Decizii ÎCCJ | Interdicţia iniţierii ori suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului

Decizia nr. 18/2020, publicată în M. Of. nr. 390 din 14 aprilie 2021

Considerente:

[…] 10.4. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele:

Dezlegarea problemei de drept sesizate prin recursul în interesul legii care a creat divergenţa de practică judiciară, vizând posibilitatea aplicării măsurii preventive a interdicţiei iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, prevăzută de dispoziţiile art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi în procedura specială instituită de Legea nr. 85/2014, este necesar a fi supusă unei abordări multiple care să valorifice, corelat, incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează domenii juridice diferite.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că problema de drept supusă dezlegării se află la confluenţa, prima facie, a legii de procedură penală şi a celor ce guvernează societăţile comerciale, iar aceasta se situează prioritar nu pe tărâmul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, ci pe tărâmul concursului dintre mai multe legi. Prin urmare, analiza nu poate fi realizată exclusiv din perspectiva legii de procedură penală, ci trebuie să pornească de la interpretarea scopului diferitelor reglementări, rezultat din economia acestora sau din expunerea de motive a actelor normative, combinată, în caz de conflict sau de divergenţă, cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.

A admite că soluţia la această problemă o reprezintă aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus echivalează cu o cercetare superficială a acesteia, iar simplul exemplu al cazului în care dizolvarea este dispusă ca pedeapsă complementară aplicată definitiv persoanei juridice, caz în care executarea pedepsei nu poate fi suspendată printr-o măsură preventivă luată într-un alt dosar, este suficient pentru a demonstra că textul nu reclamă o atare interpretare.

De altfel, o analiză din perspectiva concursului dintre mai multe legi a fost realizată de instanţa supremă prin Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, pronunţată într-o problemă asemănătoare, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), prin care s-a stabilit că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

Considerentele acestei decizii, care vizează o măsură procesuală cu caracter real, prezintă relevanţă şi în prezenta cauză, în care problema de drept a cărei dezlegare se solicită se referă la o măsură procesuală cu caracter personal. În motivarea soluţiei s-au arătat următoarele:

„81. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, «scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia».

82. Aşadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esenţiale: una privind prevenirea insolvenţei şi cea de-a doua privind procedura insolvenţei în scopul acoperirii pasivului debitoarei.

83. Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă, desfăşurată de «organele care aplică procedura» (aşa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secţiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanţele judecătoreşti (tribunalul, în primă instanţă, şi curtea de apel, în calea de atac – art. 41 şi 43), judecătorul-sindic (care funcţionează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar (practicieni în insolvenţă, desemnaţi de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenţei – art. 57-64).

84. În fine, procedura insolvenţei este o procedură de executare silită concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).

85. Procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).

86. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelenţă, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voinţa debitorului în ceea ce priveşte modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanţelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar şi în cazul reorganizării, de vreme ce şi în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor şi apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134-140).

87. Aşadar, pornind de la analiza celor două instituţii juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenţei, şi măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei, trebuie făcute câteva distincţii.

88. Aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conţine dispoziţii contrare.

89. De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum şi de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obţinerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părţii civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în «indisponibilizarea» acestor bunuri (mobile sau imobile) – art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelenţă, unul preventiv, acelaşi ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil.

90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar.

91. Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 şi 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existenţa acestei măsuri şi valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei, aceştia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ai unor garanţii care îi situează pe poziţii privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014. (…)

A. Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare (…)

100. Consecinţa acestei măsuri constă în menţinerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluţionarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar şi prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenţei).

101. Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparţin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menţinut, dat fiind faptul că dispoziţiile legii insolvenţei nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce priveşte creanţa unei părţi civile din cadrul unui proces penal, faţă de ceilalţi creditori din aceeaşi procedură. (…)

106. Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanţa unei părţi vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acţiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.

107. Aşadar, textul de lege evidenţiază intenţia clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenţei până la soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal, în condiţiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare şi ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori de a-şi vedea acoperite creanţele într-un termen rezonabil, dar şi pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă şi în procesul penal Legii nr. 85/2014.

108. Toate aceste dispoziţii reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenţei, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenţei sau apariţiei unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziţie legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferenţial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obţinerea unui titlu executoriu în urma soluţionării acţiunii civile din procesul penal, partea civilă câştigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are acelaşi regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obişnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilităţile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014”.

Trecând la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, trebuie arătat că, din perspectiva legii procesual penale, măsurile preventive sunt definite ca măsuri procesuale cu caracter personal, de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.

