Decizii ÎCCJ | Procurorul general al Parchetului ÎCCJ nu are în toate situațiile calitatea de procuror ierarhic superior celui care a dispus soluția

Decizia nr. 23/2020, publicată în M. Of. nr. 52 din 18 ianuarie 2021

Considerente:

[…] 7.2. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe

În esenţă, chestiunea de drept soluţionată în mod diferit de instanţe presupune lămurirea dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitatea de procuror ierarhic superior faţă de orice alt procuror care activează în unităţile de parchet din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi, pe cale de consecinţă, poate infirma ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale.

Clarificarea acestei chestiuni presupune, pe de o parte, lămurirea semnificaţiei sintagmei „procuror ierarhic superior” prin prisma dispoziţiilor de procedură penală şi a celor de organizare judiciară, iar pe de altă parte, a conţinutului şi întinderii principiului controlului ierarhic ce stă la baza organizării şi funcţionării Ministerului Public, respectiv dacă operează din treaptă în treaptă sau per saltum.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că dispoziţiile art. 131 alin. (1) (în forma iniţială) sau ale art. 132 alin. (1) din Constituţia României consacră principiul controlului ierarhic, chestiune care este de competenţa instanţei de contencios constituţional, atributul instanţei supreme fiind doar lămurirea conţinutului şi limitelor acestui principiu, astfel cum sunt ele determinate prin legile de organizare judiciară. Astfel, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub acest aspect, este determinată şi se limitează la interpretarea dispoziţiilor legii, respectiv a actelor normative care stabilesc conţinutul şi limitele principiului controlului ierarhic. În acest sens, Curtea Constituţională însăşi a reţinut faptul că „legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispoziţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanţa instituţiei, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau a restrânge conţinutul prevederilor legii fundamentale” (Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997) şi „ca urmare a consacrării prin Constituţie a principiului controlului ierarhic în activitatea procurorilor, art. 28 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care este inclus în capitolul I „Dispoziţii comune” al titlului III „Ministerul Public”, stabileşte conţinutul şi limitele acestui principiu” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 4 decembrie 2002).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, reglementat de dispoziţiile art. 131-132 din Constituţie, a cunoscut de-a lungul timpului abordări substanţial diferite, ca urmare a modificărilor aduse legislaţiei în materie de organizare judiciară, dar şi a evoluţiei sistemului judiciar în ansamblul său.

Învestită cu realizarea controlului de constituţionalitate a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, sub imperiul Constituţiei din 1991, Curtea Constituţională reţinea că, „În sistemul consacrat prin Constituţia din 1991, principiul subordonării ierarhice a procurorilor a fost formulat într-o manieră mai puţin rigidă sub denumirea de «control ierarhic», pentru armonizarea lui cu celelalte două principii prevăzute de art. 131 alin. (1), şi anume principiul legalităţii şi principiul imparţialităţii” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 4 decembrie 2002), iar „principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public constituie o aplicare a prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie şi semnifică legătura existentă între membrii Ministerului Public, în virtutea căreia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte care intră în competenţa lor, din ordinul acestora. În virtutea organizării ierarhice, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii” (Decizia nr. 137 din 3 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 12 mai 2003).

Dispoziţiile legale expuse au suferit modificări ca urmare a adoptării Legii nr. 304/2004, care în varianta iniţială prevedea în art. 61 că „(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. (2) În soluţiile dispuse, procurorul este autonom”, iar potrivit art. 62 „(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori inspectori”.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că prin art. 133 din Legea nr. 304/2004 a fost abrogată dispoziţia cuprinsă în art. 28 alin. (3) teza I din Legea nr. 92/1992, potrivit căreia procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine. De altfel, o dispoziţie similară se regăsea şi în cuprinsul art. 209 alin. (6) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot îndeplini oricare dintre atribuţiile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare (…)”, dispoziţie care a fost abrogată prin art. I pct. 117 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Apare astfel ca fiind evidentă schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce priveşte prerogativele procurorului ierarhic superior în exercitarea controlului ierarhic asupra actelor întocmite de procurorii din subordine, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului de rang constituţional al controlului ierarhic ce stă la baza organizării Ministerului Public.

