Decizia nr. 53/2020, publicată în M. Of. nr. 965 din 20 octombrie 2020
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă cu privire la următoarea chestiune de drept:
“1. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspunderea civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu.
2. Au caracter continuu faptele pretins ilicite ce vizează condiţiile de detenţie pe durata executării pedepsei privative de libertate?”
Considerente:
[…]88. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că instanţele naţionale s-au confruntat cu problema de drept în discuţie, dându-i interpretări contradictorii.
89. Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează o cauză având ca obiect solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale pentru suferinţa produsă ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de liberate, prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.
90. Problema de drept a cărei lămurire se solicită derivă din interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) din Codul civil în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune pentru repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reprezentată de condiţiile improprii de detenţie şi, respectiv, dacă faptele pretins ilicite ce vizează condiţiile de detenţie pe durata executării pedepsei privative de liberate au caracter continuu.
91. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti indicate în capitolul VII al prezentei decizii rezultă că instanţele naţionale au soluţionat, prin hotărâri definitive, astfel de litigii, în care au dat interpretări diferite acestor dispoziţii legale.
92. În esenţă, unele instanţe au considerat că fapta cauzatoare de prejudicii reprezentată de condiţiile improprii de detenţie a fost cunoscută de reclamanţii din acest tip de cauze încă din perioada detenţiei, pentru fiecare loc de detenţie în parte, în acelaşi timp fiind cunoscute atât pagubele suferite, cât şi persoanele răspunzătoare de cauzarea acestora încă de la producerea prejudiciului. În consecinţă, şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei cauzate de fapta ilicită începe să curgă în această perioadă.
93. Alte instanţe, dimpotrivă, au arătat că fapta cu caracter ilicit imputată părţilor are caracter continuu, s-a derulat în perioada în care reclamantul a fost încarcerat în condiţii pretins inadecvate şi a încetat la momentul în care a fost pus în libertate, astfel încât şi termenul de prescripţie începe să curgă la aceeaşi dată.
94. În egală măsură, şi opiniile exprimate de instanţe sunt în sensul orientărilor jurisprudenţiale, astfel încât se poate, în mod rezonabil, considera că acestea se vor materializa în hotărâri judecătoreşti în ambele sensuri, deja conturate.
95. În aceste condiţii, întrucât problema sesizată şi-a găsit aplicare în jurisprudenţa instanţelor naţionale, iar rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, concluzia ce se impune este aceea că nu este îndeplinită cerinţa privind noutatea, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, ci sunt create premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Curţii de Apel Braşov.
96. De asemenea, în jurisprudenţa sa recentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că: “38. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate al problemei de drept supuse analizei. 39. Aşadar, existenţa unei practici neunitare denotă nu numai că se poate recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, problema de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja practică diferită.” – Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 18 februarie 2019; în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018; nr. 27 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 24 octombrie 2019; nr. 70 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 7 decembrie 2018 etc.
97. S-a putut observa, din hotărârile judecătoreşti comunicate în prezentul dosar, în considerarea jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, că opiniile judecătorilor diferă chiar şi în cadrul circumscripţiei aceleiaşi curţi de apel sau aceluiaşi tribunal şi că dovada soluţionării diferite a prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanţei supreme.
98. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, caracterul de noutate al problemei de drept supuse analizei se pierde.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
