Prin Hotărârea din 12 decembrie 2024 în cauza C‑118/23, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții procedurale naționale care impune instanței competente cu soluționarea acțiunilor împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție de a adopta o măsură de gestionare a crizelor să conexeze toate acțiunile introduse în fața sa împotriva acestei decizii atunci când aplicarea acestei dispoziții este contrară dreptului la un proces într‑un termen rezonabil.
Articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2019/879 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2019, coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională a fost sesizată cu mai multe acțiuni împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție prin care se adoptă o măsură de gestionare a crizelor, dintre care una a fost introdusă de un organ al instituției supuse procedurii de rezoluție, respingerea numai a acestei acțiuni ca fiind neîntemeiată nu permite să se considere că respectarea dreptului la o cale de atac efectivă a fost asigurată în privința oricărei alte persoane afectate de această decizie și care a introdus de asemenea o acțiune împotriva acesteia invocând motive care nu au fost luate în considerare în hotărârea pronunțată și care, în orice caz, nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii care să îi fi permis acestei persoane să își susțină cauza.
Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/879, trebuie interpretat în sensul că această dispoziție este aplicabilă într‑o situație în care autoritatea națională de rezoluție exercită și funcții de administrator temporar, în sensul articolului 29 din această directivă, astfel cum a fost modificată, sau funcții de garantare a depozitelor, în sensul Directivei 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor, astfel încât impune adoptarea unor mecanisme structurale pentru a asigura independența operațională a acestei autorități și pentru a evita orice conflict de interese în raport cu aceste funcții.
Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/879, trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea națională de rezoluție exercită și „funcții de supraveghere” sau „alte funcții”, în sensul acestei dispoziții, și în lipsa unor reguli interne scrise menite să asigure independența operațională a acestei autorități, precum și prevenirea conflictelor de interese între funcțiile sale de rezoluție și celelalte funcții ale sale, respectarea acestor cerințe poate rezulta totuși din instituirea de măsuri, organizatorice și de altă natură, suficiente în acest scop. Dispoziția menționată nu presupune însă nici ca deciziile referitoare la funcțiile de rezoluție și cele referitoare la celelalte funcții ale autorității menționate să fie adoptate de organe decizionale diferite, nici ca departamentele interne ale aceleiași autorități să fie împiedicate să furnizeze servicii de sprijin atât personalului afectat funcțiilor de rezoluție, cât și celui afectat altor funcții, fără a aduce atingere dispozițiilor în materie de secret profesional. Atunci când există reguli interne prevăzute de aceeași dispoziție, lipsa publicării acestora nu determină în mod automat nelegalitatea deciziilor adoptate de autoritatea de rezoluție, ci presupune, eventual, în cazul unei acțiuni împotriva unei decizii a acestei autorități, că acesteia îi revine sarcina de a stabili că regulile respective au fost respectate, astfel încât această decizie a fost adoptată exclusiv în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective ale rezoluției.
Ca urmare a nerespectării de către GN Bank a cerințelor de fonduri proprii prevăzute de Regulamentul nr. 575/2013, Comisia de Supraveghere Financiară a numit, printr‑o decizie din 22 decembrie 2021, un „curator” pentru această instituție financiară, în sensul articolului 5 alineatul 6 din Legea FGB, funcție care corespunde celei de „administrator temporar”, în sensul articolului 29 din Directiva 2014/59, în vederea îmbunătățirii situației financiare a instituției menționate. Această funcție a fost încredințată FGB. Prin această decizie, Comisia de Supraveghere Financiară l‑a însărcinat pe acesta din urmă, printre altele, să întocmească rapoarte, să monitorizeze activitățile GN Bank și să exercite orice competență legală care intră în sfera funcției menționate.
La 18 august 2022, Comisia de Supraveghere Financiară a informat FGB cu privire la riscul de neplată al GN Bank și cu privire la lipsa unor elemente care să indice că măsurile luate ar permite înlăturarea acestui risc la timp.
În acest context, FGB, acționând în calitatea sa de autoritate de rezoluție, a adoptat la 29 septembrie 2022 o decizie de supunere a GN Bank unei proceduri de rezoluție, de numire a unui administrator special, de reducere a valorii contabile a instrumentelor de capital emise de această instituție și de aplicare a instrumentului de rezoluție al instituției‑punte (denumită în continuare „decizia în discuție în litigiul principal”). Prin urmare, activele GN Bank indicate în această decizie au fost transferate la 3 octombrie 2022 unei instituții‑punte, derogările de la acest transfer fiind enumerate în mod limitativ. Aceste derogări priveau printre altele drepturile patrimoniale care decurg din acte de fapt, din acte juridice sau din încălcări ale normelor privind contractele de credit și de împrumut exprimate în monedă străină sau indexate în funcție de cursul unei monede străine, precum și pretențiile care decurg din aceste drepturi patrimoniale, inclusiv cele care fac obiectul unor proceduri civile și administrative, indiferent de data la care fuseseră formulate. GN Bank, instituția‑punte și administratorul special erau destinatarii deciziei menționate.
Consiliul de supraveghere al GN Bank a introdus o acțiune împotriva deciziei în discuție în litigiul principal la Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere. Alte persoane fizice și juridice au introdus de asemenea acțiuni împotriva acestei decizii, printre care acționari ai GN Bank, deținători de obligațiuni emise de aceasta din urmă, creditori, precum și persoane care au încheiat cu aceasta contracte de credit și de împrumut exprimate în monedă străină sau indexate în funcție de o astfel de monedă.
