Decizia nr. 29/2020, publicată în M. Of. nr. 509 din 15 iunie 2020
Soluția: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.
Considerente:
[…] 113. Potrivit art. 1.593 din Codul civil, oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta [alin. (1)]. Subrogaţia poate fi convenţională sau legală [alin. (2)]. Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris [alin. (3)].
114. Doctrina a statuat că subrogaţia personală este un mecanism care permite înlocuirea creditorului iniţial cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului iniţial.
115. Potrivit art. 1.597 alin. (1) din Codul civil, subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.
116. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.
117. Din analiza dispoziţiilor art. 1.597 alin. (1) din Codul civil rezultă că, din momentul plăţii de către asigurătorul solvens a despăgubirilor cuvenite asiguraţilor în temeiul poliţelor CASCO, creanţele acestora pentru despăgubirile pe care Y S.A. – societate de asigurare, în calitate de asigurător RCA, le datora pe temeiul răspunderii pentru producerea accidentelor auto s-au stins, dar, în acelaşi timp, prin efectul specific al subrogaţiei s-au transferat individual, una câte una, în patrimoniul terţilor solvens (asigurătorii CASCO) împreună cu garanţiile aferente, inclusiv garanţia legală datorată de Fondul de garantare a asiguraţilor creditorilor de asigurări, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.
118. Potrivit dispoziţiilor art. 1.597 alin. (2) teza întâi din Codul civil, subrogaţia produce efecte nu numai faţă de creditorul accipiens (persoanele păgubite prin accidente auto de care erau răspunzători asiguraţii RCA) plătit de solvens, ci şi faţă de debitorul principal (societatea de asigurare), precum şi faţă de garanţii obligaţiei (Fondul de garantare a asiguraţilor).
119. Art. 2.210 alin. (1) din Codul civil prevede că, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.
120. Din prevederea legală menţionată rezultă fără echivoc că, odată dezdăunat beneficiarul, asigurătorul CASCO are dreptul de regres împotriva persoanei care este ţinută să răspundă pentru prejudiciul respectiv.
121. Analizând noţiunile de “creanţă de asigurări” şi “creditor de asigurare”, astfel cum sunt acestea sunt definite şi reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că noţiunile în discuţie au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare.
122. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, “creanţa de asigurări – creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;”.
123. Aşadar, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea).
124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural – “creanţele creditorilor de asigurări” – tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă “creanţa de asigurare”.
125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor.
126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, “plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment”.
127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 lei.
128. În consecinţă, se consideră creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.
129. În ceea ce priveşte noţiunea de “creditor de asigurare”, aceasta este reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: “creditorii de asigurări sunt, după caz:
(i) persoana asigurată – persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;
(ii) beneficiarul asigurării – terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;
(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) – persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.”
130. Prin urmare, categoria “creditor de asigurare” include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.
131. În cazul subrogaţiei asigurătorului CASCO în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale.
132. Prin efectul subrogaţiei, asigurătorul de răspundere facultativă dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Rezultă astfel că cel dintâi dobândeşte inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către asigurătorul CASCO.
133. Totodată, nu se poate susţine că asigurătorul CASCO nu are dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, cu motivarea că activitatea asigurare/reasigurare este desfăşurată de profesionişti cu scopul de a obţine profit, contractul de asigurare fiind unul oneros, iar asigurătorul asumându-şi riscul în schimbul primei de asigurare, de vreme ce legiuitorul a reglementat dreptul asigurătorului de a se îndrepta, după plata despăgubirii şi în limita acesteia, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
134. Mai mult decât atât, dreptul asigurătorului de răspundere facultativă de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare nu este condiţionat de existenţa unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta şi-a dezdăunat asiguratul.
135. Prin urmare, faptul că asigurătorul de răspundere facultativă şi-a despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare CASCO, pentru care a încasat prime de asigurare, nu poate bloca dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ţinut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, a creat acest drept în favoarea asigurătorului de asigurare facultativă.
136. În cadrul acestei analize este de subliniat faptul că în cuprinsul deciziei prin care s-a respins cererea de plată, contestate în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare, Fondul de garantare a asiguraţilor a reţinut calitatea asigurătorului de asigurare facultativă de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de acesta nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorul CASCO fiind considerat un singur creditor de asigurare. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că asigurătorul de asigurare facultativă poate recupera, în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2), o sumă de maximum 450.000 lei, plafon care se aplică pe creditor de asigurare.
137. Or, atâta vreme cât Fondul de garantare a asiguraţilor a plecat de la ipoteza recunoaşterii în privinţa asigurătorului CASCO a calităţii de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare.
