Decizia nr. 19/2020, publicată în M. Of. nr. 244 din 25 martie 2020
Soluția: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, stabileşte că:
Renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii.
Este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept.
Considerente:
[…] 88. Înainte de a proceda la analiza problemei de drept ce face obiectul sesizării, este necesară o sumară prezentare a instituţiei compensaţiei legale, astfel cum este aceasta reglementată de Codul civil în art. 1.616-1.623, care compun capitolul II (“Compensaţia”) din titlul VII (“Stingerea obligaţiilor”) al cărţii a V-a (“Despre obligaţii”), ce va fi limitată la aspectele ce conduc la dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză.
89. Compensaţia reprezintă un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte. Prin urmare, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Utilitatea practică a acestui mod de stingere a obligaţiilor a fost constant subliniată de doctrină, întrucât este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitându-se efectuarea a două plăţi, cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată.
90. Totodată, compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. Aşadar, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai lui accipiens. Cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. Ca atare, nu întâmplător, dată fiind situaţia specială în care se află un debitor împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014, prin art. 90, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa. De altfel, dispoziţia legală nu este nouă, prevederi în acelaşi sens cuprinzând şi art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2006).
91. În funcţie de natura creanţelor reciproce, compensaţia poate fi legală sau convenţională, însă pentru analiza de faţă nu prezintă relevanţă decât instituţia compensaţiei legale. Este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor sau o hotărâre judecătorească. Din cuprinsul art. 1.617 din Codul civil rezultă condiţiile în care compensaţia poate să opereze.
92. Astfel, în primul rând, obligaţiile trebuie să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de debitor, cât şi de creditor, iar datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Prin urmare, este necesar ca datoriile să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual.
93. De asemenea datoriile trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Din perspectiva legii insolvenţei, noţiunea de creanţă nu este utilizată în sensul său larg, de drept al creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, ci în înţelesul său restrâns, acela de creanţă bănească. Aşadar, compensaţia legală este întotdeauna posibilă din perspectiva obiectului obligaţiilor reciproce.
94. În sfârşit, compensaţia legală poate să opereze doar dacă părţile nu au renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei, conform art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Doar aparent este o condiţie nouă, întrucât, şi sub imperiul Codului civil de la 1864, existenţa acestei condiţii avea un caracter implicit. Deşi se recunoştea faptul că acest mod de stingere a obligaţiilor, anume compensaţia, operează automat, în puterea legii, ea se considera rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Astfel, compensaţia era desfiinţată dacă unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmărea pe celălalt şi acesta nu îi opunea compensaţia sau dacă debitorul accepta cesiunea de creanţă pe care creditorul său o făcea unui cesionar, în acest ultim caz el nemaiputând invoca împotriva cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului, înaintea acceptării [art. 1.149 alin. (1) din Codul civil de la 1864]. Doctrina considera că acceptarea cesiunii reprezintă o veritabilă renunţare la compensaţie a debitorului cedat. Această prevedere legală a fost preluată de art. 1.582 alin. (3) din actualul Cod civil, precum şi de art. 1.623 alin. (1) din acelaşi act normativ.
95. Aşadar, rezultă că regula compensaţiei legale are caracter supletiv, iar nu imperativ, nu numai sub imperiul actualului Cod civil, ci şi potrivit vechii reglementări, creditorii- debitori putând să renunţe în mod expres sau tacit la beneficiul compensaţiei potrivit ambelor legi succesive.
96. În acest context, în care norma de drept comun permite părţilor raporturilor juridice să renunţe la compensaţie, s-a născut şi dificultatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de faţă. Astfel, instanţa de trimitere arată că, prin formularea unei cereri de admitere a creanţei, fără a invoca compensarea creanţelor reciproce, creditorul a renunţat implicit la beneficiul compensaţiei legale şi că art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie un drept al creditorului în acest sens (de a invoca stingerea obligaţiilor reciproce până la concurenţa celei mai mici), iar nu o obligaţie. Aşadar, nu ar fi admisibilă invocarea compensaţiei de către un creditor concurent, câtă vreme părţile raportului juridic, creditorii-debitori reciproci, au renunţat expres sau tacit la acest mijloc de stingere a datoriilor.
97. Pentru a da o dezlegare de principiu acestei probleme de drept, se impune a stabili, cu prioritate, dacă această normă, anume art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, este sau nu aplicabilă în procedura insolvenţei. Astfel, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, “Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”. Aşadar, normele de drept comun sunt incidente în procedura insolvenţei numai în măsura în care sunt compatibile cu această procedură specială.
