Prin Decizia nr. 13/2023 publicată în M. Of. nr. 818 din 11 septembrie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și a stabilit că:
Aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaştere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu pe baza menţiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar (comunicare prin ECRIS).
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii presupune atât interpretarea dispoziţiilor legale incidente în materia recidivei internaţionale, cât şi examinarea chestiunii subsecvente referitoare la consecinţele recunoaşterii efectuate din perspectiva regimului sancţionator al acesteia.
Dezlegarea primei chestiuni care se circumscrie problemei de drept implică analiza dispoziţiilor legale care reglementează, pe de o parte, recidiva internaţională, iar pe de altă parte, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei.
Dispoziţiile legale şi reglementările europene relevante în lămurirea problemei de drept se regăsesc în Codul penal, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal.
Dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal prevăd că, pentru stabilirea stării de recidivă, se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Textul legal evocat cuprinde, aşadar, pe lângă condiţiile generale pentru reţinerea recidivei, cerinţele existenţei dublei incriminări şi, respectiv, recunoaşterea hotărârii străine potrivit legii.
Recunoaşterea hotărârilor penale străine este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin titlul V (“Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe”), titlul VI (“Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană”) şi titlul VII (“Recunoaşterea şi executarea în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost dispuse sancţiuni sau măsuri penale neprivative de libertate”).
Prin titlul VI al legii a fost transpusă în legislaţia naţională Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, întreaga reglementare fiind circumscrisă scopului declarat al instrumentului juridic european, respectiv cel al executării pedepsei.
În schimb, în cazul în care recunoaşterea hotărârilor străine se realizează în vederea producerii de alte efecte decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, sunt incidente dispoziţiile art. 147 din capitolul III (“Proceduri speciale de recunoaştere şi executare”) al titlului V din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, articol al cărui titlu marginal indică, în mod explicit, scopul acestei proceduri speciale.
Deşi incluse în capitolul III al titlului V din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, astfel, aparent aplicabile doar în relaţiile de cooperare cu statele terţe Uniunii Europene, dispoziţiile art. 147 sunt incidente şi în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene în baza art. 136 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.
În relaţiile de cooperare cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât executarea pedepsei intră sub incidenţa obligaţiei de interpretare conformă cu dreptul european, respectiv cu dispoziţiile Deciziei-cadru 2008/675/JAI privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal. În consecinţă, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privite în raport cu reglementarea recidivei internaţionale, care presupune situaţia premisă a existenţei unei “condamnări” anterioare, trebuie examinate în considerarea domeniului de reglementare şi a scopului Deciziei-cadru 2008/675/JAI.
Potrivit preambulului Deciziei-cadru 2008/675/JAI, spre deosebire de alte instrumente, aceasta nu are ca scop executarea, într-un stat membru, a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte state membre, ci, mai degrabă, posibilitatea ca unei condamnări anterioare pronunţate într-un stat membru să îi fie asociate consecinţe cu ocazia unui nou proces penal într-un alt stat membru, în măsura în care astfel de consecinţe sunt asociate condamnărilor naţionale anterioare conform legislaţiei celuilalt stat membru. Înţelesul termenului “condamnare”
În sensul deciziei-cadru menţionate (art. 2), “condamnare” înseamnă orice hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă penală care stabileşte săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte penale şi instituie obligaţia, pentru fiecare stat membru, de a lua în considerare, în cadrul unui nou proces penal, o condamnare pronunţată într-un alt stat membru şi de a-i conferi efecte echivalente cu cele atribuite condamnărilor anterioare la nivel naţional, fără însă a influenţa, a revoca sau a revizui condamnările anterioare sau orice hotărâri referitoare la executarea lor, luate de către statul membru în care se desfăşoară noul proces.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/675/JAI, dispoziţiile sale sunt incidente în etapa care precede procesul penal, în timpul procesului penal şi la momentul executării condamnării, în special în ceea ce priveşte normele procedurale aplicabile, inclusiv acelea referitoare la arestul preventiv, definiţia infracţiunii, tipul şi gravitatea sentinţei, precum şi normele privind executarea hotărârii. Înţelesul sintagmei “alte efecte decât executarea în regim de detenţie”
Sintagma “alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei” prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea domeniului de reglementare şi a scopului Deciziei-cadru 2008/675/JAI care exclude efectul punerii în executare a pedepsei aplicate prin hotărârea străină, trebuie înţeleasă ca fiind atribuirea de semnificaţie juridică hotărârii prin care o instanţă străină s-a pronunţat în cadrul unui proces penal, ca urmare a comiterii unei fapte penale, şi poate include recunoaşterea hotărârii străine în vederea stabilirii stării de recidivă ori a altei forme a pluralităţii de infracţiuni care nu implică executarea pedepsei aplicate prin acea hotărâre, a deducerii unei perioade executate în străinătate dintr-o altă pedeapsă, recunoaşterea unei decăderi sau interdicţii etc. Principiile care derivă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-171/16 şi C-390/16
Cu titlu prealabil, se constată că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu s-a reţinut că dispoziţiile Deciziei-cadru 2008/675/JAI se opun în mod absolut ca luarea în considerare a unei condamnări pronunţate într-un alt stat membru să fie condiţionată de o procedură de recunoaştere a acestei hotărâri străine, incompatibilitatea cu dreptul european referindu-se la caracterul distinct şi prealabil în raport cu noul proces penal desfăşurat în faţa instanţei naţionale (sau chiar în absenţa unui asemenea proces) şi la impunerea unor condiţii suplimentare de natură să afecteze efectivitatea procedurii.