138. Împrejurarea că în cadrul procedurii de faliment asigurătorul CASCO reprezintă un singur creditor de asigurare, deţinător al mai multor creanţe de asigurare, nu constituie un argument de natură a justifica extrapolarea acestei calităţi în sfera Legii nr. 213/2015.
139. Aceasta întrucât legea nu impune o identitate de poziţie şi de conţinut între noţiunea de creditor de asigurare participant la procedura de faliment şi cea de creditor de asigurare din procedura administrativă reglementată de Legea nr. 213/2015.
140. Pe de altă parte, Fondul de garantare a asiguraţilor are propriile reglementări şi propria practică a evidenţierii creanţelor, în timp ce procedura falimentului are un regim distinct.
141. Diferenţa este explicabilă prin deosebirile fundamentale de specific ale celor două proceduri. Astfel, în procedura falimentului, înscrierea în tabelul preliminar al creanţelor se efectuează cu o creanţă totală, iar nu partajat cu fiecare creanţă în parte, în considerarea caracterului concursual al procedurii de faliment. Ceea ce prezintă relevanţă în această procedură este cuantumul total al creanţei cu care este înscris un creditor, fără a se pune, în niciun moment, problema plafonării cuantumului acesteia.
142. Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare.
143. Modalitatea în care asigurătorul de răspundere facultativă a înţeles să se înscrie la masa credală a asigurătorului aflat în faliment nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Prin înscrierea la masa credală cu toate creanţele sale, societatea de asigurare a urmărit să prevină consecinţele unei eventuale respingeri a solicitării de despăgubiri adresate Fondului de garantare a asiguraţilor.
144. Distinct de aceste argumente, se constată că scopul înfiinţării, modul de organizare şi funcţionare a Fondului de garantare a asiguraţilor nu pot fundamenta concluzia că societatea de asigurare, dobândind în patrimoniul său creanţe de asigurări prin efectul subrogaţiei, nu poate avea calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi, prin urmare, nu poate beneficia, pentru fiecare creanţă în parte, de limita maximă a despăgubirilor, asemenea oricărui alt creditor de asigurare. O asemenea interpretare ar avea ca efect obligarea societăţii de asigurare să suporte consecinţele falimentului altei societăţi de asigurare, risc neasigurat în virtutea poliţei de asigurare CASCO, contravenind, totodată, scopului reglementării activităţii de asigurare/reasigurare.
145. În contextul evidenţiat nu este lipsit de relevanţă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, contribuţiile plătite Fondului de garantare a asiguraţilor de către societăţile de asigurare se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale şi asigurări de viaţă, pe baza evidenţelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3).
146. În această situaţie, având în vedere că Fondul de garantare este constituit din contribuţiile societăţilor de asigurare, contribuţii care se achită în egală măsură în cazul contractelor de asigurare facultativă, obiectivele privind echitatea şi stabilitatea pieţelor, statuate prin considerentele Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (paragraful 16), impun ca aceste societăţi să beneficieze de protecţia oferită de Fond atunci când acţionează în calitate de creditori de asigurare împotriva altor societăţi de asigurare.
147. Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să excludă o anumită categorie de persoane din sfera creditorilor de asigurări, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: “Sunt exceptaţi din categoria creditorilor de asigurări persoanele semnificative ale asigurătorului aflat în procedura de faliment, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. A pct. 11 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”
148. În altă ordine de idei, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte că termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul acestei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, dispoziţie care defineşte creditorii de asigurări ca fiind persoanele asigurate, titularii de poliţe de asigurare, beneficiarii contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.
149. În raport cu definiţia dată noţiunii în discuţie prin cele două acte normative, nu există niciun temei ca societatea de asigurare să fie considerată unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, pentru totalitatea creanţelor sale neonorate de asigurătorul aflat în faliment, întrucât această reglementare urmăreşte un scop total diferit, şi anume întocmirea unei liste a potenţialilor creditori de asigurare beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.
150. Concluzionând, societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, se consideră creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.
151. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii “unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment”, trebuie avut în vedere că mecanismul subrogaţiei legale operează în ansamblul său, atât în privinţa transmiterii drepturilor, cât şi a calităţilor, în raport cu Fondul de garantare, care are obligaţia legală de a garanta plata despăgubirilor.
152. Aşa cum s-a subliniat anterior, asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci şi în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanţe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 lei, pentru fiecare operaţiune de subrogare.
153. Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraţilor săi despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.
154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 lei, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.
155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).
156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din Codul civil, având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii.
157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de “plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător”.
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
