Prin Decizia nr. 503 din 5 octombrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Robertin Dinu în Dosarul nr. 15.347/200/2017* al Judecătoriei Buzău — Secția civilă, de Societatea Exa — S.A. din Brașov în Dosarul nr. 14.074/197/2018 al Judecătoriei Brașov — Secția I civilă și de Anna Kiss în dosarele nr. 3.133/320/2019/a1 și nr. 4.616/320/2019/a1 ale Judecătoriei Târgu Mureș — Secția civilă și constată că dispozițiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, potrivit dispozițiilor legale criticate, perimarea operează doar atunci când executorul judecătoresc solicită creditorului să facă un act necesar executării, iar creditorul nu se conformează, situație în care executarea silită se poate prelungi până la nesfârșit. Or, în acest fel se încalcă egalitatea în drepturi, în primul rând, prin lăsarea la latitudinea creditorului și a executorului judecătoresc, care, în realitate, acționează ca un mandatar al creditorului, a dreptului de a face sau nu acte de executare silită, fără să intervină nicio sancțiune, și, în al doilea rând, prin faptul că se stabilește un privilegiu în favoarea creditorului în raport cu debitorul. Se mai arată că există un tratament distinct și între debitorii față de care s-a început executarea silită în temeiul vechii reglementări procesual civile și debitorii față de care a început executarea potrivit noului Cod de procedură civilă.
Dispozițiile legale încalcă și principiul egalității în drepturi, având în vedere că stabilesc un regim diferențiat între cetățenii aflați în diferite faze ale procesului civil. Executarea silită fiind o fază a procesului civil, părților aflate în această etapă trebuie să li se recunoască posibilitatea exercitării drepturilor procesuale în aceleași condiții cu părțile aflate în alte etape ale procesului civil. În acest sens invocă prevederile art. 416 privind cererile supuse perimării din Codul de procedură civilă și cele referitoare la perimare din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Astfel, dispozițiile legale criticate stabilesc un regim diferențiat între cetățenii aflați în diferite faze ale procesului civil, întrucât reglementarea perimării executării silite stabilește drept condiție suplimentară necesitatea unei solicitări a executorului judecătoresc, însă fără a stabili procedura pentru situația în care o astfel de solicitare nu este necesară sau executorul, în mod culpabil, nu realizează o astfel de solicitare. De altfel, se arată că, potrivit actualei reglementări, există posibilitatea ca o executare silită să rămână în nelucrare o perioadă mai mare de 6 luni, fără ca părțile din raportul execuțional să poată contesta o astfel de situație. Or, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești nu stabilește termene pentru realizarea actelor de executare silită, ci stabilește doar răspunderea disciplinară pentru întârzierea sistematică și neglijență în efectuarea lucrărilor.
Se mai susține și că textul legal criticat este lipsit de claritate și precizie din punctul de vedere al operării concrete a perimării, întrucât, deși perimarea intervine de drept, debitorul nu are mijlocul procedural să o invoce și să o utilizeze în cadrul procedurilor civile judiciare. Totodată, dispozițiile legale criticate nu stabilesc în concret modul de calcul al termenului de 6 luni, nefiind reglementat momentul de la care începe să curgă acest termen, respectiv de la data emiterii adresei executorului judecătoresc, data comunicării acestei adrese sau de la un alt moment. De asemenea, și sintagma „act sau demers necesar executării silite” este mult prea generală, având în vedere că nu există un reper care să permită o demarcație previzibilă între ceea ce reprezintă un astfel de act/demers necesar și ceea ce nu se încadrează în această ipoteză, și nici nu stabilește caracterul necesar al unei astfel de măsuri. Se mai arată că acest aspect atrage imposibilitatea stabilirii raporturilor cu dispozițiile Codului de procedură civilă sau cu cele ale Legii nr. 188/2000, precum art. 416, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, art. 8 privind egalitatea părților în procesul civil sau art. 627 privind rolul activ al executorului judecătoresc din Codul de procedură civilă.
În continuare, se mai susține că prevederile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 și 24.
De asemenea, se invocă și încălcarea prevederilor art. 53 din Constituție și în acest sens sunt invocate considerentele deciziilor nr. 416 din 16 iunie 2016 și nr. 235 din
egalitatea în drepturi, în primul rând, prin lăsarea la latitudinea creditorului și a executorului judecătoresc, care, în realitate, acționează ca un mandatar al creditorului, a dreptului de a face sau nu acte de executare silită, fără să intervină nicio sancțiune, și, în al doilea rând, prin faptul că se stabilește un privilegiu în favoarea creditorului în raport cu debitorul. Se mai arată că există un tratament distinct și între debitorii față de care s-a început executarea silită în temeiul vechii reglementări procesual civile și debitorii față de care a început executarea potrivit noului Cod de procedură civilă.