Referitor la persoana juridică, dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că măsurile preventive se iau „numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal”. Deşi textul este diferit de cel corelativ din materia măsurilor preventive în cazul persoanei fizice, art. 202 din Codul de procedură penală statuând că măsurile preventive se iau „în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni”, în realitate, analizând fiecare dintre măsurile preventive aplicabile persoanei juridice, se observă că scopul urmărit este unul similar.

În acest sens, se reţine că măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice) şi de art. 493 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale) urmăresc conservarea personalităţii juridice, astfel încât să se poată desfăşura urmărirea penală şi judecarea cauzei, iar la finalul procesului să poată fi angajată răspunderea penală. Cele două măsuri au ca scop împiedicarea sustragerii persoanei juridice de la urmărire penală sau judecată, pentru a se asigura atingerea finalităţii proprii a procesului penal, respectiv tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Întrucât prin lichidarea patrimoniului persoanei juridice nu se înţelege diminuarea acestuia, ci doar transformarea bunurilor în lichidităţi, fiind valorificat activul pentru satisfacerea creanţelor, nu se poate considera că măsurile preventive analizate previn şi conservarea patrimoniului.

Măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. c) şi d) din Codul de procedură penală presupun interdicţia de a efectua operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial al persoanei juridice sau insolvenţa acesteia şi de a încheia anumite acte juridice, astfel că scopul lor este acela de conservare a patrimoniului persoanei juridice, pentru a preveni sustragerea de la executarea unei eventuale hotărâri de condamnare.

În fine, măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, constând în interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea, are ca scop prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.

Totodată, se reţine că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri restrictive de drepturi, ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia, şi au, similar măsurilor preventive aplicabile persoanei fizice, un caracter facultativ, excepţional, trebuind să corespundă principiilor necesităţii şi proporţionalităţii.

În cazul măsurii preventive ce face obiectul analizei, pornind de la faptul că prin buna desfăşurare a procesului penal se înţelege împiedicarea sustragerii de la urmărire penală sau judecată, precum şi de la împrejurarea că nu există o interdicţie legală de dizolvare sau de lichidare incidentă pentru simplul considerent că o persoana juridică este cercetată penal [art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nerealizând o prevenţie generală], concluzia ce se impune este că, prin instituirea acesteia, se urmăreşte prevenirea unui comportament fraudulos prin care se tinde la eludarea răspunderii penale.

Concluzia este susţinută şi de cerinţa de necesitate a măsurii preventive a interdicţiei de dizolvare şi lichidare. În mod evident, un comportament impus de lege, cum este cel prevăzut de art. 66 din Legea nr. 85/2014, nu poate fi unul care să conducă la luarea vreunei măsuri preventive.

În strânsă legătură cu măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt şi dispoziţiile art. 495 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social”. În urma unei astfel de comunicări, organul judiciar trebuie să analizeze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pentru a se dispune o astfel de măsură. Aceasta, întrucât în cazul procedurilor de lichidare şi de dizolvare există ipoteze în care acestea nu au caracter voluntar.

În ceea ce priveşte Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, aceasta instituie o procedură execuţională specială, aplicabilă cu prioritate ori de câte ori o societate comercială ori altă entitate – persoană juridică – se află în insolvenţă, conţinând dispoziţii legale de la care nu se poate deroga. Aceasta, întrucât dispoziţiile Legii nr. 85/2014 nu au caracter supletiv, ci dimpotrivă, imperativ, fiind edictate în apărarea unui interes general, anume acoperirea pasivului unei societăţi comerciale, concomitent, în măsura posibilului, cu acordarea unei şanse de redresare acestui actor de pe piaţa economică şi, odată activată una dintre procedurile pe care aceste dispoziţii legale le prevăd, ele impun tuturor participanţilor la procedură prescripţii obligatorii.

Procedura insolvenţei este una execuţională, concursuală, colectivă, egalitară şi creează cadrul unic în care să se poată valorifica toate creanţele înregistrate la masa credală, desfăşurată strict sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, iar excepţiile de la rigorile acestei proceduri sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că procedura insolvenţei nu reprezintă o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuând că: „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.” Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată în art. 240 din Codul penal, potrivit căruia constituie infracţiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.

Astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile care reglementează măsurile preventive vizează conduita suspectei sau inculpatei persoană juridică, care trebuie limitată în aşa fel încât să nu fie aptă a zădărnici demersurile de tragere a acesteia la răspundere penală.

Măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel că, în ceea ce o priveşte pe societatea comercială în discuţie, aceasta este vizată de interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, această interdicţie este în totală contradicţie cu obligaţia legală de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei şi a cărei neîndeplinire atrage răspunderea penală a reprezentantului persoanei juridice.

Pe de altă parte, cu referire la sintagma „procedura de dizolvare şi de lichidare” a persoanei juridice se impun următoarele precizări:

Astfel, în economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o „procedură” care are drept scop dizolvarea, lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, procedură voluntară ori pusă la dispoziţia unor persoane interesate ori autorizate în condiţiile dispoziţiilor art. 227-229 şi art. 237, coroborate cu dispoziţiile art. 252-2702 din Legea nr. 31/1990, în care sunt prevăzute condiţiile dizolvării pe tipuri de societăţi, modalităţile dizolvării, titularii cererii de dizolvare, precum şi modalitatea în care se derulează, subsecvent dizolvării, operaţiunile de lichidare şi efectele acesteia asupra patrimoniului social şi asupra personalităţii juridice a societăţii.

În schimb, în regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea şi radierea societăţii comerciale nu se constituie într-o veritabilă „procedură”, ci reprezintă efectul legal al deschiderii procedurii insolvenţei, mai precis efectul falimentului asupra societăţii, care, până la închiderea procedurii şi la radiere, îşi păstrează o capacitate de folosinţă limitată la operaţiunile lichidării.

Rezultă, aşadar, că în condiţiile Legii nr. 85/2014 persoana juridică nu poate iniţia procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea şi lichidarea nu se dispun din voinţa persoanei juridice, ci pentru că sunt impuse de dispoziţiile legale din această materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna persoanei juridice debitoare, nu se poate considera că pe această cale se urmăreşte sustragerea de la răspunderea penală. În acest context, se poate aprecia cu just temei că exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este întâmplătoare, ea găsindu-şi acoperire doar în Legea nr. 31/1990, care reglementează o astfel de procedură.

În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, dacă textul de lege ar fi extins şi în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea în vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare în procedura insolvenţei, ci conduita judecătorului-sindic, întrucât dispoziţia preconizată cu titlu de măsură preventivă se referă la suspendarea procedurii de dizolvare şi/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces execuţional pendinte.

În acest punct de analiză se reţine că deschiderea procedurii falimentului, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societăţii falite, cu consecinţa trecerii la valorificarea bunurilor acesteia şi a păstrării unei capacităţi de folosinţă restrânse la operaţiunile lichidării.

Ca urmare, trecerea la faliment, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, nu îi conferă judecătorului sindic posibilitatea, ci obligaţia de a proceda, după verificarea îndeplinirii condiţiilor din dispoziţiile legale incidente, la luarea măsurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul în măsură să statueze asupra condiţiilor de aplicare a procedurii de insolvenţă, sub toate aspectele specifice speţei, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerinţe a unei alte instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 85/2014 care să prevadă posibilitatea ca judecătorul-sindic să suspende judecata în această procedură. Dimpotrivă, întreaga procedură se caracterizează prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăzând că organele care aplică procedura insolvenţei „trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni”. Prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic – art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Întreaga procedură trebuie să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor35.

35 Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.901/1/2016, a Completului de 5 judecători.

Pe de altă parte, făcând o analiză de ansamblu a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea suspendării judecăţii unei cauze (civilă, penală sau de orice altă natură), se constată că, exceptând situaţia în care măsura este impusă de instanţa civilă chemată să se pronunţe asupra unei cereri de strămutare, legiuitorul nu a reglementat nicio altă situaţie în care suspendarea este dispusă de către un alt organ judiciar decât cel învestit cu soluţionarea dosarului (în fond sau în calea de atac). Întotdeauna competenţa exclusivă de a lua această măsură aparţine judecătorului cauzei, iar o dispoziţie contrară nici nu ar putea exista, întrucât ea ar fi în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 21 din Constituţia României, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Aşadar, judecătorul penal nu poate să suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice altă natură), măsura putând fi dispusă doar de către judecătorul cauzei civile şi doar atunci când există o dispoziţie legală (imperativă sau facultativă) care statuează în acest sens. Or, aşa cum s-a arătat, nu există o prevedere care să confere judecătorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei măsuri preventive dispuse faţă de persoana juridică debitoare.

Dacă s-ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea deciziei de suspendare de către judecătorul-sindic învestit cu soluţionarea cauzei (ca urmare a soluţiei instanţei penale) şi, totodată, întreaga procedură din perioada suspendării (atribuţiile lichidatorului judiciar, ale judecătorului sindic şi ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilităţii, suportarea costurilor etc.).

