Dispozițiile art. 1391 alin. (2) C.civ. instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei, prezumţia existenţei unui asemenea prejudiciu în situaţia ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului defunctului.
Aceasta este o prezumţie legală, având regimul juridic reglementat de art. 328 alin. (1) C.proc.civ., conform căruia „prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.
Ca atare, dată fiind calitatea reclamanților de nepoţi (adică descendenţi, indicaţi printre destinatarii normei menţionate), aceștia nu aveau sarcina probei în ce priveşte prejudiciul nepatrimonial pretins şi încercat prin moartea victimei. Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi opuneau pretenţiile în despăgubire, avea obligaţia, pentru a le înlătura, să facă dovada contrară, câtă vreme, în sensul art. 328 alin. (2) C.proc.civ. „prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În aceste condiţii, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin. (2) C.civ., cu cea a prezumţiei judiciare (care dă posibilitatea instanţei, potrivit art. 329 C.civ., să se întemeieze pe ea numai dacă are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins), instanța de apel a stabilit în mod greşit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din moartea victimei, reţinând eronat că, în absenţa unor astfel de dovezi, pretenţiile sunt neîntemeiate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia civilă la data de 13.12.2018, reclamanţii A., B., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al numitului C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. SA şi intervenientul forţat F., obligarea pârâtei la plata, cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamanţilor, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei şi respectiv, bunicii acestora, după cum urmează: câte 300.000 lei cu titlu de daune morale pentru B. şi A., în calitate de fiică şi fiu; câte 80.000 lei cu titlu de daune morale către D. şi C., în calitate de nepoţi ai defunctei, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1996, 1381-1395 C.civ., Ordinul CSA nr. 14/2011.
Prin sentinţa nr. 117/2019, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale. A declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 1093/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, Secţia civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă. A dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului şi suspendarea cauzei până la soluţionare.
Prin decizia nr. 95 din 09.09.2019, Curtea de Apel Cluj-Secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în răspundere delictuală în favoarea Tribunalului Cluj-Secţia I civilă.
Prin sentinţa nr. 272 din 02.07.2020, Tribunalul Cluj – Secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat-o pe pârâta E. să plătească, în favoarea reclamanţilor A. şi B., suma de 300.000 lei către fiecare, iar în favoarea reclamanţilor C. şi D. suma de 80.000 lei către fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A obligat-o pe pârâtă să plătească în favoarea reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, raportat la sumele menţionate, începând cu data de 12.12.2018 şi până la achitarea sumelor. A respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.
Prin decizia nr. 38/A din 17.02.2021, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta E. SA împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în întregime, cererea formulată de reclamanţi. A menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi, respectiv, la respingerea cererii reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., reclamanţii.
Prin prisma pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., au criticat soluţia instanţei de apel în raport de art. 397 din cod, motivat de faptul că judecarea apelului se face după regulile de la judecată în prima instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor incidente în calea de atac.
Au susţinut că, întrucât pârâta nu a motivat apelul declarat, instanţa, în mod legal, a admis excepţia decăderii apelantei din dreptul de a-şi motiva apelul și pe cale de consecinţă, s-a pronunţat doar pe baza celor invocate în faţa primei instanţe, potrivit art. 476 alin. 2 C.proc.civ.
Or, în faţa tribunalului, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, ca prescrisă, şi, în subsidiar, diminuarea daunelor morale şi respingerea capătului de cerere privitor la plata penalităţilor de întârziere, iar în apel a solicitat doar diminuarea daunelor morale, nu şi respingerea cererii de chemare în judecată.
Au susţinut astfel că intimata – pârâtă nu a contestat, prin întâmpinare sau prin cererea de apel, dreptul recurenţilor de a fi despăgubiţi, contestând numai cuantumul despăgubirilor.
Au arătat recurenții că intimata – pârâtă a invocat convenţia încheiată între recurenţi şi intervenientul forţat doar ca argument pentru micşorarea sumelor şi nu pentru exonerarea de la plata despăgubirilor.
Prin prisma cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este motivată eronat pe considerentul încheierii convenţiei cu intervenientul forţat.
S-a arătat că respectiva convenţie a fost încheiată la scurt timp de la data producerii accidentului, reclamanții aflându-se într-o stare de şoc, dar dorind să-1 ajute pe intervenientul forţat, înţelegând că acesta a produs accidentul din culpă, această convenţie având rolul de declaraţie de circumstanţiere în dosarul penal.