Reclamanții din aceste diferite acțiuni solicită instanței de trimitere să constate că decizia în discuție în litigiul principal este nelegală, ceea ce le‑ar permite să introducă cereri de despăgubire la instanțele de drept comun. Aceștia invocă motive întemeiate pe încălcarea dreptului material și a normelor de procedură care au o incidență semnificativă asupra acestei decizii. În această privință, se susține printre altele că FGB se afla într‑o situație de conflict de interese, care îl împiedica să exercite funcțiile încredințate autorității de rezoluție, în măsura în care exercita în același timp funcții de supraveghere, de garantare a depozitelor bancare și de rezoluție. Acest conflict de interese ar fi agravat de lipsa garanțiilor procedurale prevăzute de Directiva 2014/59.
FGB contestă existența unui conflict de interese. Acesta susține, în plus, că a adoptat dispoziții organizatorice și mecanisme structurale care garantează independența sa operațională în calitate de autoritate de rezoluție și evită orice conflict de interese în exercitarea funcțiilor de rezoluție și a celorlalte funcții ale sale.
În primul rând, instanța de trimitere arată că, la data deciziei de trimitere, fuseseră introduse peste 7 000 de acțiuni împotriva deciziei în discuție în litigiul principal, ceea ce ar corespunde numărului mediu de acțiuni introduse la această instanță pe o perioadă de peste doi ani. Ea a informat ulterior Curtea că numărul de acțiuni împotriva acestei decizii ajunsese la peste 8 000.
Instanța de trimitere subliniază în această privință că articolul 111 alineatul 1 din Legea privind procedura în fața instanțelor administrative o obligă să conexeze toate acțiunile introduse în fața sa împotriva deciziei în discuție în litigiul principal și că a dispus, așadar, această conexare, în vederea unei examinări comune și a unei decizii comune, la 26 ianuarie 2023. Ea apreciază cu toate acestea că aplicarea acestei dispoziții face excesiv de dificilă sau chiar imposibilă pronunțarea unei hotărâri într‑un termen rezonabil.
În acest context, instanța de trimitere se întreabă dacă dreptul oricărei persoane al cărei interes juridic a fost vătămat prin decizia în discuție în litigiul principal de a sesiza instanța administrativă constituie o cale de atac efectivă conformă cu articolul 85 alineatele (2) și (3) din Directiva 2014/59 coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă. Ea arată că, în ceea ce privește acest din urmă articol, considerentul (88) al directivei menționate subliniază că este vorba despre a garanta persoanelor vizate „dreptul la o cale de atac eficientă” împotriva măsurilor care le afectează.
În această privință și deși revine, în principiu, legii naționale sarcina de a stabili persoanele care au calitatea de a formula o acțiune împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție și modul în care este garantată protecția interesului juridic al acestor persoane, instanța de trimitere se îndoiește că acordarea în favoarea persoanelor menționate a posibilității de a sesiza instanța administrativă cu o acțiune individuală împotriva acestei decizii este o condiție sine qua non a protecției drepturilor conferite de dreptul Uniunii.
Astfel, instanța de trimitere arată că, în conformitate cu articolul 11 alineatul 8, precum și cu articolul 105 alineatele 2 și 3 din Legea FGB, decizia de deschidere a procedurii de rezoluție este definitivă și imediat executorie și că instanța administrativă sesizată cu o acțiune împotriva acesteia nu poate să o anuleze, ci este abilitată numai să constate caracterul nelegal al acestei decizii sau să respingă această acțiune. Aceste dispoziții ar pune în aplicare articolul 85 alineatul (4) din Directiva 2014/59.
Întrucât acțiunea menționată este lipsită de efect suspensiv și nu poate conduce la anularea unei astfel de decizii, legiuitorul național ar fi conferit persoanelor în cauză o acțiune în despăgubire. Astfel, o hotărâre definitivă care ar constata caracterul nelegal al deciziei în discuție în litigiul principal ar permite introducerea unei asemenea acțiuni, fără a se antepronunța în privința temeiniciei acesteia.
În ceea ce privește normele de procedură administrativă naționale, instanța de trimitere arată că instanțele administrative realizează justiția controlând activitatea administrației publice din perspectiva legalității sale. Aceste instanțe s‑ar pronunța în limitele cauzei, însă fără a fi ținute de motivele, de concluziile și de temeiul juridic prezentate în cererea introductivă, ceea ce ar presupune în esență ca acestea să efectueze un control complet al legalității actului atacat. Motivele invocate nu ar avea, așadar, decât o valoare indicativă, iar hotărârea ar putea ține seama de alte iregularități decât cele care au fost invocate de reclamant.
În plus, în conformitate cu articolul 170 din Legea privind procedura în fața instanțelor administrative, hotărârea administrativă definitivă ar avea un efect erga omnes.
În consecință, pe de o parte, o eventuală hotărâre administrativă definitivă prin care se constată caracterul nelegal al deciziei în discuție în litigiul principal nu ar avea, pentru destinatarii acestei decizii și nici pentru celelalte persoane vizate de aceasta ca urmare a interesului lor juridic, un efect direct constitutiv de drepturi și obligații ale acestora. Pe de altă parte, persoane care nu au fost părți în procedura administrativă ce a condus la adoptarea deciziei menționate și care nu au introdus ele însele o acțiune în justiție împotriva acesteia, dar al căror interes juridic ar fi fost lezat de eventuala sa iregularitate ar putea introduce acțiuni în despăgubire la instanța de drept comun prevalându‑se de această hotărâre.