98. În Legea nr. 85/2014, instituţia compensaţiei legale este introdusă prin prevederile art. 90, potrivit cărora:
“(1) Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.”
99. Determinarea conţinutului şi, prin urmare, a înţelesului exact al acestei norme juridice va trebui să înceapă prin analiza gramaticală a dispoziţiei legale. Aşadar, legiuitorul foloseşte termenul de “drept” al creditorului de a invoca compensaţia, şi nu termenul de “obligaţie”, iar în ceea ce îl priveşte pe lichidatorul judiciar, verbul utilizat este acela de “poate” şi nu “este obligat”. În consecinţă, şi în procedura insolvenţei, ca şi în dreptul comun, regula compensaţiei de drept este reglementată prin termeni dispozitivi, iar nu imperativi. De asemenea, textul de lege face trimitere explicită la dreptul comun, neexistând niciun indiciu că legiuitorul ar fi intenţionat să deroge de la prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Prin urmare, opinia exprimată în doctrină şi îmbrăţişată de majoritatea jurisprudenţei, potrivit căreia renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, este cea corectă (a se vedea în acest sens S. Golub, N. Gh. Puşcariu, “Câteva consideraţii cu privire la compensaţia legală în procedura insolvenţei”, în Revista Phoenix, nr. 56-57/2016).
100. Aşa cum s-a arătat în articolul menţionat, este facilă identificarea persoanelor interesate să renunţe la compensaţie în procedura insolvenţei: debitorul care îşi va maximiza activul, practicianul în insolvenţă (pentru plata onorariului), ceilalţi creditori, care îşi vor mări gajul general.
101. Totodată, la o analiză atentă, nu subzistă argumentele acelor autori care au apreciat că renunţarea la compensaţie are efecte profund nocive şi inechitabile şi că aceasta este, prin urmare, incompatibilă cu procedura insolvenţei (a se vedea în acest sens A. Dimitriu, în Codul insolvenţei, Note, corelaţii, explicaţii, coordonator Gh. Piperea, Editura C.H. Beck, 2017).
102. În lucrarea citată s-a arătat că scopul procedurii insolvenţei este acela de acoperire a pasivului debitorului. Or, se întreabă autorul, ce metodă mai bună poate fi găsită, faţă de cea prin care o creanţă nu este, de plano, înscrisă în tabel ca urmare a stingerii sale prin compensaţie? Apreciem că răspunsul la această întrebare retorică este acela că scopul procedurii, de acoperire a pasivului, este mai bine reprezentat chiar de înscrierea creanţei la masa credală, urmată de recuperarea creanţei deţinute de debitor împotriva creditorului ce a renunţat la beneficiul compensaţiei, pe calea dreptului comun. Prin creşterea masei de valori viitoare ale debitorului în procedura insolvenţei cresc şansele de satisfacere a creanţelor celorlalţi creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei.
103. S-a mai susţinut că, deşi maximizarea gradului de recuperare a creanţelor reprezintă un principiu al procedurii insolvenţei, instituit de art. 4 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, instituţia compensaţiei nu se poate aplica în mod inechitabil şi chiar vătămător pentru creditor. Altfel spus, creditorul va fi întotdeauna interesat să invoce compensarea, în caz contrar el urmând a fi supus unei situaţii profund inechitabile în care ar trebui să facă plata datorată debitorului aflat în insolvenţă, în timp ce creanţa sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Acelaşi autor a arătat că nu poate fi imaginată nicio ipoteză în care renunţarea la compensaţie venită din partea debitorului aflat în insolvenţă să nu reprezinte o încercare de a frauda interesele creditorului.
104. Este de necontestat că posibilitatea de a invoca compensarea creanţelor reciproce născute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014], precum şi a creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiaşi text de lege] este un drept recunoscut de lege, în principal, în favoarea creditorului debitor care nu se află în procedura insolvenţei. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capăt acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau că instituţia compensaţiei legale, în sine, este în neconcordanţă cu specificul procedurii insolvenţei, întrucât ar favoriza creditorii care au şi calitatea de datornici ai debitorului, în prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari (a se vedea opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de prof. I. Turcu).
105. Însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 şi din ansamblul dispoziţiilor acestei legi, procedura insolvenţei este o procedură colectivă, care îi priveşte pe toţi creditorii îndreptăţiţi să participe la procedură ca pe o colectivitate organizată, cu interese comune faţă de debitor, cu o multitudine de drepturi colective, subordonate, într-adevăr, scopului final al procedurii, de acoperire a creanţelor contra debitorului. Întrucât procedura insolvenţei nu este interesată, în principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera că instituţia renunţării la compensaţie ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuşi, înscriindu-se la masa credală, deşi putea să invoce compensaţia, înţelege să îşi supună propria creanţă caracterului “sacrificial” al procedurii.