Au precizat că au fost în eroare cu privire la consecinţele semnării unei atare convenţii, nepreconizând că ar putea fi interpretată ca o renunţare la dreptul de despăgubire la care ar fi obligată societatea de asigurare.
Potrivit recurenţilor, chiar dacă s-ar reţine existenţa vreunei renunţări la drept, ceea ce ar fi nejustificat, această pretinsă renunţare nu este opozabilă societăţii de asigurare, deoarece, aşa cum se statuează în unanimitate în doctrina de specialitate, renunţarea la drept produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută, iar conform art. 13 C.civ., renunţarea la drept nu se prezumă.
Având în vedere că au formulat o cerere de chemare în judecară împotriva societăţii de asigurare rezultă, în mod clar, că prin pretinderea sumelor respective de la intervenientul forţat nu au urmărit, acceptat sau prevăzut faptul că respectiva convenţie poate avea asemenea consecinţe.
Dacă s-ar considera altfel, convenţia respectivă ar fi lovită de nulitate relativă, bazată pe falsitatea cauzei, dată fiind eroarea cu privire la scopul pentru care s-a încheiat şi la producerea efectelor juridice reţinute de curtea de apel.
Au arătat recurenții că acţiunea directă a victimelor împotriva societăţii de asigurare este reglementată expres în art. 2223-2226 C.civ., ca normă generală şi art. 49 din Legea nr. 136/1995, texte care se completează cu Norma ASF nr. 23/2014.
Au considerat, de asemenea, nelegală soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de nepoţii victimei, având în vedere prevederile art. 1391 alin. 2 C.civ., precum şi proba testimonială administrată în cauză care a reliefat relaţiile existente între aceştia.
Mai mult, contrar celor reţinute de instanţa de apel, au arătat că relaţiile de afecţiune se prezumă în acest caz, având în vedere că dispoziţiile art. 1391 alin. 2 C.civ. nu disting între gradele de rudenie.
În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că pârâta nu a contestat existenţa relaţiilor apropiate între recurenţi şi victima accidentului rutier, că traumele psihice suferite de aceştia au fost şi sunt accentuate, suferinţa determinând şi o veritabilă modificare a coordonatelor vieţii cotidiene.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă E. SA a invocat nulitatea recursului, întrucât motivele nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
A susţinut că primul motiv, subsumat pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., este atât neaplicabil speţei, cât şi neîntemeiat.
Prin prisma art. 476 C.proc.civ., a precizat că prin cererea de apel formulată în termen legal, a exercitat calea de atac împotriva hotărârii tribunalului în integralitate, fără a limita în vreun fel efectul devolutiv al apelului.
Prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, a solicitat a se constata că prejudiciul a fost cuantificat, recunoscut şi acoperit integral în baza înţelegerii încheiate între inculpat şi reclamanţii din prezenta cauză, iar instanţa penală a luat act de respectiva înţelegere.
În aceste condiţii, a opinat că instanţa de apel a fost învestită în mod legal cu rejudecarea în tot a fondului cauzei, conform susţinerilor şi apărărilor invocate în faţa tribunalului, inclusiv cu referire la acoperirea integrală a prejudiciului în baza tranzacţiei menţionate.
Şi al doilea motiv de recurs, subsumat pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., a fost considerat neîntemeiat de recurentă, în condiţiile în care motivarea instanţei de apel nu are în vedere vreo renunţare la dreptul de despăgubire din partea reclamanţilor şi nici imposibilitatea ca aceştia să poată solicita despăgubiri şi de la asigurător.
Motivarea deciziei apelului este clară în sensul că respingerea cererii a avut în vedere exclusiv faptul că prejudiciul a fost deja evaluat şi reparat integral în baza tranzacţiei, fiind astfel neîntemeiată solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru acelaşi prejudiciu, nefiind vorba de un prejudiciu apărut după încheierea tranzacţiei.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele considerentelor ce vor fi arătate:
Critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură în desfăşurarea judecăţii din apel (şi astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.) sub motiv că ar fi fost nesocotită norma din art. 476 alin. 2 C.proc.civ., nu poate fi primită.
Astfel, prevalându-se de dispoziţiile procedurale menționate anterior, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia din apel a realizat – în absenţa motivării apelului declarat de către pârâtă – o judecată ce a depăşit aspectele invocate de aceasta, în apărare, în faţa primei instanţe.
