Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată pe pagina sa de internet, de ce a acceptat o excepție de neconstituționalitate și a stabilit că declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită, împotriva voinței lui, ca probă în procesul penal. Instanța de contencios constituțional a arătat că administrarea acestei declarații ca probă în procedura penală de drept comun, împotriva voinței inculpatului, încalcă prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale inculpatului.

Excepția a fost ridicată în noiembrie 2018, de avocatul Mihai Suian și de profesorul Gheorghiță Mateuț, într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Cluj. Avocatul Suian a și explicat, într-o declarație pentru BihorJust, de ce a ridicat excepția și a atras atenția că tot ce se face în cadrul acestei proceduri de recunoaștere trebuie protejat de anumite garanții: ”Dacă acestea nu sunt respectate, se poate ajunge la deturnarea procedurii, la folosirea unei declarații care, altfel, nu putea fi luată inculpatului.”

Întreaga declarație a avocatului Mihai Suian poate fi citită AICI.

Conform legislației procesual penale române, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie printr-o procedură specială, care începe în momentul inițierii acordului de către procuror sau de către inculpat și se încheie în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acestuia. Așadar, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat și devine aplicabil doar ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este admis de către instanța judecătorească competentă.

Așa fiind, între cele două momente procesuale mai sus menționate, respectiv cel al inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției și cel al admiterii sale de către instanță, acordul de recunoaștere a vinovăției nu există, existența acestuia fiind afectată de o condiție suspensivă constând în admiterea acordului de către instanța competentă, conform art.483-488 din Codul de procedură penală, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Drept urmare, toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale anterior menționate, printre care se numără și declarația dată de inculpat conform art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, sunt afectate de aceeași condiție suspensivă. În consecință, neîndeplinirea condiției mai sus arătate are ca efect inexistența acordului de recunoaștere a vinovăției, din momentul inițierii sale, dar și inexistența actelor procesuale realizate pe parcursul derulării procedurii inițiate în vederea încheierii acordului, din momentul încheierii sau al emiterii acestor acte.

În aceste condiții, declarația dată de inculpat potrivit dispozițiilor art.482 lit.g) din Codul de procedură penală există și produce efecte juridice, existența acesteia nefiind afectată de îndeplinirea niciunei condiții, doar din momentul în care acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat. Per a contrario, neîndeplinirea condiției suspensive constând în admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța judecătorească competentă, fie ca urmare a eșuării negocierii purtate între procuror și inculpat în prima etapă a procedurii speciale reglementate la art.478-488 din Codul de procedură penală, fie ca efect al respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, prin hotărâre judecătorească definitivă, face ca declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției să nu producă efecte juridice de la momentul procesual al înregistrării sale de către organele judiciare.

Astfel, în condițiile în care acordul de recunoaștere a vinovăției nu este încheiat, iar actele procesuale realizate în vederea încheierii acordului sunt lipsite de efecte juridice, cauza va fi soluționată conform procedurii penale de drept comun, care, în mod logic, va fi reluată și va continua să fie aplicată din momentul procesual imediat anterior celui în care a fost inițiată procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției.

Pentru acest motiv, ca urmare a neîncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situația procesuală anterioară inițierii procedurii speciale analizate, acesta urmând a beneficia, în consecință, de toate drepturile și garanțiile procesuale pe care le-a avut anterior inițierii acordului și pe care le-ar fi avut în lipsa inițierii acestei proceduri speciale.

Printre aceste drepturi fundamentale se numără și dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat la art.24 din Constituție, precum și prezumția de nevinovăție, reglementată la art.23 alin.(11) din Legea fundamentală.

Din perspectiva exercitării dreptului fundamental la apărare, declarația reglementată la art.482 lit.g) din Codul de procedură penală trebuie analizată prin raportare la scopul în care este dată de inculpat, care este cel al încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției pentru a beneficia de efectele juridice ale acestei proceduri speciale, reglementate la art.480 alin.(4) din Codul de procedură penală, efecte care constau, de principiu, în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

Or, în condițiile inexistenței scopului anterior menționat, respectiv în afara procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, în cadrul procedurii penale de drept comun, strategia de apărare elaborată de inculpat, personal sau prin intermediul avocatului său, poate fi una diferită, care să nu conțină o declarație a inculpatului. În consecință, menținerea declarației date de inculpat conform art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, în procedura penală de drept comun, ulterior inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, în condițiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de către instanță, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-și construi propria strategie de apărare a drepturilor și intereselor procesuale.

