Astfel cum s-a anunțat cu ocazia publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Regulamentului 2024/2019 de modificare a Protocolului nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, de la 1 octombrie au intrat în aplicare dispozițiile privind transferul parțial al competenței preliminare a Curții de Justiție către Tribunal.
Din motive de securitate juridică și de celeritate, toate cererile de decizie preliminară vor continua să fie introduse la Curtea de Justiție, care va efectua o analiză prealabilă a obiectului lor, dar, imediat după această analiză, cererile care se încadrează exclusiv în unul sau în mai multe domenii specifice prevăzute la articolul 50b primul paragraf din Statut: sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA); accizele; Codul vamal; clasificarea tarifară a mărfurilor în Nomenclatura combinată; compensarea și asistența pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare sau a întârzierii ori a anulării serviciilor de transport și schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, vor fi transmise Tribunalului.
Sub rezerva câtorva adaptări legate de însăși structura Tribunalului și de modul său de organizare internă, Tribunalul va examina cererile de decizie preliminară care îi vor fi fost transmise de Curtea de Justiție în același mod ca aceasta din urmă și va aplica aceleași norme procedurale.
Deciziile pe care Tribunalul le va da în materie preliminară vor avea de asemenea aceeași valoare precum cele ale Curții de Justiție. întrucât Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și Statutul prevăd totuși, cu titlu excepțional, posibilitatea unei reexaminări, la propunerea primului avocat general, a deciziilor preliminare ale Tribunalului în cazul unui risc grav pentru unitatea sau coerența dreptului Uniunii, decizia Tribunalului va dobândi caracter definitiv numai în lipsa unei astfel de propuneri – care trebuie formulată în mod imperativ în termen de o lună de la decizia Tribunalului.
În cazul în care, în schimb, primul avocat general va formula o propunere de reexaminare a acestei decizii, va trebui să se aștepte soluția Curții de Justiție cu privire la această propunere pentru ca decizia Tribunalului să dobândească caracter definitiv sau ca decizia Curții de Justiție să se substituie celei a Tribunalului. Cu ocazia acestei reforme importante, Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, au fost actualizate. Acestea sunt disponibile în toate limbile oficiale ale Uniunii și sunt accesibile la acest link: https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2024-10/recommandations-jurid-nationales-ro.pdf .
Competența Curții și a Tribunalului de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu dorința cu privire la efectuarea unei trimiteri preliminare. Astfel, întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu – și numai ea – este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria decizie, cât și pertinența
întrebărilor pe care le adresează.
Calitatea de instanță este interpretată ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, luându-se în considerare un ansamblu de factori precum originea legală a organului de trimitere, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept și independența sa.
Instanțele statelor membre pot astfel să introducă în fața Curții o cerere de decizie preliminară în cazul în care apreciază că o decizie a Curții sau a Tribunalului cu privire la o chestiune referitoare la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii le este necesară pentru a pronunța o hotărâre (a se vedea articolul 267 al doilea paragraf TFUE). O trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă în special atunci când se ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este însă obligată să efectueze o trimitere preliminară (a se vedea articolul 267 al treilea paragraf TFUE), cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
Pe de altă parte, decurge dintr-o jurisprudență constantă că, deși instanțele naționale au posibilitatea de a respinge motivele de nevaliditate invocate în fața lor împotriva unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții Uniunii, posibilitatea de a declara un asemenea act ca nefiind valid este, în schimb, de competența exclusivă a instanței Uniunii. Atunci când are îndoieli cu privire la validitatea unui astfel de act, o instanță a unui stat membru trebuie, așadar, să efectueze o trimitere preliminară, indicând motivele pentru care are asemenea îndoieli. În funcție de obiectul cererii de decizie preliminară, va reveni apoi Curții sau Tribunalului sarcina de a se pronunța asupra acestei chestiuni.
Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal.
Curtea și Tribunalul nu se pot pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună toate elementele pertinente de fapt și de drept care o determină să considere că dispozițiile dreptului Uniunii sunt susceptibile să se aplice în speță.
În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de
drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât instanța Uniunii nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei eventual invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe.
În sfârșit, deși, pentru a-și pronunța decizia, Curtea și Tribunalul iau în mod necesar în considerare cadrul juridic și factual din litigiul principal, astfel cum a fost definit de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, acestea nu aplică ele însele dreptul Uniunii în acest litigiu. Atunci când se pronunță asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii, Curtea și Tribunalul încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, însă revine instanței de trimitere sarcina de a deduce consecințele concrete din acest răspuns, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale considerate incompatibilă cu dreptul Uniunii.
O instanță națională poate adresa Curții o cerere de decizie preliminară de îndată ce constată că, pentru a soluționa cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii. Instanța națională este astfel cea mai în măsură să aprecieze în ce etapă a procedurii naționale se impune adresarea respectivei cereri.
Cu toate acestea, având în vedere că această cerere va servi drept temei pentru procedura care se va desfășura în fața Curții sau a Tribunalului și că acestea din urmă trebuie să poată să dispună de toate elementele care să le permită atât să își verifice competența de a răspunde la întrebările adresate, cât și să dea, atunci când sunt competente, un răspuns util la aceste întrebări, este necesar ca decizia de a efectua o trimitere preliminară să fie luată într-o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură să definească cu suficientă precizie cadrul juridic și factual al cauzei principale, precum și problemele juridice pe care aceasta le ridică. În interesul unei bune administrări a justiției, poate fi de asemenea indicat ca trimiterea să fie efectuată în urma unei dezbateri în contradictoriu.
