În Monitorul Oficial Partea I nr. 251/21.III.2025 a fost publicată Decizia nr. 503 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul Penal.
Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate formulată și a constatat că dispozițiile anterior menționate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 52 alin. (3) din Codul penal, care au următorul conținut: „(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.”
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității și ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, precum și prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea înțelege că instituirea participației penale a fost reglementată de legiuitor prin acele situații în care o faptă prevăzută de lega penală este săvârșită de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte. Așadar, pentru ca o pluralitate de făptuitori să poată fi socotită pluralitate de infractori, deci participație penală (propriu-zisă sau improprie), trebuie ca fapta săvârșită de aceștia să fie „o faptă prevăzută de legea penală”, așa cum rezultă, de altfel, chiar din textul de lege criticat. Împrejurarea că în cazul participației improprii în modalitatea prevăzută de art. 52 alin. (3) din Codul penal autorul faptei a acționat fără vinovăție este o cauză personală a acestuia, care nu schimbă caracterul faptei săvârșite, aceasta rămânând o faptă prevăzută de legea penală, și nu înlătură vinovăția celorlalți participanți, care au acționat cu intenție. Cel care participă cu intenție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în calitate de instigator sau complice, comite o infracțiune, așa cum stabilesc, de altfel, și dispozițiile art. 174 din Codul penal, potrivit cărora prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege „săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”
Referitor la momentul consumării infracțiunii, literatura despecialitate a stabilit că „o infracțiune tip se consideră consumată atunci când toate condițiile din conținutul incriminării sunt întrunite, adică atunci când fapta, în obiectivitatea sa concretă, corespunde perfect obiectivității juridice din textul incriminator” (V. Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 241); „infracțiunea fapt consumat se realizează atunci când activitatea infracțională prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia. Infracțiunea se consumă în momentul în care fapta săvârșită produce rezultatul tipic, potrivit legii, pentru existența infracțiunii în forma tip” (C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 438); „consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidență între fapta concret săvârșită de autor și modelul-tip descris în norma de incriminare” (F.Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 666).
Așadar, data la care se consideră săvârșită o infracțiune este data de la care fapta concret comisă dobândește relevanță penală, după caz: momentul consumării sau chiar și momentul de la care se poate reține comiterea tentativei respectivei infracțiuni. În acest ultim caz, desigur, sunt avute în vedere doar ipotezele incriminărilor în raport cu care tentativa este posibilă și relevantă penal (incriminată/pedepsibilă) — din moment ce art. 174 din Codul penal legiuitorul se referă la „(…) faptele pe care legea le pedepsește (…) ca tentativă”.
Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reține că art. 52 din Codul penal, în vigoare, preia dispozițiile art. 31 din Codul penal din 1969, instituția juridică a participației improprii fiind apreciată ca devenită tradițională în spațiul juridic autohton și „care s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat”, potrivit pct. 2.12 din expunerea de motive a proiectului noului Cod penal.
Formula juridică a participației improprii se întemeiază pe aceeași unitate de faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de un număr de persoane superior aceluia necesar solicitat de lege, reflectând caracterul eterogen al pozițiilor psihice ale persoanelor care o comit. Conținutul normativ înfățișează mai multe modalități, indicând coautoratul impropriu, precum și instigarea și complicitatea improprii, reglementând condițiile de existență și regimul de sancționare a acestora.
Modalitatea normativă a instigării/ complicității improprii dă conținut, în modalitatea intenție-lipsă de vinovăție, prevederii din alin. (3) al art. 52 din Codul penal, intenția caracterizând poziția psihică a participanților secundari, iar autorul/coautorii acționează fără vinovăție. În acest caz, se angajează răspunderea penală a instigatorului/complicelui, care se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune (sistemul parificării de pedeapsă), iar autorul/coautorii nu vor fi pedepsiți, fiind exclus caracterul infracțional al faptei săvârșite. Curtea reține, totodată, că participația improprie, privită ca fenomen infracțional, este o formă de ilicit penal deosebit de periculoasă pentru relațiile sociale prevăzute de lege, întrucât folosirea cu intenție a unor persoane aflate în situații speciale (iresponsabilitate, constrângere fizică sau psihică etc.) la efectuarea de activități infracționale face ca aceste activități să fie lesne săvârșite, cu riscuri reduse pentru cel care le inițiază.
Autorul excepției susține că este necesar ca legea săprevadă cu exactitate în ce constau actele de „determinare”, „înlesnire” sau „ajutare” la săvârșirea unei infracțiuni. Cu alte cuvinte, autorul excepției susține necesitatea unei interpretări oficiale, autentice a noțiunilor precitate, realizată de către organul care a emis norma penală.
Cu referire la acest aspect, Curtea reține că, potrivit Legiinr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, în cadrul soluțiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite (art. 25), iar, „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat” sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele normative din aceeași materie [art. 37 alin. (2) ].
Totodată, Curtea reține că, în general, stilul juridic, datorită însăși rațiunii sale de a fi, întrebuințează aceeași terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noțiunilor juridice. De asemenea, Curtea constată că utilizarea constantă și uniformă a acelorași termeni în redactarea actelor normative este o garanție pentru realizarea coerenței legislației naționale, în aceste condiții nemaifiind necesară determinarea conceptuală și definirea acestor termeni, așadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noțiunilor cu conținut normativ identic reglementării anterioare.
În cauză, Curtea constată că termenii „determinare”, „înlesnire” sau „ajutare” au fost preluați din art. 31 alin. 2 din Codul penal din 1969 în art. 52 alin. (3) din Codul penal în vigoare pentru enumerarea modalităților de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme legea penală anterioară nu reglementa o definiție a acestor noțiuni, Curtea reține că înțelesul lor este cel care rezultă din sensul comun al termenilor.
Așa fiind, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), noțiunea „determinare” are sensul de „a decide pe cineva la o acțiune”, noțiunea „înlesnire” are sensul de „a ajuta pe cineva”, iar noțiunea „ajutare” are sensul de „sprijin”. Totodată, Curtea reamintește că, potrivit Expunerii de motive la Codul penal în vigoare, instituția participației improprii s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practica dezvoltată prin aplicarea dispozițiilor art. 31 din Codul penal din 1969.
În aceste condiții, Curtea reține că dreptul, ca operă alegiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare — ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret —, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea reține astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul.
În concret, orice normă juridică, ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează să fie interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal.
Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței instanțeide la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.
Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.
Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna.
Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre.
Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Cauza Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
Având în vedere toate cele reținute în precedent, faptul că noul Cod penal utilizează noțiuni identice în reglementarea participației improprii, care, în acest mod a devenit o instituție de drept penal consacrată, ținând cont de jurisprudența și literatura de specialitate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal, precum și cea ulterioară, Curtea constată că normele penale criticate au o formulare clară, precisă și previzibilă pentru un cetățean fără o pregătire juridică temeinică și că nu încalcă art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 alin. (5) din Constituție și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