În acest cadru, instanța de trimitere se întreabă dacă legiuitorul polonez a considerat în mod întemeiat că, pentru a îndeplini cerințele care decurg din articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59, din articolul 47 din cartă și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, era necesar ca oricărei persoane al cărei interes juridic a fost prejudiciat printr‑o decizie precum cea în discuție în litigiul principal să i se recunoască calitatea procesuală activă în fața instanțelor administrative.
Instanța de trimitere consideră că răspunsul la prima întrebare preliminară este pertinent în raport cu obligația sa de a stabili sfera părților la procedura jurisdicțională și în ceea ce privește soluționarea acțiunilor cu care este sesizată, din moment ce acțiunea în fața instanțelor de drept comun de care beneficiază persoanele respective, potrivit dreptului polonez, pentru a‑și valorifica drepturile eventual încălcate prin decizia în discuție în litigiul principal, coroborată cu normele de procedură în fața instanțelor administrative, ar putea fi considerată adecvată și suficientă pentru a garanta o protecție efectivă a drepturilor acestor persoane.
În al doilea rând, instanța de trimitere consideră că, în caz contrar, având în vedere numărul ridicat de acțiuni introduse împotriva deciziei în discuție în litigiul principal, ar trebui examinate consecințele dispoziției de drept procedural național care îi impune să conexeze, pentru buna desfășurare a procedurii, toate aceste acțiuni. Ea se întreabă dacă, pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă altor persoane decât entitatea care face obiectul unei proceduri de rezoluție, dar și acesteia din urmă, poate lăsa neaplicată dispoziția respectivă.
Obiectivul dispoziției menționate ar fi în esență să se evite ca o instanță administrativă sesizată cu mai multe acțiuni împotriva aceluiași act să pronunțe hotărâri divergente ca urmare a examinării lor separate.
Instanța de trimitere consideră că, în speță, această cerință procedurală ar putea întârzia considerabil pronunțarea hotărârii prin care se finalizează judecata și, astfel, ar putea face practic imposibilă sau excesiv de dificilă în practică exercitarea drepturilor conferite acestor persoane de ordinea juridică a Uniunii, ceea ce ar fi contrar principiului efectivității.
Instanța de trimitere consideră că, ținând seama de normele procedurale care guvernează examinarea acțiunilor în fața instanțelor administrative și de efectele unei hotărâri definitive pronunțate în urma unei astfel de acțiuni, neaplicarea cerinței procedurale menționate ar contribui la punerea în aplicare a drepturilor garantate de dreptul Uniunii, permițând îndeplinirea cerinței unui control rapid al legalității deciziei în discuție în litigiul principal, conform articolului 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59. În acest caz, instanța de trimitere ar soluționa prima acțiune introdusă de consiliul de supraveghere al GN Bank.
În al treilea rând, instanța de trimitere este de părere că controlul deciziei în discuție în litigiul principal necesită să se examineze dacă, la adoptarea sa, FGB a respectat cerința independenței operaționale și a lipsei oricărui conflict de interese între diferitele funcții ale autorității naționale de rezoluție, în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59, având în vedere în special cumularea de către această autoritate a funcțiilor de rezoluție cu cele de administrator temporar al GN Bank, pe care le exercitase anterior, și cu cele de garantare a depozitelor bancare.
În această privință, instanța de trimitere apreciază că, chiar dacă funcția de supraveghere, în sens strict, este exercitată de Comisia de Supraveghere Financiară, nu este mai puțin adevărat că un administrator temporar este numit de această autoritate de supraveghere și că el execută misiunile pe care aceasta din urmă i le‑a încredințat. Pentru aceste motive, nu s‑ar putea exclude a priori că exercitarea de către FGB a funcțiilor de administrator temporar impunea adoptarea unor dispoziții adecvate pentru asigurarea independenței sale operaționale în calitate de autoritate națională de rezoluție și pentru evitarea oricărui conflict de interese.
În plus, potrivit instanței de trimitere, cumularea de către FGB a funcțiilor de rezoluție și de garantare a depozitelor creează, în lipsa unei separări structurale și a unei independențe organizaționale a acestor două funcții, riscul ca măsurile adoptate de această autoritate față de o bancă a cărei situație prezintă un risc de neplată să urmărească să reducă la minimum angajarea resurselor de care autoritatea menționată dispune în cadrul funcțiilor sale de garantare a depozitelor bancare și care, în cazul intrării în dificultate a băncii în cauză, ar trebui deblocate în temeiul acestei garanții.
Pe de altă parte, instanța de trimitere se întreabă dacă, în pofida lipsei din Legea FGB a unor dispoziții care să asigure o separare structurală între funcția de rezoluție și celelalte funcții ale FGB, este totuși posibil să se considere că obiectivul independenței operaționale și al absenței unui conflict de interese a fost atins dacă în acest scop au fost luate alte măsuri, care ar fi considerate suficiente.
În aceste condiții, Wojewódzki Sąd Administracyjny w Warszawie (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 85 alineatele (2) și (3) din Directiva [2014/59] coroborat cu articolul 47 din [cartă] și cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care consiliul de supraveghere al unei entități aflate în rezoluție introduce o acțiune la instanța administrativă națională împotriva unei decizii de rezoluție, o cale de atac efectivă este disponibilă și persoanelor care, prin contestarea acestei decizii, urmăresc să își protejeze interesele juridice, în situația în care instanța, în cadrul controlului exercitat asupra acestei decizii, nu este ținută nici de motivele, nici de concluziile acțiunii, nici de temeiul legal invocat, hotărârea definitivă pronunțată în speță, în urma examinării acestei acțiuni, este opozabilă erga omnes, iar posibilitatea acestor persoane de a obține protecția interesului lor juridic nu este condiționată de introducerea unei acțiuni separate împotriva [unei asemenea] decizii la o instanță administrativă?