15. Dispozițiile legale încalcă și principiul egalității în drepturi, având în vedere că stabilesc un regim diferențiat între cetățenii aflați în diferite faze ale procesului civil. Executarea silită fiind o fază a procesului civil, părților aflate în această etapă trebuie să li se recunoască posibilitatea exercitării drepturilor procesuale în aceleași condiții cu părțile aflate în alte etape ale procesului civil. În acest sens invocă prevederile art. 416 privind cererile supuse perimării din Codul de procedură civilă și cele referitoare la perimare din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
16. Astfel, dispozițiile legale criticate stabilesc un regim diferențiat între cetățenii aflați în diferite faze ale procesului civil, întrucât reglementarea perimării executării silite stabilește drept condiție suplimentară necesitatea unei solicitări a executorului judecătoresc, însă fără a stabili procedura pentru situația în care o astfel de solicitare nu este necesară sau executorul, în mod culpabil, nu realizează o astfel de solicitare. De altfel, se arată că, potrivit actualei reglementări, există posibilitatea ca o executare silită să rămână în nelucrare o perioadă mai mare de 6 luni, fără ca părțile din raportul execuțional să poată contesta o astfel de situație. Or, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești nu stabilește termene pentru realizarea actelor de executare silită, ci stabilește doar răspunderea disciplinară pentru întârzierea sistematică și neglijență în efectuarea lucrărilor.
17. Se mai susține și că textul legal criticat este lipsit de claritate și precizie din punctul de vedere al operării concrete a perimării, întrucât, deși perimarea intervine de drept, debitorul nu are mijlocul procedural să o invoce și să o utilizeze în cadrul procedurilor civile judiciare. Totodată, dispozițiile legale criticate nu stabilesc în concret modul de calcul al termenului de 6 luni, nefiind reglementat momentul de la care începe să curgă acest termen, respectiv de la data emiterii adresei executorului judecătoresc, data comunicării acestei adrese sau de la un alt moment. De asemenea, și sintagma „act sau demers necesar executării silite” este mult prea generală, având în vedere că nu există un reper care să permită o demarcație previzibilă între ceea ce reprezintă un astfel de act/demers necesar și ceea ce nu se încadrează în această ipoteză, și nici nu stabilește caracterul necesar al unei astfel de măsuri.
18. Se mai arată că acest aspect atrage imposibilitatea stabilirii raporturilor cu dispozițiile Codului de procedură civilă sau cu cele ale Legii nr. 188/2000, precum art. 416, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, art. 8 privind egalitatea părților în procesul civil sau art. 627 privind rolul activ al executorului judecătoresc din Codul de procedură civilă.
19. În continuare, se mai susține că prevederile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 și 24.
20. De asemenea, se invocă și încălcarea prevederilor art. 53 din Constituție și în acest sens sunt invocate considerentele deciziilor nr. 416 din 16 iunie 2016 și nr. 235 din 19 aprilie 2018, prin care Curtea a analizat dispozițiile legale criticate și a constatat constituționalitatea acestora prin raportare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, cu precizarea că prin prezenta excepție de neconstituționalitate sunt invocate elemente noi de neconstituționalitate raportate la această dispoziție constituțională. Astfel, vechea lege procesual civilă conținea o reglementare echitabilă atât pentru creditor, cât și pentru debitor, însă în noul Cod de procedură civilă perimarea este lăsată la latitudinea executorului judecătoresc. Deși perimarea executării silite este reglementată prin lege, debitorul este neîndreptățit, fiind privat de posibilitatea aplicării acestei sancțiuni și de această apărare procedurală esențială. O astfel de limitare a drepturilor procedurale, în sensul art. 53 din Constituție, nu are nicio justificare.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 697 alin. (1), respectiv ale art. 697 din Codul de procedură civilă. În realitate, având în vedere motivarea excepției, Curtea va reține ca obiect al acesteia dispozițiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.”
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 16 — Egalitatea în drepturi, ale art. 21 — Accesul liber la justiție, ale art. 24 — Dreptul la apărare, ale art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 — Înfăptuirea justiției. De asemenea, se mai invocă art. 6 — Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și alibertăților fundamentale, art. 26 referitor la egalitatea în drepturi din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 10 privind dreptul la un proces echitabil din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra prevederilor legale, în raport cu critici și prevederi constituționale similare cu cele formulate în prezenta cauză.
Astfel, spre exemplu, prin Decizia nr. 416 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016, Decizia nr. 235 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 20 august 2018, sau Decizia nr. 153 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, Curtea a statuat că dispoziția legală criticată reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reține culpa creditorului care, deși i s-a solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor. Termenul în care operează perimarea este tot de 6 luni, la fel ca în reglementarea cuprinsă în art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, însă, potrivit art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nu mai curge de la data ultimului act de executare efectuat, ci de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers necesar executării silite. Vechea lege procesual civilă nu prevedea cerința ca actul sau demersul să fie solicitat în scris de către executorul judecătoresc.