De asemenea, similar altor situaţii în care dispoziţiile organului de urmărire penală/instanţei penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părţi sau participanţi în procesul penal, iar aceştia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanţii corespunzătoare şi pentru creditorii din procedura insolvenţei (terţi faţă de procesul penal). Forţarea menţinerii unei activităţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării – bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut – reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiaşi articol îl reprezintă şi dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-şi valorifica garanţiile ridică probleme din aceeaşi perspectivă.

Or, art. 493 din Codul de procedură penală prevede garanţii doar pentru persoana juridică supusă măsurii preventive. Terţii afectaţi în mod direct de această măsură nu participă în procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta măsura preventivă, nu au o predictibilitate în privinţa duratei totale a acesteia (nu există durată maximă totală prevăzută de lege, aceasta putând fi menţinută până la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii.

În mod evident, dată fiind natura încălcărilor, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat în mod expres o procedură într-o manieră care să înlăture toate impedimentele arătate.

În acelaşi timp, o interpretare în acest sens contrar încalcă toate dispoziţiile şi principiile anterior expuse, conducând la luarea măsurii pentru a „preveni” un comportament impus de lege şi aflat sub controlul de legalitate al unui judecător, la obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanţa penală, încălcându-se dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 21 din Constituţia României, dreptul de proprietate al terţilor, creditori în procedura falimentului, precum şi dreptul acestora la un proces echitabil.

De asemenea, în condiţiile în care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face referire generală la interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fără a distinge între titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate reţine efectul prejudiciabil al aplicării măsurii preventive analizate şi asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului.

Astfel, prezintă relevanţă considerentele nr. 3, nr. 6 şi nr. 85 ale directivei, în care, analizându-se cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de insolvenţă, se pune accent pe durata excesivă a procedurilor de insolvenţă (efect dilatoriu având şi măsura preventivă ale cărei interpretare şi aplicare sunt deduse judecăţii de faţă, întrucât nu există previzibilitatea duratei sale) şi pe efectul nociv al acesteia asupra şanselor de redresare a activităţii debitorilor, fie chiar şi în modalitatea lichidării vechii activităţi, ceea ce se poate realiza, în condiţiile Legii nr. 85/2014, în cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului.

Nu în ultimul rând se cuvine relevat şi faptul că, dacă efectele aplicării art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ar fi extinse şi asupra procedurii insolvenţei, în cazul în care la sfârşitul procesului penal s-ar admite acţiunile civile formulate de persoane care nu s-au înscris în condiţiile art. 102 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credală, drepturile stabilite în favoarea acestora prin hotărârea penală nu vor putea fi valorificate împotriva debitoarei, iar măsura preventivă nu îşi va găsi finalitatea. Aceasta, întrucât, în lipsa înscrierii la masa credală a acestor participanţi din procesul penal, judecătorul sindic se află în imposibilitate legală de a repune în discuţie tabelul creanţelor, care s-a definitivat în lipsa acestor creditori ale căror drepturi au fost stabilite abia ulterior, în procesul penal.

În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016), este de arătat că instanţa de contencios constituţional nu a analizat problema ce face obiectul recursului în interesul legii, ci inexistenţa unei durate maximale a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazează nu prezintă suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusă interpretării în prezenta cauză. În motivarea hotărârii respective, Curtea Constituţională a arătat, doar cu caracter general, că măsurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere la nivel economic „nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă de operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi” (paragraful 45).

Or, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în procedura insolvenţei are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat în doctrină, „obligarea” unei persoane juridice să „supravieţuiască” în asemenea condiţii contravine în mod evident principiului esenţial al comerţului, care este acela de a obţine profit, precum şi spiritului în care a fost redactată Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecţia debitorului, dar şi a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia.

Prin urmare, coroborând scopul măsurilor preventive cu procedura de dizolvare şi de lichidare a societăţilor comerciale, se poate conchide fără dubiu că acesta poate fi atins şi îşi găseşte justificarea, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ori de câte ori se pune problema unei dizolvări voluntare în condiţiile Legii nr. 31/1990, care să ridice suspiciuni şi să aibă potenţialul de a zădărnici tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, dar niciodată în condiţiile Legii nr. 85/2014, unde efectele deschiderii procedurii falimentului – dizolvarea, urmată de lichidare şi de radierea din registrul comerţului – izvorăsc chiar din lege şi nu pot fi evitate. […]

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.