În acest sens, s-a arătat că societatea pârâtă nu s-ar fi apărat decât invocând excepţia de prescripţie extinctivă, respectiv, solicitând diminuarea cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, iar nu prevalându-se de convenția încheiată între reclamanţii A., B. şi intervenientul forţat, ca fiind de natură să ducă la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor. Oricum, s-a susţinut, referirea la această convenţie s-a realizat doar cu scopul diminuării daunelor puse în sarcina intimatei-pârâte, iar nu în ideea constatării plăţii deja efectuate a despăgubirilor, cu consecinţa respingerii pretenţiilor formulate, ca neîntemeiate.
Susţinerea recurenţilor nu îşi are suport în actele procedurale ale dosarului întrucât, potrivit întâmpinării depuse în dosarul instanței de fond, pârâta a invocat în apărare, în afară de excepţia prescripţiei extinctive şi caracterul excesiv al daunelor morale pretinse, aspectul referitor la intervenirea unei tranzacţii între cei doi reclamanţi (fiii victimei decedate) şi persoana responsabilă de producerea accidentului (intervenientul forţat), cu pretinsa consecinţă a acoperirii integrale a prejudiciului şi deci, a caracterului neîntemeiat al acțiunii.
În acest context procedural, judecata în apel nu s-a realizat, contrar susţinerii recurenţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. 2 C.proc.civ., care permit, în cazul nemotivării apelului, ca devoluțiunea să se realizeze doar pe baza celor invocate la prima instanță ci, dimpotrivă, cu luarea în considerare a susţinerilor părţilor.
Aşadar, nefiind depăşite limitele judecăţii de primă instanță, efectul devolutiv s-a produs cu respectarea dispoziţiilor care fixează cadrul procesual în astfel de situaţii (vizând nemotivarea cererii de apel), ipoteză în care critica formulată pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. are caracter nefondat.
Se constată însă, caracterul fondat al criticilor recurenților vizând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitor la modalitatea în care s-a făcut aplicarea normelor de drept material, deopotrivă pentru că raporturile juridice nu au fost suficient lămurite faţă de doi dintre reclamanţi (fiii victimei) şi respectiv, pentru că a avut loc o aplicare eronată a legii, cu ignorarea conţinutului normei, faţă de ceilalţi reclamanţi (nepoţii victimei).
Astfel, în ce îi priveşte pe reclamanţii A. şi B., instanţa de apel constată că aceştia nu sunt îndreptăţiţi să pretindă despăgubiri morale, în calitate de victime colaterale ale faptei ilicite a intervenientului forţat, care a avut drept consecință decesul autoarei lor (mama), întrucât între aceşti reclamanţi şi intervenient s-a încheiat o tranzacţie la scurt timp (5 zile) după producerea accidentului din 10.07.2018, tranzacţie conform căreia părţile înţelegeau „să se împace cu privire la pretenţiile civile pentru suma de 45.000 lei, sumă din care se plăteşte un avans de 10.000 lei, azi, 15.074.2015, iar restul se va plăti până la data de 30.11.2015”.
Dând eficienţă acestei tranzacţii, instanţa de apel a reţinut că nu mai poate fi activată răspunderea asigurătorului întrucât, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, acesta „acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule”.
S-a apreciat că, în speţă, reclamanţii şi-au cuantificat despăgubirile pe care le pretind pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial cauzat de decesul mamei, urmare a accidentului provocat de intervenient, conform tranzacţiei încheiate cu acesta în calitate de asigurat al pârâtei, tranzacţie de care instanţa penală a luat act, în baza dispoziţiilor art. 19 şi art. 397 C.proc.pen. S-a reţinut, de asemenea, că în lipsa oricăror precizări, tranzacţia trebuie considerată ca acoperind toate prejudiciile cauzate reclamanților.
Aceste statuări ale instanţei nu ţin seama de specificul raporturilor juridice cărora le dă naştere un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, în care răspunderea asigurătorului, în limitele prevăzute de contract, se activează în favoarea unui terţ faţă de convenţie, cel care este prejudiciat prin fapta ilicită (riscul asigurat) săvârşită de către asigurat.
Această relaţie tripartită (dintre asigurător, asigurat şi terţ prejudiciat) presupune ca stabilirea despăgubirii – pentru a duce la acoperirea prejudiciului şi în mod corespunzător, la stingerea pretenţiei victimei – să se realizeze prin convenţie încheiată între toate aceste trei părţi (atunci când nu se realizează prin hotărâre judecătorească), iar odată cu încasarea despăgubirii, victima să precizeze expres că nu mai are nicio pretenție de la asigurător și de la asigurat.
