În Monitorul Oficial Partea I nr.895/5.IX.2024 a fost publicată decizia Nr.338 din 9 iulie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situației unor societăți comerciale.
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Irimia Ion în Dosarul nr. 2.196/120/2019 al Curții de Apel Ploiești — Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situației unor societăți comerciale sunt neconstituționale.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 7 raportat la art. 1 din Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situației unor societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001. Analizând motivarea excepției, Curtea reține că obiectul acesteia îl reprezintă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 314/2001, în forma în vigoare la data radierii societății, potrivit cărora „În cazul în care bunurile imobile și mobile din patrimoniul societăților comerciale prevăzute la art. 1 și 6 nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, sunt aplicabile, după data radierii societăților comerciale, dispozițiile art. 477 din Codul civil.”
Art. 1 din Legea nr. 314/2001 a stabilit că „Societățile comerciale care în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi nu își vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, sunt dizolvate de drept și intră în lichidare pe această dată”. Art. 477 din Codul civil de la 1864 prevedea că „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 44 — Dreptul de proprietate privată, art. 45 — Libertatea economică și art. 46 — Dreptul la moștenire.
Autorul excepției arată că a înființat la data de 20 mai 1991, ca asociat unic, o societate comercială cu răspundere limitată, iar prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9.404 din 19 august 1992 societatea a cumpărat un teren intravilan, pe care a edificat două construcții în baza autorizațiilor de construire nr. 58 din 14.04.1993 și nr. 109 din 14.04.1993, ambele eliberate de Primăria Municipiului Târgoviște pe numele autorului, terenul și construcțiile fiind înregistrate pe rolul fiscal al autorului excepției, acesta achitând impozitele aferente.
Întrucât societatea comercială a fost dizolvată de drept și radiată din oficiu conform Certificatului constatator nr. 6.893 din 12.03.2002 emis de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, pentru neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 1 din Legea nr. 314/2001, reclamantul, în calitate de asociat unic, a chemat în judecată pârâții Unitatea administrativ-teritorială Târgoviște, Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, solicitând Tribunalului Dâmbovița pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate transferul dreptului de proprietate asupra terenului societății radiate către asociatul unic — persoană fizică conform art. 237 din Legea nr. 31/1990 și să se dispună obligarea Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la eliberarea unui certificat constatator al dreptului de proprietate în vederea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară.
Curtea reține că, prin derogare de la dreptul comun în materie — respectiv art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, astfel cum a fost modificat și completat prin art. 129 pct. 46—52 din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerțului și pentru modificarea și completarea altor acte normative cu incidență asupra înregistrării în registrul comerțului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 26 iulie 2022 —, prevederile art. 1 din Legea nr. 314/2001 (actul normativ criticat în prezenta cauză), au instituit un caz de dizolvare de drept (prin efectul legii), a societăților, pentru neîndeplinirea unei obligații legale, respectiv pentru nemajorarea capitalului social la nivelul minim prevăzut de Legea nr. 31/1990, republicată, în termenul de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii criticate, precum și radierea din oficiu, fără nicio altă formalitate, a societăților menționate.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 314/2001, textul de lege care face obiectul controlului de constituționalitate în prezenta cauză, pentru bunurile imobile și mobile din patrimoniul societăților comerciale dizolvate și radiate, care nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în cadrul procedurii lichidării, devin aplicabile, după data radierii societăților comerciale, dispozițiile art. 477 din Codul civil din 1864, referitoare la dobândirea de către stat a bunurilor fără stăpân sau abandonate, precum și a celor care provin din moșteniri vacante sau au aparținut persoanelor care mor fără moștenitori. Astfel textul de lege criticat instituie, pe lângă sancțiunea dizolvării de drept și a radierii din oficiu a societății, și o modalitate de trecere ope legis a bunurilor societății în cauză în „domeniul public” al statului. Textul de lege a fost interpretat ulterior, prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 213/1998 care prevedea că, „în accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniul public, cuprinsă în art. 477 din Codul Civil, se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ- teritoriale, după caz”.
În prezent, dispozițiile art. 477 din Codul civil din 1864, în ceea ce privește moștenirile vacante deschise după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, au corespondent în art. 553 alin. (3) din Codul civil din 2009, potrivit cărora moștenirile vacante, altele decât cele din străinătate, se constată prin certificat de vacanță succesorală și intră în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Totodată, dispozițiile art. 477 din Codul civil din 1864, în ceea ce privește dobândirea bunurilor fără stăpân, se regăsesc în prezent în cuprinsul art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009, care prevede că proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare. În același sens, un alt act normativ relevant în privința regimului juridic și a modului de dobândire a bunurilor mobile abandonate sau fără stăpân este reprezentat de Legea nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iulie 2002, potrivit căruia dobândirea dreptului de proprietate privată asupra acestor bunuri mobile, de către unitatea administrativ-teritorială, se realizează prin dispoziție a primarului, act administrativ care rămâne fără obiect în situația în care proprietarul sau deținătorul legal își manifestă opțiunea de a achita, cu titlu de amendă, o sumă de bani.