106. Este adevărat că toate creanţele înscrise la masa credală în procedura insolvenţei, atât cele chirografare, cât şi cele privilegiate, sunt afectate, în sensul că urmăririle silite nu se mai pot face individual, ci doar în cadrul acestei proceduri, valoarea creanţelor care nu beneficiază de garanţii reale este îngheţată la nivelul celei de la data deschiderii procedurii, acoperirea creanţelor se efectuează în modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, respectiv prin intermediul programului de plăţi din planul de reorganizare sau conform planului de distribuţie în cadrul procedurii falimentului, ceea ce conduce nu numai la amânări la plată, ci şi la reduceri sau chiar la ştergeri totale ale datoriilor.
107. În acest context se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deşi îndreptăţit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvenţă, în vreme ce creanţa sa ar căpăta potenţialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cumulul de drepturi individuale şi colective pe care le dobândeşte un creditor îndreptăţit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanţei sale. Astfel, un creditor îndreptăţit să participe la procedură poate contesta menţiunile din tabelul creanţelor nu numai în ceea ce priveşte respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanţe, ci şi cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare şi control asupra activităţii debitorului şi a administratorului judiciar etc. Creditorii ce deţin creanţe mai mari în raport cu ceilalţi creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acţiune în anulare sau în răspundere (dacă deţin minimum 50% din creanţe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă deţin minimum 20% din creanţe).
108. Aşadar, un creditor poate renunţa la compensaţie, întrucât, după o analiză comparativă a dezavantajelor decurgând din sacrificarea realizării propriei creanţe şi a avantajelor participării la procedura insolvenţei debitorului său, constând în controlul de oportunitate al procedurii şi al afacerii debitorului, în accesul la informaţii relevante relative la debitor şi la ceea ce se întâmplă în cadrul procedurii, în accesul la acţiuni specifice acestei proceduri şi, în esenţă, în controlul comun al insolvenţei, ce aparţine creditorilor, acordă prevalenţă celor din urmă. În concluzie, instituţia renunţării la compensaţie, reglementată de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai că nu derogă de la dreptul comun în materie, ci face trimitere explicită la acesta.
109. Deşi prezenta sesizare nu se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, trebuie menţionat că acestea cuprind singura excepţie de la regula caracterului supletiv al compensaţiei legale. Conform acestui text de lege: “creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă, în sensul prezentei legi, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau/şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăşi suma prevăzută la pct. 72”.
110. Prin urmare, dacă între creditor şi debitor există creanţe reciproce care se pot compensa (legal sau judiciar), calitatea de creditor îndreptăţit să ceară deschiderea procedurii va subzista doar dacă soldul pozitiv pentru creditor va depăşi valoarea-prag prevăzută de legea insolvenţei. În aceste condiţii, instituţia compensaţiei nu mai are caracter facultativ pentru părţile raporturilor juridice obligaţionale, ci obligatoriu. O atare derogare de la dreptul comun în cazul cererii de deschidere a procedurii este justificată de caracterul aparte, mixt al unei astfel de cereri, diferit de cel al unei cereri de judecată de drept comun, deoarece îmbină interesele concursuale ale creditorilor cu cele personale ale creditorului reclamant. Aşa cum rezultă din prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei este satisfacerea unui interes general (al tuturor creditorilor) de a supune debitorul controlului creditorilor şi al judecătorului-sindic, în scopul acoperirii pasivului. În ceea ce îl priveşte însă pe creditorul titular al cererii, causa remota poate fi reprezentată fie de intenţia de a-şi acoperi creanţa, fie de intenţia de a prelua întreprinderea debitorului prin procedura insolvenţei, prin cumpărarea mijloacelor de producţie sau preluarea controlului societăţii prin majorarea capitalului social al acesteia în urma conversiei creanţei în acţiuni ori prin mecanismul prevăzut de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Nu în ultimul rând, o cerere de deschidere a procedurii poate fi folosită ca instrument de presiune contra debitorului, prin prejudiciile materiale şi de imagine cauzate acestuia.
111. Aşadar, dând prevalenţă satisfacerii unor interese generale în ceea ce priveşte scopul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi pentru preîntâmpinarea unor demersuri judiciare care ar putea să îmbrace forma unui abuz de drept, legiuitorul a statuat că renunţarea la compensaţie este incompatibilă cu procedura insolvenţei doar în cazul creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii, nu şi în cazul celorlalţi creditori îndreptăţiţi să participe la această procedură judiciară, colectivă şi concursuală.