Dispoziţiile art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 72 din Legea nr. 304/2004 constituie norme de organizare judiciară care stabilesc limitele şi conţinutul principiului controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public prevăzut de art. 132 din Constituţie, ultimele două texte legale reglementând explicit activitatea de control pe care procurorul general o poate exercita asupra procurorilor şi, respectiv, asupra parchetelor.

Referitor la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aminteşte că printr-o recentă decizie, Curtea Constituţională arăta că, „La nivel infraconstituţional, prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, stabilind faptul că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. De asemenea, legea prevede că exercitarea controlului de către procurorul general al P.Î.C.C.J., de către procurorul-şef al D.N.A., de către procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. sau de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. Astfel, în raporturile de serviciu în care intră procurorul de şedinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora «(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine», iar «(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale». De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2). Prin urmare, procurorii din cadrul Secţiei judiciare a P.Î.C.C.J. se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al secţiei din care fac parte şi, prin intermediul acestuia, procurorului general al P.Î.C.C.J. În mod similar, procurorii din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu soluţionarea cauzei se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al parchetului din care face parte şi, prin intermediul acestuia, conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie şi, în final, procurorului general al P.Î.C.C.J.” (Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, paragrafele 75 şi 76).

În raport cu dispoziţiile legale evocate, este dincolo de orice îndoială că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află în vârful piramidei care caracterizează organizarea Ministerului Public şi că, în virtutea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi articol şi cu art. 72 din actul normativ evocat, are prerogative de control, direct sau prin procurori anume desemnaţi, asupra tuturor procurorilor, şi respectiv, asupra tuturor parchetelor din subordinea sa.

Modul în care este redactat textul art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 obligă însă la diferenţierea tipului de control pe care procurorul general îl poate exercita şi determină următoarele concluzii:

– controlul prevăzut de art. 64 alin. (3) din lege diferă în mod substanţial de cel prevăzut de art. 72 din lege, respectiv primul se referă la atribuţiile judiciare şi permit controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurorii din subordine în calitatea lor de organe judiciare, în timp ce secundul se referă la componenta administrativă a activităţii instituţiilor care funcţionează în cadrul Ministerului Public. Dincolo de interpretarea literală, concluzia este susţinută şi de succesiunea reglementărilor, respectiv atribuţia de control la care se referă art. 64 alin. (3) este inclusă la capitolul I al titlului III din Legea nr. 304/2004 – Atribuţiile Ministerului Public, în timp ce prerogativa menţionată la art. 72 este prevăzută la capitolul II – Organizarea Ministerului Public, secţiunea 1 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

– dispoziţiile art. 64 alin. (3) din lege constituie dreptul comun în materia competenţei funcţionale recunoscute în favoarea procurorului ierarhic superior, inclusiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se completează sau suferă derogări, după caz, în raport cu regulile speciale instituite prin dispoziţiile Codului de procedură penală. În acest sens, este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că: „dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 instituie o regulă de competenţă, care dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentând, de fapt, o garanţie a respectării prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, prin eficientizarea activităţii de urmărire penală” (Decizia nr. 175 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 12 iulie 2018, paragraful 28).

Referitor la distincţia dintre normele de procedură penală şi cele de organizare judiciară, se poate reţine că dispoziţiile de procedură penală care au consacrat de-a lungul timpului diferite proceduri sau căi de contestare ori atac împotriva soluţiilor adoptate de procuror, prin instituirea unui control de legalitate şi temeinicie exercitat de procurorul ierarhic superior, au reprezentat atât o dezvoltare a principiului controlului ierarhic, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie, cât şi o garanţie a respectării sale prin eficientizarea activităţii de urmărire penală, constituind, deopotrivă, o regulă de procedură, pe care legiuitorul are libertatea să o adopte, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 450 din 11 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 972 din 3 decembrie 2019, paragraful 22).

