de Nicolae POP
„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza
Toţi românii se plâng că, guvernele şi preşedinţii au vândut şi au distrus ţara. Iar unii se întreabă şi ce au făcut conaţionalii lor – evident, alţii decât ei, pentru că ei au votat „altfel” – în tot acest timp ca să nu se întâmple asta?
Din 1992 încoace, românii au ales pentru ei. Prin participare sau neparticipare la alegeri şi referendumuri; prin participare sau neparticipare la consultările publice, prin implicarea sau neimplicarea în viaţa comunităţii; prin semnalarea sau acceptarea derapajelor aleşilor lor sau a… numiţilor acestora…
Românii i-au votat şi pe Ion Iliescu, şi pe Emil Constantinescu, şi pe Traian Băsescu; românii au votat şi FSN/ PDSR/ PSD, şi CDR; românii au votat şi Gigi Becali/ Eba, şi Dacian Cioloş; şi lista poate continua, la nesfârşit…
Şi da, nu tuturor le-au convenit, de-a lungul ultimilor 30 de ani, rezultatele alegerilor şi referendumurilor, deciziile administraţiilor centrale sau locale, încălcările drepturilor şi libertăţilor individuale în numele dezvoltării/ protejării etc.. Aceştia au devenit, ce altceva?, minoritari. Ca ungurii şi naţionaliştii, ca geniile şi idioţii, ca industriaşii şi ecologiştii, ca ţiganii, ca homosexualii.
Ce au făcut minoritarii de tip nou? Cei „isteţi” au intrat rapid în parteneriate (reciproc) avantajoase; unii au înghiţit în sec şi au decis să mai reziste (sic!) un mandat; cei mai mulţi apreciază că sunt, totuşi, reprezentaţi ca minoritate şi au continuat să ofere lecţii de… inteligenţă sau toleranţă.
Spunea cineva că, votanţii lui Gigi Becali (aş da exemple locale, bihorene, dar aş fi înţeles greşit – n.m.) nu pot fi reprezentaţi de Pleşu sau… Dinescu, la fel cum votanţii lui Mircea Miclea nu se pot identifica cu ideile lui Anghel Iordănescu. Cine are mai mulţi votanţi, respectiv oameni care se identifică cu ideile lor despre cum trebuie să fie condusă ţara/ judeţul obţine majoritate! Sigur că, pe lângă ei mai „supravieţuieşte” şi câte un intelectual veritabil, un ţigan, 2-3 unguri, un homosexual sau o curvă – minoritari, după numărul de votanţi/ susţinători. Nu e politică, nu e filosofie, nu e nici măcar sociologie; este, pur şi simplu, aritmetică…
Problema e că, o dată ajunşi „acolo”, (nici) aceştia din urmă nu fac nimic pentru comunităţile care i-au trimis să le reprezinte. Vorba aceea, se obişnuieşte omul şi cu răul…; iar majoritatea este, evident, mai atractivă.
Deci, dragi minoritari, nu disperaţi! Liniştiţi-vă cu ideea că, oricum, România nu a avut, nu are şi, probabil, nu va avea prea curând o clasă politică veritabilă. Candidaţii „noştri” nu au fost, nu sunt şi nu vor fi prea curând stabiliţi după expertiza pe care o au într-un domeniu sau altul de activitate, după IQ sau (măcar) după dimensiunea contului bancar. Deci, chiar nu contează, zic eu, cine sunt majoritarii şi care sunt minoritarii. Contează să ne adaptăm; şi, să comentăm!
(Ultima oră!)
Probabil că, marea problemă a minorităţilor (de orice fel) din România este aceea că pe dulcele nostru plai mioritic nu (prea) există… majorităţi. „O majoritate puternică, sigură pe sine, o majoritate fără remuşcări, niciodată nu îşi demonstrează puterea în mod ostentativ, nu creează intenţionat situaţii în care celălalt se simte umilit, ofensat şi este batjocorit, stigmatizat (…)”, a declarat recent, într-un context… oarecare, preşedintele UDMR. O fi adevărat, n-o fi adevărat?…