112. În ceea ce priveşte titularii dreptului de a invoca compensaţia, respectiv pentru a răspunde la cea de a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării, se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligaţiei, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensaţia de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvenţă, ci şi de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalţi creditori ai lui accipiens.
113. Aceasta nu înseamnă însă că debitorul creditor aflat în procedura insolvenţei, parte a raporturilor juridice obligaţionale, prin administratorul special, nu poate invoca compensaţia legală, deoarece, astfel, tinde la înlăturarea, în tot sau în parte, a creanţelor declarate asupra sa. Articolul precitat nu îşi propune, aşadar, să limiteze titularii dreptului de a opune compensaţia legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susţinut, aşa cum s-a arătat anterior, că instituţia compensaţiei legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei.
114. Opinia potrivit căreia creditorii debitori reciproci pot să renunţe expres sau tacit la beneficiul compensaţiei, întrucât regula compensaţiei legale este supletivă şi, prin urmare, un terţ faţă de raportul juridic nu poate opune acest mod de stingere a obligaţiei ignoră însă un aspect deosebit de important. Legiuitorul a instituit, în cadrul procedurii insolvenţei, dreptul administratorului sau, după caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensaţia legală, în cadrul activităţii de verificare a creanţelor solicitate a fi înscrise la masa credală, prin declaraţiile de creanţă [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse în dovedirea acesteia, prin cercetarea amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, inclusiv verificarea aspectelor ce ţin de stingerea parţială sau totală a creanţei, prin compensaţie legală, practicianul în insolvenţă nu se manifestă ca un reprezentant al debitorului, parte în raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014). În consecinţă, se impune constatarea că legea specială nu limitează titularii dreptului de a invoca compensaţia legală numai la părţile raportului juridic. O singură observaţie, cu privire la dreptul administratorului/lichidatorului judiciar de a constata stingerea parţială sau totală a creanţelor prin compensaţie legală, se impune a mai fi făcută. Astfel, în doctrină s-a exprimat opinia că invocarea compensaţiei, pentru practicianul în insolvenţă, reprezintă o obligaţie, şi nu o simplă facultate (a se vedea în acest sens nota N. Ţăndăreanu la comentariul M. Budă privind o hotărâre judecătorească rezumată în Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 3/2017, pagina 70). Această opinie nu are însă suport în textul art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care foloseşte sintagma “poate fi constatată”, şi nu expresia “este obligatoriu a fi constatată” sau alta echivalentă, şi este infirmată de caracterul supletiv al regulii compensaţiei, pe deplin aplicabil şi în procedura insolvenţei, pentru considerentele expuse anterior, asupra cărora nu vom reveni.
115. Pentru a stabili dacă, pe lângă părţile raportului juridic şi administratorul/lichidatorul judiciar, pot invoca compensaţia legală şi creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, alţii decât cei ale căror creanţe se sting în această modalitate, se impune evidenţierea unor aspecte prealabile.
116. Este de netăgăduit faptul că, în procedura insolvenţei, creditorii pot contesta atât soluţia administratorului/lichidatorului judiciar de respingere, în tot sau în parte, a creanţei lor, cât şi decizia acestuia de înscriere în tabel a creanţelor altor creditori, pe calea contestaţiei la tabelul preliminar (art. 111 din Legea nr. 85/2014), pe calea contestaţiei la tabelul suplimentar [art. 146 alin. (4) din aceeaşi lege] sau pe calea contestaţiei la tabelul definitiv, prevăzută de art. 113 din acelaşi act normativ. Creanţa poate fi contestată atât în privinţa existenţei ei, cât şi în privinţa cuantumului acesteia, al caracterului sau naturii ei sau a cauzelor de preferinţă de care ar fi sau nu însoţită. Legea conferă, aşadar, calitate procesuală activă oricărei persoane interesate, iar creditorii contestatori sunt prezumaţi a justifica un interes în contestarea creanţelor altor creditori concurenţi, pentru a-şi conserva un drept propriu sau pentru a preveni o pierdere prin înscrierea greşită a unei creanţe.
117. Prin urmare, dacă, pe calea contestaţiei, este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă este o chestiune care presupune a se stabili dacă creditorul contestator justifică un interes în promovarea acestei contestaţii, drept condiţie de exerciţiu al oricărei acţiuni civile.
118. Fără a reveni asupra considerentelor anterioare, se impune a reaminti că este interesat să invoce compensaţia, în primul rând, creditorul debitor reciproc împotriva căruia nu s-a deschis procedura, întrucât, în caz contrar, el ar fi obligat să facă plata debitorului aflat în insolvenţă, în timp ce creanţa sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu consecinţe vătămătoare, aşa cum s-a arătat anterior, in extenso.