Astfel, în cauza C-390/1], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că “o procedură specială de recunoaştere prevăzută de un stat membru precum cea în discuţie în litigiul principal, care, în privinţa unei condamnări anterioare pronunţate de o instanţă dintr-un alt stat membru, impune obligaţia de a se verifica dacă această instanţă a respectat drepturile fundamentale ale persoanei vizate, este, în lipsa unor împrejurări excepţionale, susceptibilă să repună în discuţie principiul încrederii reciproce şi, prin urmare, unul dintre obiectivele vizate de Decizia-cadru 2008/675” (paragraful 37). Cu toate acestea, Curtea a arătat că “această decizie-cadru nu împiedică statul membru în care se desfăşoară noul proces penal să poată preciza modalităţile de luare în considerare a condamnărilor anterioare pronunţate în acest alt stat membru, o asemenea precizare având ca unic scop să determine dacă este posibil să se confere acestor condamnări efecte juridice echivalente celor care sunt conferite condamnărilor naţionale anterioare în aplicarea dreptului intern” (paragraful 40). În consecinţă, Curtea a concluzionat că Decizia-cadru 2008/675/JAI nu împiedică un stat membru să emită o hotărâre, dacă este cazul, pentru a conferi efecte juridice echivalente unei condamnări anterioare pronunţate în alt stat membru, însă acest lucru nu poate să presupună o procedură naţională specială de recunoaştere prealabilă (paragraful 44).
De asemenea, în cauza C-171/16, Curtea a arătat că instanţa naţională trebuie să fie în măsură să verifice condiţiile în care condamnările anterioare străine sunt luate în considerare în temeiul dreptului naţional (paragraful 35), şi nu împiedică un stat membru să emită o hotărâre, dacă este cazul, pentru a conferi acestei condamnări efecte juridice echivalente, însă adoptarea unei asemenea hotărâri nu poate totuşi, în orice caz, să presupună punerea în aplicare a unei proceduri naţionale de recunoaştere prealabilă precum cea în discuţie în litigiul principal (paragraful 38).
Se observă, aşadar, că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionată nu vizează o incompatibilitate între dreptul Uniunii Europene şi legislaţiile naţionale sub aspectul reglementării unei proceduri şi a condiţiilor de recunoaştere a hotărârilor străine, ci din perspectiva impunerii obligativităţii recunoaşterii hotărârii străine într-o procedură distinctă prealabilă, care condiţionează atribuirea de efecte hotărârii străine în cadrul noului proces penal. Cu alte cuvinte, nu existenţa unei proceduri de recunoaştere este incompatibilă cu normele deciziei-cadru, ci caracterul prealabil şi obligatoriu al parcurgerii unei proceduri distincte. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că recunoaşterea şi atribuirea de efecte hotărârii străine nu trebuie făcute într-o procedură distinctă şi prealabilă, ci chiar în cadrul procesual în care instanţa naţională soluţionează litigiul principal, cu precizarea că instanţa nu va putea revizui hotărârea străină şi nici nu va putea modifica modalitatea de executare a pedepsei străine aplicate.
Din această perspectivă, legiuitorul naţional român a aliniat jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene soluţiile legislative din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 147 alin. (2) stabilind în mod explicit posibilitatea recunoaşterii pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, a hotărârii străine, fără a impune obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile distincte.
În schimb, într-adevăr, procedura de recunoaştere pe cale principală prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu ar putea fi folosită în cazul în care recunoaşterea s-ar realiza în vederea luării în considerare a condamnării dispuse în străinătate într-un nou proces penal în România, întrucât ar contraveni principiilor care se desprind din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care statuează asupra incompatibilităţii caracterului obligatoriu, distinct şi prealabil unui alt proces al unei proceduri naţionale de recunoaştere.
