. Aşa cum s-a observat mai sus, din analiza jurisprudenţei naţionale cu privire la aceste chestiuni de drept a rezultat că majoritatea instanţelor au opinat în sensul că măsurile asigurătorii din procesul penal nu suspendă, nu împiedică derularea procedurii insolvenţei în toate componentele sale, sub aspectul posibilităţii valorificării bunurilor asupra cărora s-au instituit atare măsuri.

98. Deoarece dispoziţiile legale ce au fost interpretate diferit de către instanţe cuprind nuanţe diferite în raport cu scopul instituirii măsurii asiguratorii în procesul penal, modul de aplicare a acestora urmează a fi analizat în mod distinct, cu atât mai mult cu cât textele însele fac distincţii importante. Astfel:

A. Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare

99. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, scopul măsurii asigurătorii este de a crea părţii civile un avantaj patrimonial, în vederea executării obligaţiilor ce ar putea decurge din rezolvarea acţiunii civile ori în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.

100. Consecinţa acestei măsuri constă în menţinerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluţionarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar şi prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenţei).

101. Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparţin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menţinut, dat fiind faptul că dispoziţiile legii insolvenţei nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce priveşte creanţa unei părţi civile din cadrul unui proces penal, faţă de ceilalţi creditori din aceeaşi procedură.

102. Din contră, legea stabileşte în mai multe rânduri prin dispoziţiile sale speciale (unele evocate mai sus) că procedura insolvenţei/falimentului este o procedură concursuală, colectivă şi egalitară, ceea ce înseamnă că toţi creditorii participă în vederea valorificării creanţelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.

103. De altfel, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, astfel că nu se poate susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor legii civile atunci când acestea vin în concurs cu dispoziţii din legea penală, ci dimpotrivă, legiuitorul stabileşte o anumită complementaritate a acestora.

104. Mai mult, în cauza de faţă, în afară de Codul de procedură civilă, legea civilă mai este reprezentată şi de Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că o executare silită de drept comun împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenţei este suspendată de drept, potrivit art. 75 alin. (1) din lege (element care diferenţiază o dată în plus procedura executării silite de drept comun, de procedura insolvenţei).

105. Ca atare, regulile de drept civil aplicabile sunt cele prevăzute de Legea nr. 85/2014, urmând a fi completate, în măsura compatibilităţii lor cu procedura insolvenţei, de dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

106. Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanţa unei părţi vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acţiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.

107. Aşadar, textul de lege evidenţiază intenţia clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenţei până la soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal, în condiţiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare şi ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori de a-şi vedea acoperite creanţele într-un termen rezonabil, dar şi pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă şi în procesul penal Legii nr. 85/2014.

108. Toate aceste dispoziţii reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenţei, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenţei sau apariţiei unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziţie legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferenţial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obţinerea unui titlu executoriu în urma soluţionării acţiunii civile din procesul penal, partea civilă câştigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are acelaşi regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obişnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilităţile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014.

109. Mai mult, aşa cum se reţine şi în Decizia nr. 2/2018, atribuirea unui regim de bun inalienabil sau insesizabil bunurilor afectate de măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală, reglementând necesitatea ca fie procurorul, fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului să ceară organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, doar pentru opozabilitatea faţă de terţi, exclude posibilitatea de a se considera că o atare măsură ar institui o prioritate în executare, care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar şi statul, cu atât mai puţin în cadrul procedurii insolvenţei, care reglementează o ordine de prioritate legală pentru distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor debitoarei.

110. În concluzie, dispoziţiile art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968) trebuie interpretate în sensul că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 şi nici nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

B. Atunci când măsura asigurătorie din procesul penal a fost instituită în vederea confiscării speciale/extinse, dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 nu îşi găsesc aplicarea, întrucât măsura confiscării nu vizează soluţionarea laturii civile din procesul penal, ci are legătură cu modalitatea de rezolvare a acţiunii penale.

111. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menţinerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale.

112. Cazurile în care se poate dispune confiscarea specială sunt cele prevăzute la art. 112 din Codul penal şi se referă la: “a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.”

113. Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potenţial drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.

114. Excepţia prevăzută de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 vizează însă modalitatea în care se realizează dobândirea bunului, urmând a fi menţinută măsura sechestrului asigurător instituit în vederea confiscării şi după înstrăinarea bunului, fără a fi însă de natură a împiedica sau a temporiza o astfel de înstrăinare, textul stabilind doar efectul ulterior înstrăinării bunului, acela de “bun liber de sarcini” sau de “bun grevat de sarcini”.

115. Prin utilizarea sintagmei “dobândite libere de orice sarcini”, legiuitorul se referă la subdobânditorul din cadrul procedurii insolvenţei (cel care a cumpărat bunul), iar nu la debitor, în calitate de proprietar executat silit în cadrul unei atare proceduri, astfel că textul, redactat într-o manieră confuză şi neclară, deşi adoptat în scopul asigurării unei protecţii a unor valori sociale specifice dreptului penal, produce neclarităţi sub aspectul regimului juridic al bunului la care se referă.

116. Pe de altă parte, teza întâi din art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează fără putinţă de tăgadă premisa deja produsă a înstrăinării, a dobândirii de către terţi în cadrul procedurii insolvenţei a unor bunuri asupra cărora este instituită măsura asigurătorie în vederea eventualei confiscări speciale/extinse care nu a fost încă dispusă în procesul penal, al cărei caracter eventual este dat de lipsa unei hotărâri definitive pe latură penală, iar teza a doua din acelaşi text se referă doar la caracterul de “bun liber de sarcini” sau de “bun grevat de sarcini”, iar nu la vreo inalienabilitate sau insesizabilitate a acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte consecinţele ce au loc după înstrăinarea/dobândirea valabilă, iar nicidecum un impediment absolut de a fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare a insolvenţei.

117. În acest sens trebuie subliniată şi denumirea marginală a textului de lege (respectiv “Regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul sau lichidatorul judiciar”); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenţie, sechestre de orice fel, făcând excepţie de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse, care se menţin şi ulterior înstrăinării.

118. Mai mult, potrivit art. 112 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu distincţia arătată în art. 112 alin. (2) privind posibilitatea confiscării numai în parte a bunurilor. Aşadar, însuşi legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să îşi producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, într-o atare situaţie măsura de siguranţă producând efectele scontate, respectiv înlăturarea stării de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii.

119. Coroborând astfel dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), precum şi cele ale art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, rezultă că noţiunea de “indisponibilizare” la care face referire legea procesual penală nu se extinde şi asupra unui efect suspensiv în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat sau de a împiedica lichidarea bunului, mai ales că scopul măsurii asigurătorii ar putea fi atins chiar şi în condiţiile în care s-ar proceda la vânzarea bunului, prin menţinerea înscrierii respectivei sarcini în cartea funciară.

120. Aşadar, în atare situaţie, se poate proceda la vânzarea bunului în procedura insolvenţei, cu înscrierea sarcinii decurgând din măsura asigurătorie în cartea funciară (atunci când este vorba despre bunuri imobile).

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.