În acest sens, dispozițiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (incident cauzei în raport cu data încheierii contractului de asigurare şi producerii riscului asigurat), ca şi cele ale art. 2225 C.civ. (norma generală în materie) stabilesc expres că „despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească”. De asemenea, potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 „odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nicio pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă”.
În speţă, aşa-numita tranzacţie s-a încheiat doar între asigurat (autorul faptei ilicite) şi victimele colaterale, consemnând o sumă de bani (45.000 lei) cu titlu de pretenţii civile, din care s-a achitat un avans (de 10.000 lei), urmând ca diferenţa de 35.000 lei să fie achitată la un moment ulterior (30.11.2015), fără ca această obligație asumată să mai fie însă executată.
Pentru a da eficienţă acestei convenţii, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, şi a constata că asigurătorul nu datorează despăgubiri întrucât asiguratul său nu (mai) răspunde pentru prejudiciul cauzat, instanţa de apel trebuia să verifice dacă respectiva convenţie era într-adevăr una care să fi dus la acoperirea integrală a prejudiciului şi la stingerea pretenţiilor reclamanţilor.
Sub acest aspect, instanţa trebuia să verifice susţinerile reclamanţilor, conform cărora respectiva convenţie nu a fost decât una încheiată în legătură cu desfăşurarea procesului penal, pentru a constitui un act în circumstanţiere personală, valorificabil ca atare în favoarea inculpatului, iar nu un act pur abdicativ, adică de renunţare la însuși dreptul subiectiv de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, ca victime colaterale, prin decesul autoarei lor.
De altfel, instanţa penală nu a procedat la o verificare jurisdicţională a pretenţiilor pe latură civilă, ci doar a constatat că a intervenit respectiva convenţie şi, în plus, a respins, ca tardiv formulată, constituirea de parte civilă, a celor patru moştenitori (fiii şi nepoţii defunctei) pentru suma de 90.000 lei daune morale.
În acest context, aprecierea instanței de apel conform căreia prejudiciul ar fi fost acoperit prin tranzacţia încheiată în procesul penal, situaţie în care nu pot fi pretinse sume suplimentare de la asigurător, nu are la bază o cercetare şi lămurire a raporturilor juridice dintre părţi, în condiţiile în care, pe de o parte, în procesul penal pretenţiile suplimentare ale părţilor vătămate au fost respinse pe considerente pur formale (legate de termenul de constituire parte civilă), fără a primi o dezlegare pe fond.
Pe de altă parte, statuarea instanței potrivit căreia împrejurarea că tranzacţia părţilor nu a fost respectată de către inculpat ar fi lipsită de relevanţă întrucât „reclamanţii au la dispoziţie un titlu executoriu împotriva acestuia” ignoră reglementările specifice materiei, care obligă pe asigurător să plătească despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat (art. 55 alin. 1 și 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin. 1 C.civ.).
Aşadar, concluzia instanţei de apel în sensul că pârâta, asigurător de răspundere civilă delictuală, nu ar datora despăgubiri pentru producerea riscului asigurat întrucât asiguratul său a încheiat o tranzacţie cu descendenţii victimei este una bazată pe neelucidarea scopului şi efectelor convenţiei părţilor – respectiv, în ce măsură ea are valoarea unui act abdicativ, de renunţare la dreptul subiectiv de a obţine reparaţii pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită sau este vorba doar despre o înţelegere făcută cu scopul de a produce efecte în circumstanțiere în cadrul procesului penal, în care a și fost valorificată, ca atare.
De asemenea, nici împrejurarea că suma înscrisă în tranzacţie, cu titlu de pretenţii civile, nu a fost achitată decât parţial, nu a fost luată în considerare şi evaluată de către instanţa de apel în cadrul normativ specific raporturilor dintre asigurător şi terţa persoană prejudiciată, în contextul în care, așa cum s-a arătat, asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţului dacă nu a fost despăgubit de către asigurat (art. 55 din Legea nr. 136/1995), iar despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit pe cel păgubit (art. 55 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 2226 alin. 3 C.civ.) şi evident, dacă nu există drept de regres al asigurătorului împotriva asiguratului (conform art. 58 din Legea nr. 136/1995).
Toate aceste aspecte denotă o insuficientă lămurire a raporturilor juridice dintre părţi, în privinţa tranzacţiei încheiate de reclamanţii A. şi B. cu autorul faptei ilicite şi a efectelor acesteia, inclusiv din perspectiva invocării opozabilităţii lor de către asigurător, cu pretinsa consecinţă, a stingerii dreptului de creanţă al victimelor sau, dimpotrivă, a întocmirii, potrivit reclamanţilor, a unui act în circumstanţiere, utilizat în procesul penal.