119. Prin urmare, ceilalţi creditori nu ar justifica, în principiu, interesul de a contesta renunţarea la beneficiul compensaţiei legale de către un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestări de voinţă a părţilor raportului juridic, s-ar mări gajul general al acestora, în sensul de masă de bunuri concursuală destinată realizării creanţelor lor contra debitorului insolvent. Pe de altă parte, pot fi imaginate situaţii concrete în care renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic are consecinţe vătămătoare pentru creditorii concurenţi în cadrul procedurii insolvenţei. Aceasta este situaţia, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creanţei în procedura insolvenţei debitorului său, deşi putea să opună compensarea creanţelor reciproce, a renunţat tacit la această modalitate de stingere a obligaţiilor, deşi acest creditor face obiectul, la rândul său, al unei alte proceduri de insolvenţă. Altfel spus, creditorul care a renunţat tacit la beneficiul compensaţiei nu face altceva decât să mărească artificial masa pasivă, prin înscrierea sa în tabelul creanţelor, cu efecte asupra deciziilor luate în cadrul procedurii, în vreme ce datoria sa faţă de debitorul insolvent are şanse minime sau nule de acoperire în cadrul unei alte proceduri de insolvenţă. De altfel, aceasta pare a fi situaţia în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare. Concret, deşi titularul sesizării nu explicitează dacă este vorba de o insolvenţă a unui grup de societăţi, mai multe entităţi ale aceluiaşi grup, intrate succesiv în procedura insolvenţei şi având desemnat acelaşi administrator judiciar, fără a-şi regulariza creanţele şi compensările reciproce, anterior deschiderii procedurilor, tind să îşi controleze reciproc deciziile luate în cadrul procedurii fiecărui membru al grupului, invocând fiecare în parte calitatea de creditor al celuilalt, ca efect al renunţării la compensaţie.
120. În mod asemănător, renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecinţe păgubitoare pentru ceilalţi creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, în cazul în care debitorul insolvent nu ar mai putea să îşi realizeze creanţa pe calea dreptului comun, întrucât i s-ar putea opune stingerea dreptului la acţiune prin prescripţie.
121. Or, în toate aceste situaţii în care creditorii concurenţi justifică un interes serios şi legitim în invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, nu există niciun impediment legal să exercite acest drept, pe calea contestaţiei la creanţă. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanţa altui creditor, în speţă, sub aspectul existenţei sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau parţiale, prin compensaţie sau prin oricare alt mod de stingere a obligaţiilor, nu reprezintă decât o aplicare, în cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispoziţia creditorilor în vederea conservării activului patrimonial al debitorului lor, constând în acţiunea oblică.
122. Aşadar, testul admisibilităţii unei atare contestaţii la creanţă trebuie să se raporteze, ţinând cont şi de specificul procedurii insolvenţei, la domeniul de aplicare şi condiţiile acţiunii oblice, ca mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului contestator (a se vedea în acest sens art. 1.560 şi 1.561 din Codul civil).
123. Urmează a se constata că dreptul de a invoca stingerea creanţelor reciproce, până la concurenţa celei mai mici, nu este strâns legat de persoana debitorului aflat în insolvenţă, astfel că reprezintă un drept patrimonial ce poate fi exercitat pe calea acţiunii oblice. Creditorul contestator deţine o creanţă verificată în condiţiile acestei proceduri speciale şi urmează a se analiza şi îndeplinirea condiţiei ca atât debitorul insolvent să refuze sau să neglijeze să exercite dreptul său de a invoca compensaţia, cât şi practicianul în insolvenţă. Cât priveşte condiţia ca inactivitatea debitorului sau a practicianului în insolvenţă să îl prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificată în concret, în fiecare caz în parte. Altfel spus, nu întotdeauna renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic este de natură să determine sau să accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat în procedura insolvenţei, astfel că creditorul contestator trebuie să facă dovada interesului serios şi legitim în promovarea contestaţiei. Prin urmare, creditorul contestator trebuie să dovedească că se agravează pericolul de a nu îşi realiza creanţa în cadrul procedurii insolvenţei, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligaţiilor reciproce de către debitorul insolvent sau de către organul procedurii, administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar.
124. Faţă de cele mai sus reţinute şi de succesiunea logică în care cele două chestiuni de drept ar trebui să fie rezolvate, se va admite sesizarea formulată şi, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 90 alin. (1) şi (2), precum şi a dispoziţiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, urmează a se stabili că renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii.
125. Cu privire la cea de a doua chestiune de drept, se va stabili că este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