2) Articolul 85 alineatul (3) din Directiva [2014/59], care instituie cerința unui control jurisdicțional rapid, precum și articolul 47 din cartă și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, care prevăd o protecție jurisdicțională efectivă, trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării unei dispoziții procedurale a unui stat membru care impune instanței administrative naționale să judece împreună toate acțiunile introduse la aceasta împotriva unei decizii a autorității de rezoluție, atunci când aplicarea acestei dispoziții coroborată cu alte cerințe ale dreptului procedural administrativ național face ca judecarea cauzei într‑un termen rezonabil, având în vedere numărul mare de astfel de acțiuni, să fie deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă?
3) Articolul 3 alineatul (3) din Directiva [2014/59] trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să nu realizeze separarea structurală – cu scopul de a garanta independența operațională și de a evita conflictele de interese – a funcțiilor autorității de rezoluție de alte funcții ale acesteia în calitate de garant legal al depozitelor bancare sau de curator (administrator temporar) al unei bănci desemnat printr‑o decizie a autorității naționale competente în materie de supraveghere în sensul Regulamentului [nr. 575/2013] și al Directivei [2013/36]?
4) Articolul 3 alineatul (3) din Directiva [2014/59] trebuie interpretat în sensul că, în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a obligației de a institui mecanisme structurale corespunzătoare pentru a garanta independența operațională și pentru a evita conflictele de interese între funcțiile de supraveghere prevăzute de Regulamentul [nr. 575/2013] și de Directiva [2013/36] sau celelalte funcții ale autorității competente și funcțiile autorității de rezoluție, condiția privind independența operațională și evitarea conflictelor de interese poate fi considerată îndeplinită dacă instanța administrativă națională care exercită controlul asupra deciziei de rezoluție consideră că celelalte măsuri organizatorice și acțiunile concrete aplicate de autoritatea de rezoluție au fost suficiente pentru a obține acest rezultat?”
Cu privire la întrebările preliminare
Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 coroborat cu articolul 47 din cartă și cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții procedurale naționale care impune instanței competente cu soluționarea acțiunilor împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție de a adopta o măsură de gestionare a crizelor să conexeze toate acțiunile introduse în fața sa împotriva acestei decizii, în cazul în care aplicarea acestei dispoziții riscă să facă excesiv de dificilă sau chiar imposibilă pronunțarea unei hotărâri într‑un termen rezonabil, ținând seama de numărul mare al acțiunilor împotriva acestei decizii.
Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE obligă statele membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura justițiabililor, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectarea dreptului lor la o protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 56 și jurisprudența citată). Această cerință de protecție jurisdicțională efectivă trebuie înțeleasă printre altele în sensul articolului 47 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 57]. De altfel, considerentele (88) și (130) ale Directivei 2014/59 subliniază că aceasta respectă drepturile, libertățile, precum și principiile recunoscute de cartă și în special dreptul la o cale de atac efectivă, părțile în cauză având dreptul, printre altele, la o cale de atac eficientă împotriva măsurilor care le afectează.
În conformitate cu articolul 47 al doilea paragraf din cartă, dreptul la o cale de atac efectivă include printre altele dreptul la un proces într‑un termen rezonabil. Caracterul rezonabil al duratei judecății trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul părților, lista criteriilor pertinente nefiind exhaustivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM ș.a./Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 212, precum și Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C‑385/07 P, EU:C:2009:456, punctele 181 și 182, precum și jurisprudența citată).
În ceea ce privește dreptul la o cale de atac împotriva deciziilor de a lua măsuri de gestionare a crizelor adoptate de autoritățile naționale de rezoluție, articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 concretizează dreptul oricărei persoane la un proces într‑un termen rezonabil, consacrat la articolul 47 din cartă, impunând ca controlul jurisdicțional, pe care orice persoană afectată de o decizie de a adopta o astfel de măsură are dreptul să îl obțină, să fie „rapid”.
În ceea ce privește criteriul referitor la miza litigiului pentru persoanele afectate de deciziile autorității naționale de rezoluție de a adopta măsuri de gestionare a crizelor, și anume instituțiile sau entitățile vizate, acționarii lor, creditorii acestora și orice alți terți susceptibili să fie vizați de asemenea decizii, aprecierea caracterului rezonabil al termenului de soluționare în cadrul controlului prevăzut la articolul 85 alineatul (3) menționat depinde printre altele de necesitatea de a îndeplini cât mai rapid posibil cerința fundamentală de securitate juridică în privința tuturor acestor persoane, din moment ce aceste măsuri privesc decizii extraordinare care au un caracter derogatoriu și consecințe considerabile și care, astfel cum subliniază printre altele considerentul (92) al Directivei 2014/59, trebuie să intervină de urgență având în vedere gravitatea riscurilor pe care urmăresc să le contracareze.
Astfel, din jurisprudența Curții rezultă că considerații referitoare la cerința securității juridice, la importanța chestiunilor și a intereselor financiare în discuție, precum și la numărul mare de persoane potențial vizate trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului rezonabil al termenului în care trebuie realizat un control jurisdicțional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Groupe Gascogne/Comisia, C‑58/12 P, EU:C:2013:770, punctul 87 și jurisprudența citată).
În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 a fost pus în aplicare, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, în reglementarea națională aplicabilă prin obligația impusă diferiților intervenienți de a respecta termenele scurte prevăzute la articolul 104 din Legea FGB, și anume termene limitate, în principiu, la șapte zile pentru comunicarea către FGB a unei acțiuni, la 14 zile pentru depunerea de către acesta din urmă a acestei acțiuni însoțite de memoriul său în apărare, la 30 de zile pentru pronunțarea deciziei instanței administrative și la două luni pentru soluționarea unui eventual recurs. Prin urmare, este necesar să se considere că prezenta întrebare privește interpretarea articolului 47 din cartă.