Ori de câte ori în cuprinsul Codului de procedură penală este utilizată sintagma „procuror ierarhic superior”, dispoziţiile de resort fac referire la competenţa funcţională a procurorului învestit cu exercitarea unor atribuţii judiciare şi, implicit, la competenţa materială şi după calitatea persoanei în situaţia în care privesc cauze de competenţa unor unităţi de parchet de pe lângă instanţe de grad diferit de jurisdicţie sau structuri de parchet a căror organizare este reglementată prin legi speciale. De altfel, spre exemplu, dispoziţiile art. 339 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd în mod explicit că dispoziţiile alin. (1) şi (2) (care se referă la ierarhia funcţiilor în Ministerul Public) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului este stabilită prin lege specială.

Se mai reţine că dispoziţiile Codului de procedură penală, care se circumscriu principiului constituţional al controlului ierarhic specific organizării şi funcţionării Ministerului Public, îmbracă două forme: fie se referă în mod generic la „procurorul ierarhic superior”, uneori prin adăugarea sintagmei „celui care a dispus soluţia”, fie se referă, în mod explicit, la funcţia determinată pe care o ocupă procurorul în ierarhia parchetelor. În toate cazurile însă referirea la procurorul ierarhic superior vizează activitatea judiciară a acestuia, ca subiect procesual oficial, respectiv la competenţa funcţională a acestuia, iar nu la atribuţiile de natură administrativă sau manageriale pe care le implică funcţia respectivă.

Prima formă, cea a sintagmei „procuror ierarhic superior”, este utilizată pentru determinarea competenţei funcţionale în rezolvarea unor incidente procesuale, cum ar fi cele prevăzute de art. 63 alin. (4) din Codul de procedură penală – soluţionarea conflictului de competenţă dintre doi procurori, de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură penală – soluţionarea abţinerii sau a recuzării, de art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală – infirmarea unor acte procesuale sau procedurale, de art. 325 din Codul de procedură penală – preluarea cauzelor de la alte parchete, de art. 415 alin. (3) din Codul de procedură penală – retragerea apelului sau de art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală – acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Ce de-a doua formă, respectiv individualizarea funcţiei ocupate în ierarhia Ministerului Public este utilizată tot pentru determinarea competenţei funcţionale, însă în legătură cu atribuţii judiciare care se circumscriu funcţiei de control al legalităţii şi temeiniciei unor măsuri preventive [art. 209 alin. (15) din Codul de procedură penală], a renunţării la urmărire penală [art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală], a rechizitoriului (art. 328 din Codul de procedură penală) sau a actelor procurorului (art. 339 din Codul de procedură penală).

În aceste din urmă cazuri, Codul de procedură penală determină în mod expres competenţa funcţională în favoarea prim-procurorului parchetului (pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii şi tribunale), a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (pentru procurorii din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel), a procurorului-şef de secţie de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru procurorii din cadrul acestui parchet) sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru procurorul-şef de secţie din cadrul acestui parchet). Este de remarcat că şi în aceste situaţii, în care a individualizat funcţia procurorului în favoarea căruia a stabilit competenţa funcţională de a efectua controlul de legalitate şi temeinicie, legiuitorul a prevăzut că atunci când actul controlat a fost întocmit de un procuror cu funcţie de conducere, această verificare va fi realizată de procurorul ierarhic superior acestuia, revenind la sintagma generică specifică primei categorii şi care atrage incidenţa art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Spre exemplu, art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 339 alin. (2) din Codul de procedură penală – în cazul în care ordonanţa/rechizitoriul a fost întocmită de prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.