În același timp, soluţionarea cauzei în apel denotă ignorarea dispoziţiilor de drept substanţial specifice materiei asigurării de răspundere civilă, potrivit celor arătate anterior, în ce priveşte stabilirea despăgubirilor şi felul în care se realizează plata lor, atunci când persoane păgubite sunt terţi faţă de contractul de asigurare, iar asiguratul realizează o plată parțială.
Este fondată, de asemenea, critica de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ., referitor la pretenţiile formulate de ceilalți doi reclamanţi, C. şi D. (nepoţii defunctei).
Astfel, decizia recurată constată că acţiunea acestora nu poate fi admisă întrucât în faţa primei instanțe nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că moartea victimei le-a cauzat vreo suferinţă şi, ca atare, n-au dovedit existenţa vreunui prejudiciu.
S-a arătat că acordarea despăgubirilor este condiţionată de dovedirea prejudiciului pretins, nefiind suficientă apelarea la prezumţii judiciare, cu atât mai mult cu cât „nepoţii defunctei locuiau într-un alt județ, aflat la o distanţă considerabilă de locuinţa acesteia”.
Aprecierea instanţei este eronată, bazată pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. 2 C.civ., care instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei, prezumţia existenţei unui asemenea prejudiciu în situaţia ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului defunctului.
Aceasta este o prezumţie legală (iar nu judiciară, cum eronat reţine instanţa de apel), având regimul juridic reglementat de art. 328 alin. 1 C.proc.civ., conform căruia „prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.
Ca atare, dată fiind calitatea de nepoţi (adică descendenţi, indicaţi printre destinatarii normei menţionate), reclamanţii nu aveau sarcina probei în ce priveşte prejudiciul nepatrimonial pretins şi încercat prin moartea victimei.
Dimpotrivă, partea pârâtă, căreia îi opuneau pretenţiile în despăgubire, avea obligaţia, pentru a le înlătura, să facă dovada contrară, câtă vreme, în sensul art. 328 alin. 2 C.proc.civ. „prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
În aceste condiţii, confundând natura prezumției legale, instituită prin art. 1.391 alin. 2 C.civ., cu cea a prezumţiei judiciare (care dă posibilitatea instanţei, potrivit art. 329 C.civ., să se întemeieze pe ea numai dacă are greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins), decizia din apel stabileşte în mod greşit necesitatea dovedirii prejudiciului pretins, decurgând din moartea victimei şi reţine eronat că, în absenţa unor astfel de dovezi, pretenţiile sunt neîntemeiate.
În consecinţă, se va constata că, în privinţa reclamanţilor C. şi D., instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ., nesocotind regimul juridic al prezumţiei legale, pentru a trage concluzia că, nefiind administrate probe, nu s-a făcut dovada suferinţei încercate şi deci, solicitarea de despăgubiri morale este neîntemeiată.
Pentru toate considerentele arătate, recursul a fost admis, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., fiind casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii vor fi lămurite raporturile juridice decurgând din tranzacţia încheiată cu autorul faptei ilicite, în ce măsură aceasta este un act pur abdicativ, de renunţare la însuşi dreptul subiectiv la despăgubiri sau o convenţie întocmită pentru a produce consecinţe în circumstanţiere, în procesul penal, în favoarea inculpatului.
Se va ţine seama de faptul că tranzacţia a fost executată doar parţial, precum şi de împrejurarea că în procesul penal n-a avut loc o tranşare jurisdicţională asupra laturii civile a cauzei, ci doar s-a luat act de intervenirea unei tranzacţii (prin redarea termenilor acesteia, în legătură cu plata unui avans şi existenţa unei diferenţe de sumă care urma să fie executată la o dată ulterioară), precum şi de respingerea, ca tardivă, a cererii de constituire parte civilă pentru despăgubirile morale.
Vor fi identificate şi aplicate în mod corespunzător situaţiei de fapt rezultate, normele în materia asigurării de răspundere delictuală, referitoare la condiţiile antrenării răspunderii asigurătorului pentru prejudiciul creat prin fapta ilicită săvârşită de asigurat unui terţ faţă de contractul de asigurare, precum şi la condiţiile stabilirii şi plăţii despăgubirilor, astfel încât să se asigure reparaţia efectivă a daunelor.