Instanța de trimitere arată însă că o dispoziție procedurală națională cu aplicabilitate generală, și anume articolul 111 alineatul 1 din Legea privind procedura în fața instanțelor administrative, pare a fi de natură să împiedice instanța sesizată să respecte dreptul unui justițiabil la un proces într‑un termen rezonabil, din moment ce această dispoziție impune conexarea cauzelor referitoare la acțiuni introduse împotriva aceleiași decizii, în vederea unei examinări și a unei decizii comune. Această instanță precizează că numărul de acțiuni introduse împotriva deciziei în discuție în litigiul principal corespunde ansamblului acțiunilor introduse în mod obișnuit în fața sa pe parcursul a doi ani și că soluționarea lor împreună este de natură să întârzie pronunțarea unei hotărâri dincolo de termenul rezonabil.
Or, în pofida faptului că conexarea cauzelor conexe poate contribui în general la o bună administrare a justiției, situația este diferită în ceea ce privește acțiunile introduse împotriva unor decizii de adoptare a unei măsuri de gestionare a crizelor, care sunt susceptibile să afecteze un număr considerabil de persoane și, prin urmare, să suscite numeroase acțiuni. Într‑un astfel de caz, o asemenea conexare este într‑adevăr de natură să împiedice intervenția unui control jurisdicțional mai devreme de câțiva ani, ceea ce este contrar dreptului la un proces într‑un termen rezonabil, consacrat la articolul 47 din cartă.
În aceste condiții, trebuie amintit că, pe de o parte, în conformitate cu principiul interpretării conforme a dreptului național, pentru a asigura, în cadrul competenței lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate, instanțele naționale sunt obligate ca, aplicând dreptul intern, să îl interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, pentru a se conforma articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Deși această obligație este limitată de principiile generale de drept, în special de cele ale securității juridice și neretroactivității, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național, acestor instanțe le revine totuși obligația să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta deplina efectivitate a acestei directive și pentru a ajunge la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 februarie 2021, M.V. ș.a. (Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul public), C‑760/18, EU:C:2021:113, punctele 65, 67 și 68, precum și jurisprudența citată].
Pe de altă parte, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor acestui drept are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție de drept național contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 58 și 61, precum și jurisprudența citată).
În speță, trebuie să se considere că dispozițiile articolului 47 din cartă au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2021, Braathens Regional Aviation, C‑30/19, EU:C:2021:269, punctul 57 și jurisprudența citată).
Prin urmare, instanței de trimitere îi revine printre altele, dacă este necesar, sarcina de a lăsa neaplicate dispozițiile dreptului procedural național care i‑ar interzice să disjungă acțiunile în discuție în litigiul principal dacă aceste dispoziții nu ar putea fi interpretate astfel încât să respecte dreptul la un proces într‑un termen rezonabil, consacrat la articolul 47 din cartă.
În plus, cu ocazia ședinței în fața Curții, guvernul polonez a arătat că, în ceea ce privește cauze precum cele în discuție în litigiul principal, dreptul polonez permite disjungerea acestor cauze atunci când conexarea este nelegală. Cu toate acestea, potrivit acestui guvern, în cazul unei disjungeri, cauzele respective ar fi soluționate simultan de instanțe diferite, ceea ce ar conduce la riscul unor hotărâri ireconciliabile, nicio modalitate procedurală nepermițând în același timp evitarea acestui risc și asigurarea respectării dreptului oricărei persoane la un proces într‑un termen rezonabil, consacrat la articolul 47 din cartă.
În această privință, trebuie amintit că cerința protecției jurisdicționale efective consacrată la articolul 47 din cartă se aplică printre altele definirii modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe drepturile conferite justițiabililor de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 45 și jurisprudența citată).
În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a dreptului la o cale de atac efectivă al persoanelor afectate de o decizie a unei autorități naționale de adoptare a unei măsuri de gestionare a crizelor țin de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu respectarea însă a principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC ș.a., C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 21, precum și jurisprudența citată).
Pentru a îndeplini cerințele principiului protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 47 alineatul (1) din cartă, instanței naționale îi revine sarcina de a lua măsurile procedurale și organizatorice necesare, punând în balanță diferitele interese implicate și evaluând impactul acestor măsuri asupra oricărei persoane care a introdus în mod valabil o acțiune împotriva deciziei autorității naționale de rezoluție, în conformitate cu articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59. Astfel, pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii judecătorești care urmează a fi pronunțată cu privire la existența drepturilor invocate în temeiul dreptului Uniunii, instanța națională trebuie să aibă posibilitatea ca, în caz de disjungere, să ia măsurile necesare care să permită atât asigurarea respectării dreptului oricărei persoane la un proces într‑un termen rezonabil, consacrat la articolul 47 din cartă, cât și evitarea riscului unor hotărâri ireconciliabile pronunțate de instanțe diferite.
În speță, instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă faptul de a soluționa în primul rând una sau mai multe cauze privind una sau mai multe acțiuni împotriva unei decizii a autorității de rezoluție precum cea în discuție în litigiul principal și suspendarea concomitentă a celorlalte cauze privind aceeași decizie sunt necesare pentru a asigura deplina eficacitate a hotărârii judecătorești care urmează să fie pronunțată cu privire la existența drepturilor invocate în temeiul dreptului Uniunii.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții procedurale naționale care impune instanței competente cu soluționarea acțiunilor împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție de a adopta o măsură de gestionare a crizelor să conexeze toate acțiunile introduse în fața sa împotriva acestei decizii atunci când aplicarea acestei dispoziții este contrară dreptului la un proces într‑un termen rezonabil.