În raport cu modul de reglementare a categoriei „procuror ierarhic superior” se pot desprinde următoarele concluzii:

– calitatea de procuror ierarhic superior poate să rezulte exclusiv din lege, fie prin individualizarea funcţiei în cuprinsul unei norme de procedură penală care determină competenţa funcţională (spre exemplu: art. 328 din Codul de procedură penală), fie prin trimiterea din cuprinsul normei de procedură la o normă de organizare judiciară care stabileşte care este conducătorul unui anumit parchet (spre exemplu: art. 334 din Codul de procedură penală). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că: „este evident că noţiunea de «procuror ierarhic superior» vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică. (…) Ordinea ierarhică nu poate avea ca fundament soluţiile dispuse în anumite cauze, ci o structură predeterminată, care funcţionează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, după principiile legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic” (paragraful 68);

– regula generală este aceea că „procuror ierarhic superior” este conducătorul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit actul supus verificării de legalitate sau temeinicie sau, în cazul în care acesta este procurorul care a întocmit actul, conducătorul parchetului ierarhic superior, iar regula specială este aceea că „procuror ierarhic superior” este fie procurorul care deţine o funcţie de conducere intermediară şi este menţionat explicit de o normă legală care îi atribuie competenţa funcţională (spre exemplu: procuror şef-secţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fie procurorul care deţine o funcţie de conducere reglementată printr-o lege specială, cum sunt Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. De altfel, prin art. 18 alin. (3) lit. e) şi art. 26 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 şi 623 bis din 26 august 2014, se prevede că procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică şi procurorul-şef al Secţiei judiciare analizează legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate sau propuse de către procurorii din subordine. În mod similar, în temeiul dispoziţiilor art. 30 lit. e), art. 79 lit. g) şi ale art. 80 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, procurorii şefi de secţie, procurorii şefi ai serviciului teritorial şi procurorii şefi ai birourilor teritoriale verifică temeinicia şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procurorii din subordine.

Reamintind că prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că „este evident că noţiunea de procuror ierarhic superior vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică”, concluzia care se impune este aceea că atât din perspectiva normei de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004), cât şi a normei de competenţă (Codul de procedură penală), controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurori se realizează din treaptă în treaptă şi numai în mod excepţional, când legea prevede expres, este posibilă realizarea acestui control prin omiterea unor funcţii intermediare (spre exemplu, în cazul soluţiilor adoptate de către conducătorii parchetelor de pe lângă tribunale sau curţi de apel).

Un argument în sprijinul acestei concluzii este faptul că, potrivit unei teorii unanim acceptate, competenţa funcţională (ratione oficii) este forma de competenţă prin care se stabileşte activitatea pe care o poate înfăptui organul judiciar şi este prevăzută prin norme imperative, în toate cazurile sub sancţiunea nulităţii absolute. Totodată, ca o consecinţă a principiului legalităţii, odată învestit cu soluţionarea unei cauze ce intră în competenţa sa funcţională, organul judiciar nu poate refuza să îşi îndeplinească atribuţiile care îi revin, cu excepţia cazurilor în care legea permite dezînvestirea şi transferul competenţei în favoarea altui organ judiciar.

Or, întrucât, pe de o parte, calitatea de „procuror ierarhic superior” poate rezulta exclusiv din lege, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 constituie norme de competenţă (potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 12 iulie 2018) şi pe cale de consecinţă sunt norme de ordine publică:

– determinarea „procurorului ierarhic superior” prin prisma atribuţiilor judiciare (nu manageriale) nu poate să depindă de voinţa procurorului general de a-şi asuma sau nu această calitate, ea derivând direct din normele de organizare judiciară, fiind prevăzută de lege;

– calitatea de „procuror ierarhic superior” incumbă procurorului în toate cazurile în care competenţa funcţională determinată de principiul controlului ierarhic este incidentă potrivit legii, neputând să fie lăsate la latitudinea procurorului cazurile în care îşi va exercita atribuţiile ce derivă din această calitate.