Astfel reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul atribuțiilor sale conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, rațiunea avută în vedere la edictarea normei criticate fiind aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligențele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu obținut. Stabilirea noilor condiții în care intervine perimarea executării silite este în concordanță cu obligația pozitivă a statului, ce rezultă din dispozițiile art. 626 din Codul de procedură civilă, de a asigura în mod prompt și efectiv executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, dar și cu rolul activ al executorului judecătoresc în cadrul executării silite consacrat în mod expres prin art. 627 din Codul de procedură civilă. Executorii judecătorești sunt învestiți cu îndeplinirea unui serviciu de interes public, iar activitatea acestora se înfăptuiește în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenență politică, de avere sau de origine socială. În exercitarea rolului său activ, executorul judecătoresc folosește toate mijloacele prevăzute de lege în vederea realizării integrale și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu.
Curtea a mai reținut că debitorul trebuie să execute de bunăvoie obligația sa stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu, potrivit art. 622 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. În situația declanșării procedurii, debitorul, de regulă, nu are un interes în finalizarea executării silite împotriva sa, singura parte interesată în executare fiind creditorul. Așadar, prin reglementarea legală criticată, intervenția perimării executării silite este circumstanțiată la atitudinea creditorului, care, prin neîndeplinirea obligațiilor solicitate în scris de către executorul judecătoresc, lasă executarea silită în nelucrare timp de 6 luni. Termenul de perimare începe să curgă în contextul formulării solicitării de către executorul judecătoresc, data concretă urmând a fi stabilită cu ocazia constatării perimării de către instanța judecătorească.
Curtea a mai constatat că dispoziția legală criticată dă expresie rolului activ al executorului judecătoresc. Dacă executorul judecătoresc are obligația de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea interesului creditorului, în egală măsură și părțile din această procedură trebuie să își îndeplinească obligațiile prevăzute de lege. În privința creditorului, Curtea a reținut că, potrivit art. 647 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, acesta are obligația să acorde executorului judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiții, a executării silite, punându-i la dispoziție și mijloacele necesare în acest scop, iar în privința debitorului, acesta trebuie să se conformeze titlului executoriu; în concluzie, perimarea operează ca o sancțiune pentru inactivitatea sau neglijența creditorului care a fost încunoștințat, în scris, de obligațiile sale de către executorul judecătoresc.
De altfel, odată ce a fost legal sesizat, executorul judecătoresc trebuie să îndeplinească actele de executare în ordinea și la termenele stabilite de lege. În acest sens, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, prevede, la art. 56, că executorul judecătoresc trebuie să își motiveze refuzul de a îndeplini atribuțiile prevăzute de lege, dacă părțile stăruie în îndeplinirea acestora. În cazul refuzului nejustificat, partea interesată poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc, care se va judeca cu citarea părților. Executorul judecătoresc va fi obligat să se conformeze hotărârii judecătorești rămase definitivă. Legea nr. 188/2000 mai prevede că întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor atrage răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.
Așadar, partea interesată în executarea obligației este creditorul, debitorul fiind interesat, mai degrabă, în stingerea procedurii de executare prin intervenția perimării. Deci, ceea ce primează este executarea obligației, și nu intervenirea perimării executării silite, dat fiind faptul că procesul civil a fost finalizat, iar creditorul a apelat la procedura executării silite pentru recuperarea creanței sale. Măsura legislativă criticată vine în susținerea realizării obligației de executare, reprezentând, totodată, o sancțiune a creditorului pentru lipsa de diligență, dar și o măsură de constrângere a debitorului care nu și-a executat de bunăvoie obligația. Prin urmare, condiționarea intervenirii perimării executării silite limitează libertatea de acțiune a debitorului. Creditorul are deschisă posibilitatea realizării efective a obligațiilor care incumbă în sarcina debitorului, realizându-și creanța în dauna voinței acestuia, însă cu respectarea obligațiilor legale.
Curtea a mai reținut că legea procesual civilă pune la dispoziția părților posibilitatea contestării pasivității executorului judecătoresc, statuând prin art. 712 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă că „De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.”
De asemenea, executorul poate fi sancționat cu amendă judiciară, precum și obligat la despăgubiri, având în vedere că art. 720 alin. (7) din Codul de procedură civilă prevede că în cazul în care constată refuzul nejustificat al executorului de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege, instanța de executare va putea obliga executorul, prin aceeași hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei, precum și, la cererea părții interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată.
Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, astfel încât nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție.
În jurisprudența sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) Curtea a statuat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate — care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist — să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală, și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
În plus față de cele statuate în jurisprudența sa în materie, trebuie reamintit că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (Decizia nr. 785 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 14 februarie 2022, paragraful 34).
Nici reglementarea diferită a unor aspecte ale etapelor procedurale sau a unor proceduri nu are menirea să aducă atingere principiului egalității în drepturi, întrucât legiuitorul are libertatea de a stabili competența instanțelor judecătorești și normele de procedură judiciară, precum și, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, fiind ținut, desigur, ca, în procesul de legiferare, să se circumscrie cadrului constituțional.
Cum nu a fost constatată încălcarea vreunui drept sau vreunei libertăți fundamentale, nici prevederile constituționale ale art. 53 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.