Referitor la problematica recidivei internaţionale, dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal instituie pentru reţinerea acestei forme de pluralitate de infracţiuni condiţia recunoaşterii hotărârii străine, potrivit legii, făcând astfel trimitere la prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la cele ale art. 147 din acest act normativ privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte juridice decât executarea în regim de detenţie a pedepsei.
Or, de vreme ce procedura recunoaşterii pe cale incidentală prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este incompatibilă în sine cu scopul şi principiile instituite prin Decizia-cadru 2008/675/JAI, nu există niciun motiv pentru a lăsa neaplicate dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal în componenta referitoare la condiţia recunoaşterii hotărârii străine de condamnare pentru a se putea reţine starea de recidivă în raport cu această din urmă condamnare.
Aşadar, reţinerea stării de recidivă internaţională nu poate fi făcută exclusiv în raport cu menţiunile înscrise în sistemul european al cazierului judiciar, întrucât, pe de o parte, ar contraveni dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Codul penal, iar pe de altă parte, un asemenea mecanism ar exceda scopului şi domeniului de reglementare ale Deciziei-cadru 2009/315/JAI privind organizarea şi conţinutul schimbului de informaţii extrase din cazierele judiciare între statele membre şi celor ale Deciziei-cadru 2009/316/JAI de instituire a Sistemului european de informaţii cu privire la cazierele judiciare (ECRIS) în aplicarea articolului 11 din Decizia-cadru 2009/315/JAI.
Concret, cele două decizii-cadru au drept obiectiv îmbunătăţirea schimbului de informaţii privind condamnările şi interdicţiile rezultate din condamnări pronunţate privind cetăţeni ai Uniunii, în cazul în care au fost impuse şi înscrise în cazierele judiciare din statul membru de condamnare astfel de interdicţii, respectiv elaborarea şi dezvoltarea unui sistem computerizat de schimb de informaţii privind condamnările între statele membre. În viziunea legiuitorului european, un astfel de sistem ar trebui să poată să comunice informaţii despre condamnări într-un format uşor de înţeles, astfel încât ar trebui să se stabilească un format standardizat care să permită schimbul de informaţii pe cale electronică, în mod uniform şi uşor de tradus în mod automat, precum şi orice alte modalităţi de organizare şi de facilitare a schimburilor electronice de informaţii privind condamnările între autorităţile centrale ale statelor membre. În raport cu acestea, apare ca fiind evident faptul că sistemul european de informaţii cu privire la cazierele judiciare urmăreşte asigurarea unei informări cât mai prompte a autorităţilor judiciare ale statelor membre, fără însă a se substitui mecanismelor de recunoaştere a hotărârilor străine, astfel cum sunt reglementate în legislaţiile naţionale. Mai mult, standardizarea informaţiilor care se circumscriu mecanismului de schimb al acestora nu poate suplini verificările pe care autorităţile naţionale trebuie să le efectueze în vederea recunoaşterii hotărârilor din perspectiva examenului dublei incriminări, precum şi al celorlalte condiţii care asigură respectarea principiului legalităţii. Consecinţele produse asupra regimului sancţionator al recidivei
Referitor la cea de a doua chestiune care se circumscrie problemei de drept care formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi aplicabile atât în cazurile în care se solicită recunoaşterea unei hotărâri străine prin care s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate în cadrul unei proceduri naţionale ce are ca obiect statuarea asupra vinovăţiei persoanei acuzate de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, cât şi al unei proceduri care are ca obiect aplicarea, în vederea executării, a unei pedepse care să ia în considerare pedeapsa aplicată de către o instanţă a unui alt stat membru în condiţiile prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, respectiv cu privire la pedepse aplicate prin hotărâri definitive.
ceea ce priveşte efectul recunoaşterii asupra regimului sancţionator, în raport cu aspectele expuse privind înţelesul sintagmei “alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie”, sunt relevante dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2008/675/JAI, care stabilesc, în mod explicit, că luarea în considerare a condamnărilor anterioare pronunţate în alte state membre nu are efectul de a influenţa, de a revoca sau revizui condamnările anterioare, acestea trebuind coroborate cu considerentul (14) din Preambulul deciziei-cadru, prin care se arată că “influenţarea unei hotărâri sau a executării sale” vizează, printre altele, situaţiile în care sancţiunea impusă prin hotărârea anterioară urmează să fie absorbită sau inclusă într-o altă sancţiune, care trebuie mai apoi să fie executată efectiv, cu excepţia cazului în care aceasta a fost deja executată sau executarea ei a fost transferată celui de-al doilea stat membru.