Așadar, potrivit actului normativ criticat în prezenta cauză, nemajorarea capitalului social până la nivelul minim prevăzut de lege a atras dizolvarea de drept a persoanelor juridice în cauză. Potrivit art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societății sau în alte cazuri prevăzute de lege, situație reglementată prin art. 4 și 5 din Legea nr. 314/2001, potrivit cărora, dacă nu s-a declarat recurs sau recursul împotriva încheierii judecătorului delegat a fost respins, societatea comercială dizolvată de drept se radiază din oficiu, fără nicio altă formalitate, iar lichidarea societăților în cauză se face cel mai târziu în termen de 6 luni (termen modificat ulterior la 9 luni) de la data intrării în vigoare a legii.
Art. 7 din Legea nr. 314/2001 instituie o procedură excepțională și derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 31/1990 care presupune trecerea cu celeritate din patrimoniul unei societăți comerciale a bunurilor sale mobile și imobile în patrimoniul statului, ceea ce echivalează cu o expropriere contrară art. 44 alin. (3) din Constituție, întrucât operează în alte condiții decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Totodată, trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparținând altor persoane juridice private, ca măsură sancționatorie inclusiv pentru asociații/acționarii societății radiate, pentru neîndeplinirea unei obligații legale ce revenea societății comerciale care a fost sancționată cu dizolvarea de drept și intrarea în lichidare, instituită prin art. 7 criticat, echivalează cu o confiscare, contrară exigențelor constituționale stabilite prin art. 44 alin. (8), potrivit căruia „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. În lipsa probării caracterului ilicit al dobândirii bunurilor supuse măsurii de trecere în proprietatea privată a statului și a inexistenței unei hotărâri judecătorești definitive în acest sens, soluția reglementată prin art. 7 din Legea nr. 314/2001 înlătură prezumția de dobândire licită a averii și este neconstituțională.
Or, îngrădirile dreptului de proprietate reglementate prin legi speciale, în aplicarea principiului constituțional prevăzut la art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, nu pot fi nici confundate și nici convertite prin lege în moduri de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra bunurilor considerate fără stăpân, bunurilor abandonate de proprietari sau a celor provenite din moșteniri vacante, cum sunt cele reglementate prin art. 477 din Codul civil din 1864 [actual art. 553 alin. (3) și art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009], la care face trimitere art. 7 din Legea nr. 314/2001 ca fiind norma aplicabilă în cazul societăților dizolvate de drept și radiate din oficiu pentru că nu și-au majorat capitalul social minim la nivelul stabilit prin Legea nr. 31/1990.
Procedura majorării capitalului social al societăților comerciale era reglementată de dispozițiile art. 202—216 din Legea nr. 31/1990 (forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, aplicabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 314/2001), în termenele și condițiile prevăzute de aceste norme, iar lichidarea patrimoniului după dizolvarea societății comerciale în situația în care aceasta nu și-a completat capitalul social minim până la nivelul legal era de asemenea reglementată în mod expres în dispozițiile art. 222—232 din Legea nr. 31/1990 (forma republicată din 29 ianuarie 1998). Transmiterea patrimoniului societăților dizolvate, fără lichidare, se realiza în mod diferit, în funcție de forma de organizare a societății. Astfel, prin efectul legii, transmiterea universală a patrimoniului unei societăți cu răspundere limitată, cu asociat unic, se realizează către asociatul unic, fără lichidare [art. 231 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], iar bunurile rămase din patrimoniul celorlalte societăți comerciale radiate, ca urmare a neparcurgerii procedurii lichidării, revin asociaților/acționarilor.
În cazul dizolvării de drept a societăților comerciale conform art. 1 din Legea nr. 314/2001, dizolvarea este urmată în mod obligatoriu de operațiunea lichidării acesteia, prin realizarea activului și plata pasivului. Aceasta are ca efect, pe de o parte, rezolvarea situației juridice a societăților comerciale avută în vedere de reglementarea specială și, pe de altă parte, protecția juridică a patrimoniului ce cuprinde și capitalul social al societăților comerciale constituit prin aportul societarilor. Însă, potrivit art. 7 din Legea nr. 314/2001, bunurile rămase după operațiunea lichidării și în urma radierii societății comerciale trec în mod direct, în baza legii, în proprietatea privată a statului, ceea ce echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, această măsură nefiind motivată de interesul sau utilitatea publică.