Un alt argument în favoarea concluziei că în cadrul Ministerului Public controlul de legalitate şi temeinicie exercitat de către procurorul ierarhic superior operează din treaptă în treaptă poate fi desprins din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 547 din 7 iulie 2020, prin care s-a arătat că „Prin asimilarea înţelesului noţiunii de «procuror ierarhic superior», (genul proxim) cu noţiunea de «procuror şef al secţiei» (diferenţa specifică), în cadrul definiţiei pe care norma criticată încearcă să o ofere, legiuitorul identifică «întregul» cu «partea», înlăturând regimul juridic corespunzător statutului de procuror ierarhic superior al procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul S.I.I.J. Cu alte cuvinte, norma supusă controlului nu recunoaşte această calitate, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor procesual penale, procurorilor adjuncţi ai secţiei şi procurorilor-şefi ai structurilor care se pot constitui în interiorul secţiei, respectiv birouri sau servicii. Or, în condiţiile în care cadrul normativ în vigoare şi regulamentele interioare de organizare şi funcţionare a unităţilor de parchet prevăd posibilitatea constituirii, în interiorul lor, a unor structuri (birouri/servicii) care au ca scop asigurarea unei mai bune administrări a activităţii judiciare, iar principiul controlului ierarhic presupune delimitarea riguroasă a competenţelor procurorilor care conduc aceste structuri atât în raporturile cu procurorii din subordine, cât şi cu procurorii ierarhic superiori, definirea procurorului-şef al S.I.I.J. ca procuror ierarhic superior în toate cazurile şi cu privire la toate aspectele procedurale pe care le implică urmărirea penală a infracţiunilor de competenţa secţiei ignoră principiul constituţional, lipsind de efecte juridice calitatea de procuror-şef adjunct al secţiei sau de procuror-şef al unei structuri din interiorul secţiei (birou/serviciu) (paragraful 65) (…) stabilind structura ierarhică din cadrul P.Î.C.C.J., legea nu poate crea raporturi de conducere/subordonare decât în plan vertical, iar nu şi în plan orizontal între diferitele secţii/direcţii ale P.Î.C.C.J. Principiul subordonării ierarhice este aplicabil în interiorul fiecărei structuri, procurorii fiind supuşi controlului exercitat de procurorul ierarhic superior, toate aceste structuri fiind subordonate procurorului general al P.Î.C.C.J.” (paragraful 69).

Aplicând raţionamentul Curţii la ipoteza ce formează obiectului prezentei cereri de recurs în interesul legii, desigur mutatis mutandis, se poate concluziona că interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 în sensul în care este asimilată înţelesului noţiunii de „procuror ierarhic superior” (genul proxim) noţiunea de „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” (diferenţa specifică), în toate cazurile şi în raport cu toţi procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor parchetelor, ignoră principiul constituţional al subordonării ierarhice, lipsind de efecte calitatea de procuror ierarhic superior al unor procurori care deţin funcţii de conducere din cadrul Ministerului Public. Desigur, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate avea calitatea de procuror ierarhic superior în anumite cazuri determinate, circumscrise dispoziţiilor Codului de procedură penală care reglementează competenţa funcţională în ipotezele respective. Acest lucru nu permite însă o extindere a competenţei funcţionale a procurorului general la toate instituţiile juridice în care este incidentă verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor dispuse de procurorii ierarhici inferiori sau la soluţionarea incidentelor procesuale, cu ignorarea funcţiilor care se circumscriu noţiunii de „procuror ierarhic superior”, astfel cum poate fi definită prin prisma dispoziţiilor art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004.

Pe cale de consecinţă, în cazul prevăzut de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are în toate situaţiile calitatea de procuror ierarhic superior faţă de procurorul care a dispus soluţia de clasare pe care o infirmă şi cu privire la care dispune redeschiderea urmăririi penale. Mai exact, strict în ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va avea această calitate în ipotezele în care între acesta şi procurorul din cadrul unui parchet din subordine, care a adoptat soluţia de clasare supusă controlului de legalitate şi temeinicie, se interpune funcţia de conducător al acelui parchet în sensul Legii nr. 304/2004 sau o altă funcţie de conducere individualizată, prevăzută expres de o dispoziţie legală. Per a contrario, procurorul general poate avea această calitate în cazurile în care soluţia de clasare a fost adoptată de conducătorii parchetelor subordonaţi potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 ori de către procurorii cu funcţii de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism aflaţi în subordinea sa directă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale va stabili că:

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală în care se face referire la „procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia”. […]

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.