Cu privire la prima întrebare
Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că articolul 85 alineatul (2) din Directiva 2014/59, deși este menționat de prima întrebare, nu este relevant în raport cu împrejurările cauzei principale. Astfel, această dispoziție privește dreptul de a introduce o acțiune împotriva oricărei decizii de a adopta o măsură de prevenire a crizelor sau de a exercita o altă competență decât o măsură de gestionare a crizelor în temeiul acestei directive, în timp ce decizia în discuție în litigiul principal, care urmărește în esență să supună GN Bank unei proceduri de rezoluție, constituie o „măsură de rezoluție” și, prin urmare, o „măsură de gestionare a crizelor”, în sensul punctelor 40 și, respectiv, 102 ale articolului 2 din directiva menționată.
În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională a fost sesizată cu mai multe acțiuni împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție de adoptare a unei măsuri de gestionare a crizelor, dintre care una a fost introdusă de un organ al instituției supuse procedurii de rezoluție, examinarea pe fond numai a acestei acțiuni permite să se considere că dreptul la o cale de atac efectivă a fost asigurat în privința oricărei alte persoane care a introdus de asemenea o acțiune împotriva acestei decizii din moment ce această instanță, pe de o parte, exercită un control de legalitate fără a fi ținută de motivele, de concluziile și de temeiul juridic al acțiunii pe care o examinează și, pe de altă parte, pronunță o hotărâre cu efecte erga omnes, care va putea fi invocată de orice persoană afectată de decizia menționată pentru a obține repararea prejudiciului care i‑ar fi fost cauzat prin aceasta.
Cu toate acestea, trebuie amintit că articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 prevede că toate persoanele afectate de o decizie de adoptare a unei măsuri de gestionare a crizelor trebuie să aibă dreptul de a contesta în justiție această decizie.
Desigur, în temeiul articolului 85 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă, anularea unei decizii luate de o autoritate de rezoluție nu afectează niciun act administrativ adoptat ulterior și nicio tranzacție încheiată de aceasta pe baza deciziei anulate atunci când este necesară protecția intereselor terților de bună‑credință, căile de atac împotriva unei decizii sau a unei măsuri prejudiciabile a acestei autorități limitându‑se la acordarea de compensații pentru pierderile suferite de persoanele afectate ca urmare a deciziei sau a măsurii respective.
Or, în conformitate cu dreptul polonez, o persoană afectată de o măsură de gestionare a crizelor adoptată de FGB care acționează în calitate de autoritate de rezoluție nu este obligată să fi contestat ea însăși legalitatea acestei măsuri în fața instanței administrative naționale pentru a putea introduce o cerere de despăgubire pentru prejudiciul pe care i l‑ar fi cauzat această măsură, persoana respectivă putând invoca, în susținerea acestei cereri, constatarea nelegalității măsurii menționate efectuată printr‑o hotărâre a acestei instanțe care s‑a pronunțat cu privire la acțiunea unui alt justițiabil.
Cu toate acestea, în speță, în ipoteza în care hotărârea prin care se soluționează acțiunea introdusă de consiliul de supraveghere al GN Bank ar respinge această acțiune ca neîntemeiată, ceilalți reclamanți din litigiile principale s‑ar afla în imposibilitatea de a introduce o cerere de despăgubire pentru prejudiciul pe care l‑au suferit, din cauza efectului erga omnes al unei asemenea hotărâri. Acești alți reclamanți ar fi astfel privați de dreptul de a invoca propriile motive în susținerea acțiunii lor împotriva deciziei în discuție în litigiul principal, deși aceste motive nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii care să asigure că reclamanții menționați cunosc și pot dezbate atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii.
În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că este cert că drepturile fundamentale, precum dreptul la o cale de atac efectivă garantat de articolul 47 din cartă, nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricții, cu condiția însă ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere conținutului esențial al drepturilor astfel garantate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctul 84 și jurisprudența citată).
Or, dacă un justițiabil afectat de o decizie a autorității naționale de rezoluție de a adopta o măsură de gestionare a crizelor ar fi privat de dreptul de a obține pronunțarea unei hotărâri motivate cu privire la o cale de atac prevăzută la articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 pe care a introdus‑o în mod valabil, s‑ar aduce atingere substanței dreptului său la o cale de atac efectivă.
Prin urmare, în speță, în ipoteza menționată la punctul 97 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere nu se poate prevala de efectul erga omnes al unei hotărâri prin care se soluționează o acțiune precum cea introdusă de consiliul de supraveghere al GN Bank pentru a priva orice altă persoană afectată de posibilitatea rezonabilă de a‑și susține cauza.
De altfel, este necesar să se arate că faptul că instanța administrativă națională este autorizată să examineze legalitatea unei decizii atacate în fața sa în raport cu orice temei juridic și cu orice motiv, independent de motivele, de concluziile și de temeiul juridic ale acțiunii introduse împotriva acestei decizii, nu presupune că această instanță a efectuat în mod necesar un control al acestei decizii în raport cu orice motiv pertinent. Astfel, nu este exclus ca una dintre acțiunile care nu au fost examinate să se întemeieze pe elemente de fapt sau de drept care nu au fost luate în considerare în cadrul acestui control.
