Prin Decizia nr.81 din 11 decembrie 2023 PARTEA I, Nr. 39/17.I.2024 a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Giurgiu — Secția civilă, în Dosarul nr. 13.352/236/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: În noțiunea de „spațiu minim locuit de debitor și familia sa”, utilizată de art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, se includ terenul cu destinație curte și grădină și dependințele aferente casei de locuit și care formează, împreună cu aceasta, o unitate funcțională?
Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.
Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel:
— existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;
— cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
— chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;
— chestiunea de drept sa fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei;
— Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Verificarea admisibilității sesizării relevă neîndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege cumulativ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Prima condiție formală prevăzută de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a apelului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentințe civile pronunțate în materia contestației la executare. În această materie, tribunalul judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 718 alin. (1) teza întâi și ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
Este îndeplinită și condiția potrivit căreia cauza care face obiectul judecății trebuie să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluționarea litigiului. Tribunalul Giurgiu — Secția civilă este legal învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Giurgiu — Secția civilă în materia contestației la executare, față de prevederile art. 95 pct. 2 și art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.
Din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune.
În ceea ce privește condiția de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.
În ceea ce privește condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se constată că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).
Chestiunea de drept care formează obiectul sesizării implică o problemă de drept procesual civil, în materia executării silite a persoanelor fizice pentru creanțe fiscale; având în vedere întrebarea formulată, elementele prezentei sesizări pun în evidență existența legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.
Astfel, interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării are aptitudinea să determine rezolvarea raportului de drept dedus judecății, întrucât stabilirea conținutului noțiunii de „spațiu minim locuit de debitor și familia sa” va determina întinderea executării silite asupra imobilului teren sau, dimpotrivă, excluderea unei asemenea executări silite cu privire la teren.
Cât privește cerința referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a inexistenței unei statuări a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.
În absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în jurisprudența sa constantă, că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 și jurisprudența acolo citată).
De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici judiciare neunitare la nivel național (idem, paragraful 124).
În aceste coordonate de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că norma legală a cărei interpretare formează obiectul prezentei sesizări este inserată în această formă încă de la adoptarea Codului de procedură fiscală în anul 2015, iar această reglementare a existat și în conținutul vechiului Codul de procedură fiscală [art. 154 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003].
Așadar, norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare și nu se constată nici existența unui cadru legislativ nou sau modificat față de cel anterior.
Chiar dacă această reglementare are o vechime considerabilă, regăsindu-se în aceeași formă în cele două acte normative care au reglementat în mod succesiv materia, nu există o jurisprudență constituită cu privire la includerea sau nu a terenului în noțiunea de spațiu locuit.
Cum noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, în evaluarea cerinței noutății, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casație și Justiție, ci dezvoltarea unei jurisprudențe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 și 78).
În contextul expus, rezultă îndeplinirea cerinței noutății, întrucât chestiunea de drept supusă interpretării nu a primit încă o dezlegare consistentă din partea instanțelor.
În ceea ce privește caracterul veritabil și serios al problemei de drept, aceasta presupune existența unei norme susceptibile de interpretări diferite, cu un grad de dificultate suficient de mare pentru a necesita declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.
În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.
Această condiție nu este îndeplinită în cauză, nici din perspectiva opiniilor teoretice exprimate și nici din cea a valorificării jurisprudenței instanței de contencios constituțional.
În acest sens se constată că, în relațiile depuse de către instanțele judecătorești, se regăsește o singură hotărâre atașată, respectiv Decizia civilă nr. 192/AC din 12 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Neamț — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 12.665/279/2019, precitată (paragraful 43), în rest fiind dezvoltate exclusiv opinii teoretice. Cu o singură excepție (Tribunalul București, care în opinie minoritară susține, restrictiv, că sintagma „spațiul minim locuit de debitor și familia sa” se referă exclusiv la construcția casă de locuit, urmând ca aprecierea să se realizeze după criteriile Legii nr. 114/1996), prin raportare la aceleași dispoziții ale Legii nr. 114/1996, opinia judecătorilor a fost aceea că sintagma poate include terenul și dependințele aferente locuinței care formează cu aceasta o unitate funcțională în limita necesară pentru asigurarea cerințelor minimale pentru locuințe, astfel cum sunt stabilite în cuprinsul anexei nr. 1 din Legea nr. 114/1996.
Astfel, este de reținut că art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996 definește locuința convenabilă ca o „locuință care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerința utilizatorului și caracteristicile locuinței, la un moment dat, acoperă necesitățile esențiale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă, asigurând exigențele minimale prezentate în anexa nr. 1 la prezenta lege”.
Anexa nr. 1 din lege stabilește la lit. A drept cerințe minimale pentru locuințe, distinct de suprafața minimală prevăzută pe număr de persoane și categorii de spații, necesitatea îndeplinirii următoarelor criterii: acces liber individual la spațiul locuibil, fără tulburarea posesiei și a folosinței exclusive a spațiului deținut de către o altă persoană sau familie; spațiu pentru odihnă; spațiu pentru prepararea hranei; grup sanitar; acces la energia electrică și apa potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate și a reziduurilor menajere.
Or, în acest context, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2019, că norma prevăzută de art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală este clară, precisă și predictibilă, iar dispoziția legală la care aceasta face trimitere este cea din anexa nr. 1 a Legii nr. 114/1996, astfel că determinarea suprafeței afectate unității funcționale ce servește unui spațiu minim de locuit se face, în concret, utilizând criteriile din această din urmă lege.
Prin urmare, chestiunea de drept ce face obiectul judecății nu constituie o problemă de drept veritabilă și dificilă, câtă vreme instanța învestită cu o astfel de problemă litigioasă are a se raporta la interpretarea dată art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală de instanța de contencios constituțional, urmând a cerceta, de la caz la caz, care sunt elementele proprietății imobiliare supuse executării silite apte a întruni cerințele prevăzute de lege pentru caracterizarea spațiului de locuit ca o unitate funcțională.
Chiar dacă actul normativ care conține noțiunea de „spațiu minim locuit” nu o definește, chestiunea de drept dedusă judecății referitoare la interpretarea conținutului acestei noțiuni nu este una dificilă; pe de o parte, se impune aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, în lipsa unei definiții legale în actul normativ care consacră acest termen, interpretul legii trebuie să pornească de la baza legislativă existentă; pe de altă parte, Curtea Constituțională, exercitându-și atribuția sa de verificare a conformității normelor legale cu cele constituționale, a confirmat constituționalitatea textului art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală prin corelarea sa cu dispozițiile Legii nr. 114/1996.
Cât timp instanța constituțională a explicat de ce norma indicată nu suferă de neclaritate prin trimiterea la noțiunile din conținutul Legii nr. 114/1996, constituționalitatea normei susținându-se prin chiar această conexiune, atunci interpretarea prevederilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală se face prin prisma acestei legături în baza căreia se va verifica în ce măsură terenul și dependințele aferente casei de locuit formează împreună cu aceasta o unitate funcțională.
Or, scopul fundamental al instanței supreme este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, printr-o jurisprudență obligatorie, în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială; rolul decizional conferit instanței supreme urmărește înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării și aplicării normelor ce sunt emise de legiuitor, fără a se putea substitui acestuia.
În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile nu poate fi activat, atât timp cât legiuitorul a instituit anumite condiții de admisibilitate, restrictive și cumulative, și nu toate acestea sunt îndeplinite, în sensul celor enunțate anterior.