Indiferent dacă are loc o dizolvare de drept a societății comerciale, urmată obligatoriu de lichidare, în urma căreia rămân bunuri în patrimoniul societății după data radierii acesteia, așa cum prevede ipoteza — premisă de la art. 7 din Legea nr. 314/2001, sau are loc o dizolvare a societății, la cererea unei persoane interesate, urmată de radiere fără lichidare, patrimoniul persoanei juridice subzistă, din punct de vedere juridic, și trebuie să fie transmis, de la data radierii, asociaților/acționarilor respectivei persoane juridice, deopotrivă în drepturi (active) și obligații (pasive), fiecăruia proporțional cu cota sa de participare la capitalul social al persoanei juridice radiate.
În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, precitată, paragraful 26. Prin aceeași decizie, paragrafele 27 și 28, Curtea a reținut, în esență, că regimul juridic de bunuri abandonate conferit bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după dizolvarea de drept a acesteia și radierea, din oficiu, din registrul comerțului este, în concepția legiuitorului, consecința pasivității persoanei juridice în îndeplinirea unor obligații ce îi reveneau pe parcursul derulării procedurii prevăzute de actul normativ criticat. Curtea a mai reținut că exigența cu care legiuitorul reglementează organizarea și funcționarea societăților comerciale se datorează implicațiilor profunde produse de prezența societății comerciale în mediul economic, ca principal vector al vieții comerciale, însă legiuitorul nu poate converti neglijența sau pasivitatea persoanei juridice într-o sancțiune disproporționată, de natură să afecteze iremediabil dreptul de proprietate al acesteia.
În jurisprudența sa, Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, de principiu, legiuitorul este ținut de o condiție de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).
Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că încadrarea, printr-o lege, a bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerțului ca bunuri abandonate sau ca bunuri fără stăpân ori bunuri provenite dintr-o moștenire vacantă și trecerea acestora în proprietatea privată a statului/unităților administrativ- teritoriale impun analizarea de către Curte a modului în care legiuitorul a respectat această condiție de rezonabilitate, întrucât prin efectul prevederilor de lege criticate s-ar putea produce un dezechilibru între interesul statului/unităților administrativ-teritoriale și cel al persoanei juridice, în defavoarea acesteia din urmă.
Prin urmare, Curtea va analiza în ce măsură ingerința etatică asupra dreptului la proprietate privată reprezintă o limitare rezonabilă, care să nu fie disproporționată în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul” de proporționalitate structurat în jurisprudența sa. Astfel, orice măsură luată trebuie să fie adecvată — capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară — indispensabilă pentru îndeplinirea scopului și proporțională — să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea în acest sens Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28).
În prezenta cauză, Curtea reține că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim, și anume acela de a responsabiliza, disciplina și totodată de a sancționa persoana juridică/societatea comercială pentru nerespectarea dispozițiilor legale care instituiau obligația de majorare a capitalului social la nivelul minim prevăzut de lege, o primă consecință fiind dizolvarea de drept a societății ca sancțiune, iar ulterior, ca urmare a pasivității și lipsei de diligență a acesteia, radierea din registrul comerțului. Instanța constituțională reține însă că opțiunea legiuitorului de a califica bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia ca fiind bunuri abandonate sau bunuri fără stăpân nu este o măsură necesară atingerii scopului menționat, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură disproporționată care depășește cadrul constituțional referitor la garantarea dreptului de proprietate privată. Astfel, scopul urmărit de legiuitor putea fi atins prin atribuirea asociaților/acționarilor societății dizolvate a bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerțului, în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În acest context, Curtea reține că, de vreme ce scopul legiuitorului, constând în sancționarea persoanei juridice pentru nerespectarea reglementărilor specifice aplicabile în sfera activității sale economice, putea fi atins prin modalitatea mai sus menționată, măsura trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale este una excesivă, ducând la ruperea justului echilibru care trebuie să existe între drepturile și interesele în concurs, respectiv interesul statului de a lua măsurile necesare în vederea fluidizării și simplificării procedurilor, precum și a asigurării transparenței în mediul de afaceri, deci a desfășurării în condiții optime a activității economice, pe de o parte, și dreptul de proprietate al persoanei juridice, pe de altă parte (a se vedea în același sens Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, anterior citată, paragraful 32).
Modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată de către stat sau de către unitățile administrativ- teritoriale, precum cele prevăzute de art. 477 din Codul civil de la 1864 [actual art. 553 alin. (3) și art. 562 alin. (2) din Codul civil din 2009], la care face trimitere art. 7 din Legea nr. 314/2001, nupot fi antepuse și nici nu pot înlătura transmiterea patrimoniului unei societăți comerciale dizolvate (la cerere sau de drept), cu sau fără lichidare și radiate din oficiu, către asociații sau acționarii săi, dacă nu sunt îndeplinite exigențele constituționale pentru a opera o expropriere ori pentru a fi dispusă măsura confiscării. Măsura legislativă a trecerii bunurilor societății radiate în proprietatea statului nu poate fi justificată doar de preocuparea legiuitorului de a evita situația existenței unui bun fără stăpân, folosind prezumția legală instituită prin art. 7 criticat, potrivit căruia la data radierii societății nu exista niciun titular al dreptului de proprietate, iar bunurile societății erau asimilate bunurilor fără stăpân, fără a verifica condițiile legale și fără a urma procedurile specifice fiecărui mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat prin dispozițiile art. 477 din Codul civil de la 1864.
Astfel, art. 477 prevedea transmiterea în proprietatea statului a bunurilor provenite din moșteniri vacante, precum și a celor deținute de persoanele care mor fără moștenitori. În prezent, potrivit art. 1138 teza întâi din noul Cod civil, „Moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz municipiului în a cărei raza teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat”, în noua codificare civilă dreptul statului fiind restrâns la dobândirea succesiunilor vacante aflate în străinătate. Pentru a opera transmisiunea bunurilor dintr-o moștenire vacantă trebuie urmată procedura legală stabilită prin art. 82 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, notarul public fiind cel care constată, la cerere, că o succesiune este vacantă, eliberând certificatul de vacanță succesorală după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii. În situația în care unicul asociat sau toți asociații/acționarii societății dizolvate și radiate ar fi decedat ulterior datei radierii, fără a avea moștenitori legali sau testamentari care să culeagă moștenirea, bunurile din masa succesorală ar fi revenit, sub forma moștenirii vacante, statului. În situația în care la data radierii societății nu a fost identificat niciun asociat sau acționar, neputând fi aplicate regulile reprezentării succesorale, bunurile din patrimoniul societății radiate ar fi revenit statului ca bunuri fără stăpân.
Aceeași destinație ca și moștenirile vacante o au și imobilele cu privire la care s-ar fi renunțat la dreptul de proprietate, fiind bunuri abandonate sau fără stăpân în sensul prevăzut de art. 477 din Codul civil din 1864 [în prezent, art. 562 alin. (2) din noul Cod civil care prevede că „proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunța, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară”], aceste bunuri urmând să fie dobândite în proprietate de unitățile administrativ-teritoriale locale (comuna, orașul sau municipiul) în raza cărora se află bunurile sau de către stat, dacă bunurile sunt situate în străinătate.
Abandonarea bunului mobil și renunțarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil au un cadru propriu de reglementare, ca moduri de stingere a dreptului de proprietate cu consecința transmiterii bunurilor către unitățile administrativ-teritoriale locale, neputând fi prezumate, fiind necesară o procedură de verificare a îndeplinirii condițiilor legale cerute ad validitatem.
În consecință, în mod similar cu cele statuate în decizia anterior menționată, și în prezenta cauză Curtea reține că prin atribuirea regimului de bunuri abandonate sau de bunuri fără stăpân sau provenind din moșteniri vacante acelor bunuri existente în patrimoniul societăților dizolvate de drept conform Legii nr. 314/2001, la data radierii acestora, legiuitorul a instituit o sancțiune juridică pentru lipsa de diligență a persoanei juridice care depășește limitele a ceea ce este necesar pentru atingerea scopului avut în vedere, iar măsura legislativă adoptată de legiuitor este una de natură să deturneze scopul pe care acesta și-a propus să îl realizeze, respectiv responsabilizarea/ disciplinarea persoanei juridice. Nu se mai poate vorbi deci despre un scop legitim, ci se pune problema îmbogățirii fără justă cauză a statului, această măsură nefiind motivată de interesul sau de utilitatea publică, ci echivalează atât cu oexpropriere, contrară art. 44 alin. (3) din Constituție, întrucât operează în alte condiții decât cele stabilite prin Legea fundamentală, respectiv nu este o expropriere pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, cât și cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, consecința fiind suprimarea dreptului de proprietate al persoanei juridice și, implicit, al asociaților/acționarilor acesteia. Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, precitată, statul are nu doar obligația negativă de a nu adopta măsuri care să afecteze proprietatea, ci și obligația pozitivă de a asigura, cu alte cuvinte, de a garanta dreptul de proprietate privată. Prin urmare, textul constituțional al art. 44 determină, pe lângă obligația negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziție legislativă de stabilire a unei condiții excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate să se bucure de plenitudinea dreptului său, și o obligație pozitivă a acestuia de a asigura valorificarea acestui drept și de a proteja titularul dreptului de proprietate.
În prezenta cauză, Curtea reține așadar că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, fiind afectată însăși substanța dreptului de proprietate, măsura legislativă criticată neputând fi calificată ca fiind conformă cu dispozițiile art. 44 din Constituție.