Prin urmare, se impune ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 85 alineatul (3) din Directiva 2014/59 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională a fost sesizată cu mai multe acțiuni împotriva unei decizii a autorității naționale de rezoluție prin care se adoptă o măsură de gestionare a crizelor, dintre care una a fost introdusă de un organ al instituției supuse procedurii de rezoluție, respingerea numai a acestei acțiuni ca fiind neîntemeiată nu permite să se considere că respectarea dreptului la o cale de atac efectivă a fost asigurată în privința oricărei alte persoane afectate de această decizie și care a introdus de asemenea o acțiune împotriva acesteia invocând motive care nu au fost luate în considerare în hotărârea pronunțată și care, în orice caz, nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii care să îi fi permis acestei persoane să își susțină cauza.
Cu privire la a treia întrebare
Articolul 3 din Directiva 2014/59 consacră la alineatul (2) principiul potrivit căruia funcțiile de rezoluție trebuie să fie exercitate de autorități publice administrative sau de autorități învestite cu competențe administrative publice. Pe de altă parte, din alineatul (3) al acestui articol rezultă că aceste autorități pot exercita alte funcții, autoritatea de rezoluție putând fi chiar autoritatea competentă în materie de supraveghere în sensul Regulamentului nr. 575/2013 și al Directivei 2013/36. Cu toate acestea, în cazul exercitării mai multor funcții, acest alineat (3) prevede că trebuie adoptate mecanisme structurale corespunzătoare pentru a se asigura independența operațională și pentru a se evita conflictele de interese.
După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 34 și 36 din concluzii, într‑un asemenea context, cerințele referitoare la independența operațională și la prevenirea conflictelor de interese prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 privesc riscul, legat de exercitarea mai multor funcții de către aceeași entitate, ca luarea deciziilor acesteia, atunci când acționează în calitate de autoritate de rezoluție, să fie denaturată și vizează să protejeze această luare de decizii împotriva oricărei influențe interne străine de misiunea de rezoluție, astfel încât, în îndeplinirea misiunii respective, această entitate să urmărească exclusiv obiectivele aferente mecanismului de rezoluție.
În această privință, rezultă din utilizarea unor termeni foarte largi la alineatul (3), care vizează „funcțiile de supraveghere […] sau celelalte funcții ale autorității în cauză” ori chiar „funcțiile de supraveghere sau de altă natură” ale acestei autorități, precum și din faptul că sunt vizate printre altele la acest alineat, în termeni generali, „autorități[le] învestite cu competențe administrative publice” că legiuitorul Uniunii a intenționat să impună aceste cerințe în privința oricăror alte funcții exercitate de autoritatea de rezoluție de îndată ce natura lor generează un asemenea risc obiectiv.
Or, este cert că aceasta este situația în cazul funcției de administrator temporar, în sensul articolului 29 din Directiva 2014/59, sau al funcției de garantare a depozitelor, în sensul Directivei 2014/49.
Astfel, rezultă printre altele din articolul 29 din Directiva 2014/59, citit în lumina considerentului (40) al acestei directive, precum și din articolul 109 din aceasta că funcțiile respective au legături cu mecanismul de rezoluție, din moment ce, pe de o parte, desemnarea unui administrator temporar are loc în cadrul adoptării unor măsuri de intervenție timpurie care vizează evitarea deschiderii unei proceduri de rezoluție, dar care pot fi urmate de deschiderea unei astfel de proceduri, iar, pe de altă parte, un sistem de garantare a depozitelor este susceptibil să fie utilizat în cadrul rezoluției și, dacă este cazul, să dispună de o creanță față de mecanismul de finanțare a rezoluției. Prin urmare, nu este exclus ca exercitarea uneia dintre aceste funcții de către autoritatea de rezoluție să aibă o influență asupra luării deciziilor în cadrul funcțiilor de rezoluție.
Pe de altă parte, este lipsit de relevanță faptul că toate aceste funcții urmăresc, prin mijloace diferite, același obiectiv, și anume, în esență, menținerea stabilității financiare. Astfel, acest lucru este valabil și pentru funcțiile de supraveghere prevăzute de Regulamentul nr. 575/2013 și de Directiva 2013/36, care sunt vizate în mod expres la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 ca funcții în raport cu care trebuie să fie asigurate independența operațională a autorității de rezoluție și prevenirea conflictelor de interese.
În sfârșit, din moment ce, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 47 din concluzii, cerințele de independență și de prevenire a conflictelor de interese sunt aceleași în ceea ce privește funcțiile de supraveghere și în ceea ce privește celelalte funcții exercitate de autoritatea de rezoluție, nu este necesar să se ridice problema naturii, de supraveghere sau de alt fel, a funcțiilor de administrator temporar.
Din ansamblul acestor considerații rezultă că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție este aplicabilă într‑o situație în care autoritatea națională de rezoluție exercită și funcții de administrator temporar, în sensul articolului 29 din această directivă, sau funcții de garantare a depozitelor, în sensul Directivei 2014/49, astfel încât impune adoptarea unor mecanisme structurale pentru a asigura independența operațională a acestei autorități și pentru a evita orice conflict de interese în raport cu aceste funcții.
Cu privire la a patra întrebare
Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea națională de rezoluție exercită și „funcții de supraveghere” sau „alte funcții”, în sensul acestei dispoziții, și în lipsa unor reguli interne scrise menite să asigure independența operațională a acestei autorități, precum și evitarea oricărui conflict de interese între funcțiile sale de rezoluție și celelalte funcții ale sale, respectarea acestor cerințe poate rezulta totuși din instituirea de măsuri, organizatorice și de altă natură, suficiente în acest scop.
Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că, pe de o parte, din modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2014/59 reiese că regulile interne ad‑hoc necesare în sensul acestei dispoziții pot fi adoptate nu numai de statul membru însuși, ci și de autoritatea națională de rezoluție. Pe de altă parte, dispoziția menționată impune de asemenea ca astfel de reguli să fie publicate.
Cu toate acestea, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 nu impune nici forma pe care aceste reguli ar trebui să o ia în dreptul intern, nici modalități particulare pentru publicarea lor.
În consecință, măsurile organizatorice și alte măsuri adecvate pot corespunde noțiunii de „reguli interne”, în sensul acestei dispoziții, cu condiția ca acestea să facă obiectul unei descrieri suficient de precise. Pe de altă parte, publicarea acestor reguli interne poate fi asigurată prin orice mijloc util, cu condiția să permită tuturor persoanelor interesate să ia cunoștință de ele în orice moment.
În plus, având în vedere indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară, pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns care să fie util pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, trebuie făcute următoarele precizări.
În primul rând, în ceea ce privește conținutul mecanismelor structurale corespunzătoare prevăzute la articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din Directiva 2014/59, al doilea paragraf al acestui alineat prevede că personalul implicat în exercitarea funcțiilor autorității de rezoluție trebuie să fie supus unor linii distincte de subordonare și este separat structural față de personalul care îndeplinește celelalte funcții ale acestei autorități.
Astfel de cerințe, care privesc în mod expres personalul, nu impun ca autoritatea administrativă căreia i‑a fost încredințată funcția de rezoluție în plus față de alte funcții să dispună de un organ decizional distinct atunci când acționează în calitate de autoritate de rezoluție. Astfel, o asemenea obligație ar lipsi de utilitate posibilitatea lăsată statelor membre de a desemna ca autoritate de rezoluție o autoritate administrativă existentă, din moment ce aceasta ar însemna, în practică, să se impună o dublare a unei astfel de autorități.
De altfel, este necesar să se constate, astfel cum a făcut domnul avocat general la punctul 49 din concluzii, că, într‑un context analog, Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (JO 2013, L 287, p. 63) prevede la articolul 25 alineatul (4) că atât deciziile referitoare la funcțiile de supraveghere conferite acestei instituții, cât și cele referitoare la atribuțiile sale de politică monetară sunt de competența Consiliului guvernatorilor.
De asemenea, aceste cerințe nu se opun ca o autoritate administrativă care exercită funcții de rezoluție în plus față de alte funcții să fie organizată astfel încât anumite departamente interne, precum departamentul juridic, departamentul de resurse umane sau departamentele tehnice, să furnizeze servicii de asistență atât personalului afectat funcțiilor de rezoluție, cât și celui afectat altor funcții, fără a aduce atingere dispozițiilor privind secretul profesional, astfel cum sunt prevăzute la articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2014/59, în cazul în care astfel de dispoziții se dovedesc necesare pentru a asigura respectarea confidențialității informațiilor.
În al doilea rând, în ceea ce privește consecințele unei eventuale nepublicări a regulilor interne prevăzute de această dispoziție, este necesar să se considere, pe de o parte, că este vorba despre reguli de funcționare care, ca atare, nu au ca efect conferirea de drepturi particularilor, care sunt străini de procedura decizională în cadrul autorității de rezoluție. Pe de altă parte, publicarea acestor reguli are în esență o funcție de transparență, urmărind informarea tuturor persoanelor potențial vizate cu privire la existența și la conținutul lor, această publicare neavând vreo incidență, printre altele, asupra aplicabilității regulilor menționate.
Din aceste considerații se deduce că nepublicarea regulilor interne prevăzute la articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directiva 2014/59 nu atrage în mod automat nelegalitatea deciziilor adoptate de autoritatea de rezoluție. Cu toate acestea, dacă nepublicarea acestor reguli este constatată cu ocazia examinării unei acțiuni împotriva unei decizii a autorității de rezoluție, acesteia îi revine sarcina de a stabili că, în pofida acestei carențe, regulile menționate au fost respectate, astfel încât această decizie a fost adoptată exclusiv în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective ale rezoluției prevăzute la articolul 31 din Directiva 2014/59, în conformitate cu articolul 32 alineatul (5) din aceasta.
Prin urmare, se impune ca la a patra întrebare să se răspundă că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2014/59 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea națională de rezoluție exercită și „funcții de supraveghere” sau „alte funcții”, în sensul acestei dispoziții, și în lipsa unor reguli interne scrise menite să asigure independența operațională a acestei autorități, precum și prevenirea conflictelor de interese între funcțiile sale de rezoluție și celelalte funcții ale sale, respectarea acestor cerințe poate rezulta totuși din instituirea de măsuri, organizatorice și de altă natură, suficiente în acest scop. Dispoziția menționată nu presupune însă nici ca deciziile referitoare la funcțiile de rezoluție și cele referitoare la celelalte funcții ale autorității menționate să fie adoptate de organe decizionale diferite, nici ca departamentele interne ale aceleiași autorități să fie împiedicate să furnizeze servicii de sprijin atât personalului afectat funcțiilor de rezoluție, cât și celui afectat altor funcții, fără a aduce atingere dispozițiilor în materie de secret profesional. Atunci când există reguli interne prevăzute de aceeași dispoziție, lipsa publicării acestora nu determină în mod automat nelegalitatea deciziilor adoptate de autoritatea de rezoluție, ci presupune, eventual, în cazul unei acțiuni împotriva unei decizii a acestei autorități, că acesteia îi revine sarcina de a stabili că regulile respective au fost respectate, astfel încât această decizie a fost adoptată exclusiv în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective ale rezoluției.