Mai mult, declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale, în cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementată la art.107-110 din Codul de procedură penală și este luată și consemnată conform procedurii reglementate prin dispozițiile legale anterior menționate, această declarație fiind diferită de cea prevăzută la art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, nu doar sub aspectul finalității și al efectelor ei, ci și din perspectiva conținutului impus de normele procesuale și a regulilor procedurale.

În ceea ce privește conținutul declarației prevăzute la art.107-110 din Codul de procedură penală, dispozițiile art.109 alin.(1) din Codul de procedură penală prevăd că inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată. Aceeași normă procesual penală prevede că după acest moment inculpatului i se pot pune întrebări. Sub aspect procedural, răspunsurile date de inculpat la întrebările adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garanțiilor procesuale prevăzute la art.109 alin.(2) și (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, îi poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. Potrivit acelorași dispoziții procesual penale, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior referite, rezultă că declarația reglementată la art.107-110 din Codul de procedură penală va cuprinde doar acele relatări pe care inculpatul le consideră utile apărării drepturilor și intereselor sale procesuale, și nu recunoașterea tuturor faptelor reținute în sarcina sa de către organele de urmărire penală, aspect care ar fi contrar dreptului la tăcere al inculpatului, prevăzut la alin.(3) al art.109 din Codul de procedură penală.

Spre deosebire de acestea, dispozițiile art.487 lit.g) din Codul de procedură penală prevăd, referitor la declarația dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, faptul că această declarație trebuie să fie expresă, iar conținutul său trebuie să constea în recunoaşterea comiterii faptei şi în acceptarea de către inculpat a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, normele procesual penale ce reglementează procedura încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu asigură garanțiile procesuale prevăzute la art.109 alin.(2) și (3) din Codul de procedură penală, singura garanție procesuală reglementată în favoarea inculpatului, din perspectiva analizată, fiind regula prevăzută la art.480 alin.(2) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căreia, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie.

Așadar, deși declarația inculpatului reglementată la art.107-110 din Codul de procedură penală și cea prevăzută la art.482 lit.g) din Codul de procedură penală constituie același mijloc de probă, reglementat, cu titlu general, la art.97 alin.(2) lit.a) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă două subcategorii ale declarației care sunt fundamental diferite din perspectiva conținutului, a procedurii potrivit căreia sunt date de inculpat, a garanțiilor procesuale asigurate acestuia și a finalității administrării lor, aceste diferențe fiind determinate de particularitățile procedurilor în cadrul cărora intervin, respectiv procedura procesual penală de drept comun și cea a acordului de recunoaștere a vinovăției.

Or, având în vedere toate aceste aspecte, administrarea ca mijloc de probă, contrar voinței inculpatului, în cadrul procedurii procesual penale de drept comun a declarației date de acesta conform art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, în condițiile neîncheierii sau respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, echivalează cu efectuarea de către organele judiciare a unui act incompatibil cu procedura penală de drept comun, care încalcă garanțiile procesuale specifice dreptului fundamental la apărare asigurate inculpatului potrivit art.109 din Codul de procedură penală.

S-a statuat, totodată, că dreptul la tăcere este un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Având în vedere exigențele dreptului la tăcere și ale dreptului persoanei de a nu se autoincrimina, mai sus analizate, Curtea conchide că administrarea ca probă, împotriva voinței inculpatului, în procedura penală de drept comun a declarației date de acesta conform art.482 lit.g) din Codul de procedură penală, în ipoteza neîncheierii sau a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci și o încălcare a prezumției de nevinovăție, reglementată la art.23 alin.(11) din Constituție.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art.482 lit.g) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi administrată, împotriva voinței acestuia, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii penale de drept comun.

DOCUMENT – Decizia nr.490 din 27 octombrie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.478 alin.(1), ale art.479 și ale art.482 lit.g) din Codul de procedură penală:

CITIȚI și CCR | Declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită, împotriva voinței lui, ca probă în procesul penal