Prin Decizia nr.699 din 12 decembrie 2023 publicată În Monitorul Oficial Partea I nr . 307/8.IV.2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 5 din cuprinsul acestora, Curtea Constituțională, a respins ca neîntemeiată, excepția referitoare la articolele anterior menționate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate echivalează cu o limitare nepermisă a exercitării unei căi de atac, în condițiile în care alți cetățeni au posibilitatea legală de a exercita calea de atac a revizuirii pentru hotărâri care nu evocă fondul, conform art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Într-o asemenea ipoteză, reglementarea condiției evocării fondului ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătorești încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și art. 16 și 21 din Legea fundamentală, deoarece decizia de constatare a neconstituționalității, deși face parte din ordinea juridică normativă, atât considerentele, cât și dispozitivul său fiind general obligatorii, nu profită în ipoteza hotărârilor judecătorești definitive decât acelor subiecte de drept cărora acestea le-au antamat fondul cauzei.
Se arată că aceste motive de neconstituționalitate au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 866 din 10 decembrie 2015, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 și alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu referire la pct. 5 din cuprinsul acestora, care au următorul conținut: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților;”.
În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 — Egalitatea în drepturi, ale art. 21 – Accesul liber la justiție și ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curții Constituționale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 420 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 20 august 2021, a reținut că, potrivit art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și care poate fi cerută doar pentru ipotezele prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul articolului menționat. Art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede, tot limitativ, ipoteze de excepție, în care, chiar dacă nu s-a evocat fondul, hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii. Revizuirea poate fi formulată doar împotriva hotărârilor judecătorești expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât, în caz contrar, ar fi încălcat principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate numai dacă sunt prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.
Curtea a constatat că revizuirea este o cale de atac nedevolutivă, care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată ce au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce privește categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit, în principal, că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătorești prin care instanțele judecătorești s-au pronunțat cu privire la caracterul fondat sau nefondat al cererii, obiectul revizuirii constituindu-l hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul. Doar cu titlu de excepție și pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.
De asemenea, Curtea a observat că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, are drept scop restabilirea adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, sau Decizia nr. 76 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013). Calea extraordinară de atac a revizuirii — cale de retractare, nedevolutivă, menită, în esență, să corecteze erorile de fapt — a fost concepută pentru a fi utilizată în ceea ce privește hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, în care judecătorul se pronunță asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar nu cu referire la hotărârile prin care acțiunea introductivă de instanță se respinge exclusiv pe considerente de procedură, prin soluționarea excepțiilor dirimante, al căror scop este de a împiedica instanța să intre în cercetarea fondului, tocmai prin faptul că fac inutilă antamarea unor aspecte substanțiale privitoare la dreptul pretins de reclamant.
Curtea a mai reținut că rațiunea pentru care cazul de revizuire la care se face referire — atunci când, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților — nu este aplicabil și hotărârilor în care instanța nu s-a pronunțat asupra fondului și nici nu evocă fondul rezidă în faptul că, într-o asemenea ipoteză, acțiunea se respinge exclusiv pe considerente de procedură, fără să fie antamate aspecte substanțiale, care să se concretizeze în măsuri dispuse de judecător prin dispozitivul hotărârii și care să fie susceptibile de a fi schimbate pe calea revizuirii. Ca atare, introducerea acestei căi de atac ar fi complet ineficientă, lipsind finalitatea esențială a revizuirii, aceea de retractare, totală sau parțială, a unei hotărâri judecătorești care dezleagă o situație conflictuală, oferind o soluție juridică și dispunând, în consecință, în spiritul și litera legii, cu privire la drepturile și obligațiile izvorâte din raporturile juridice deduse judecății.
În continuare, Curtea a reținut că dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală. De altfel, în interpretarea acestei prevederi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia: „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”
Principiul constituțional al legalității căilor de atac, preluat și de Codul de procedură civilă în art. 457 alin. (1), nu face altceva decât să stabilească expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces (a se vedea Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 24 mai 2017).
Totodată, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiție nu presupune ca, în toate cauzele, acesta să fie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Referitor la jurisprudența invocată în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta nu este incidentă în cauză, întrucât prin Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, instanța constituțională a reținut (paragraful 33), în esență, că impunerea, în cazul art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, a evocării fondului ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătorești încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și accesul liber la justiție al cetățenilor, garantat de art. 21 din Legea fundamentală. Prin respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de revizuire întemeiate pe prevederile pct. 11 al alin. (1) al art. 509 din Codul de procedură civilă, pe motiv că hotărârea a cărei revizuire se cere nu antamează fondul, este lipsit de eficiență însuși controlul de constituționalitate, întrucât părțile se află în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții — deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat —, ceea ce reprezintă o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora.