Aşadar, recunoaşterea hotărârii străine în vederea producerii de alte efecte juridice decât executarea pedepsei în regim de detenţie nu poate avea ca rezultat executarea efectivă a pedepsei aplicate prin hotărârea străină, indiferent dacă executarea este una directă, întrucât, în acest caz, s-ar produce o eludare a procedurii de recunoaştere prevăzută de titlul VI din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau una indirectă, prin includerea sancţiunii într-o contopire cu pedepse aplicate în noul proces, întrucât ar contraveni scopului şi limitelor impuse prin Decizia-cadru 2008/675/JAI.
Dacă pedeapsa aplicată de către instanţa străină a fost deja executată, în considerarea excepţiei care rezultă din coroborarea considerentului (14) cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din decizia-cadru menţionată, recunoaşterea în condiţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate avea loc, consecinţa fiind cea a stabilirii existenţei unei forme a pluralităţii de infracţiuni şi a unei eventuale deduceri a perioadei executate în străinătate, dacă este cazul. În schimb, dacă executarea pedepsei aplicate prin hotărârea străină a fost preluată de România în condiţiile titlului VI din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoaşterea pe care o implică procedura prevăzută de acest titlu este suficientă pentru reţinerea unei eventuale forme de pluralitate de infracţiuni şi aplicarea mecanismului sancţionator care să implice executarea efectivă a pedepsei, iar dispoziţiile art. 147 din acelaşi act normativ nu sunt incidente.
În consecinţă, în cazul în care, în cadrul unei proceduri naţionale, s-ar constata că persoana vizată a fost condamnată anterior de autorităţile judiciare ale unui alt stat membru pentru comiterea unor infracţiuni, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea în vederea producerii de alte efecte juridice vor fi incidente pentru reţinerea recidivei internaţionale potrivit Codului penal român. Având însă în vedere limitele instituite prin art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2008/675/JAI, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea străină nu a fost deja executată, instanţa română va putea proceda exclusiv la reţinerea incidenţei dispoziţiilor din Codul penal referitoare la recidiva internaţională postcondamnatorie, fără a putea să procedeze şi la aplicarea regimului sancţionator care implică o contopire (prin cumul aritmetic) cu pedeapsa aplicată prin hotărârea străină. Astfel, instanţa va putea reţine că fapta dedusă judecăţii a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie cu infracţiunea care formează obiectul hotărârii străine, dar nu va putea proceda la cumularea pedepselor potrivit mecanismelor prevăzute de Codul penal român. În schimb, în cazul reţinerii stării de recidivă internaţională postexecutorie, instanţa va putea aplica sistemul sancţionator prevăzut de art. 43 alin. (5) din Codul penal român, întrucât, pe de o parte, pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, iar, pe de altă parte, hotărârea pe care o va pronunţa nu va avea drept consecinţă, direct sau mediat, executarea sancţiunii aplicate prin hotărârea străină.
În egală măsură, dat fiind faptul că limitarea impusă de art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2008/675/JAI se referă şi la influenţarea “executării” hotărârii străine, instanţa română care procedează la recunoaşterea acesteia nu poate, în nicio împrejurare, să modifice modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Astfel, dacă pluralitatea de infracţiuni ar fi stabilită în raport cu o faptă pentru care s-a dispus aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării acesteia, instanţa română nu va putea proceda la revocarea suspendării şi aplicarea mecanismului sancţionator obligatoriu prevăzut de Codul penal român. În acest sens, în raport cu art. 3 alin. (3) din decizia-cadru menţionată şi având în vedere considerentul (6) al aceleiaşi decizii-cadru, potrivit căruia aceasta nu are ca scop executarea într-un stat membru a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în celelalte state membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în Cauza Trayan Beshkov, că o “instanţă naţională nu poate să reexamineze şi să modifice modalităţile de executare ale unei hotărâri de condamnare pronunţate anterior într-un alt stat membru şi deja executate, în special prin revocarea suspendării care însoţeşte pedeapsa aplicată prin această hotărâre şi prin transformarea acesteia într-o pedeapsă cu închisoarea cu executare. Ea nu poate nici să dispună, în acest temei, o nouă executare a acestei pedepse astfel modificate”[5].
Aşadar, într-o procedură aflată pe rolul unei instanţe în România poate fi recunoscută o hotărâre străină prin care a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate, fiindu-i atribuite exact aceleaşi efecte pe care le-ar fi avut dacă era pronunţată de o instanţă română, instanţa fiind însă ţinută să respecte condiţionările rezultate din Decizia-cadru 2008/675/JAI, respectiv nu va putea include într-o contopire pedeapsa aplicată prin hotărârea străină cu efectul executării acesteia şi nu va putea modifica modalitatea de executare a acesteia, indiferent de mecanismul sancţionator prevăzut de propria legislaţie.
