La 3 octombrie 2015, JF, resortisant iranian, a depus la BFA o cerere de protecție internațională arătând, pe de o parte, că făcuse obiectul unui interogatoriu din partea serviciilor secrete iraniene în exercitarea activității sale profesionale de instructor auto și, pe de altă parte, că făcuse obiectul urmăririi penale, în calitate de student, pentru motivul că a criticat un predicator de religie musulmană.
Considerând că aceste afirmații erau lipsite de credibilitate, BFA, prin decizia din 7 iunie 2017, a respins această cerere și a adoptat o decizie de returnare în privința sa. Prin hotărârea din 3 ianuarie 2018, rămasă definitivă, Tribunalul Administrativ Federal, Austria a respins ca nefondată acțiunea introdusă de JF împotriva acestei decizii.
La 26 iunie 2019, JF a introdus o cerere ulterioară, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, arătând că, între timp, se convertise la creștinism și se temea, ca urmare a acestui fapt, că va fi persecutat în țara sa de origine. Prin decizia din 24 iunie 2020, BFA a refuzat să îi recunoască statutul de refugiat în temeiul articolului 3 alineatul (2) a doua teză din Asylgesetz 2005, din moment ce riscul de persecuție invocat apăruse în afara țării de origine și fusese creat de solicitant prin propria voință. În schimb, BFA a constatat că JF demonstrase în mod credibil că convertirea sa la creștinism în Austria a intervenit „dintr‑o convingere interioară”, că practica în mod activ această religie și că, din acest motiv, se confrunta cu riscul de a fi expus, în cazul întoarcerii în Iran, unei persecuții individuale. În aceste condiții, BFA i‑a acordat lui JF statutul de beneficiar de protecție subsidiară și un drept de ședere temporară.
Prin hotărârea din 29 septembrie 2020, Tribunalul Administrativ Federal a admis acțiunea introdusă de JF împotriva acestei decizii. Această instanță a statuat că, deși, cu ocazia examinării unei cereri ulterioare, riscul de persecuție întemeiat pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință exclude „în mod normal” recunoașterea statutului de refugiat, o astfel de locuțiune adverbială indică totuși că, în anumite cazuri, acest statut poate fi acordat, fără a aduce atingere obligației, impusă autorității competente prin articolul 3 alineatul (2) a doua teză din Asylgesetz 2005, de a verifica existența unui abuz din partea acestui solicitant. Potrivit instanței menționate, din decizia BFA din 24 iunie 2020 nu reieșea niciun indiciu al caracterului abuziv al comportamentului lui JF. În plus, lipsa unor elemente care să demonstreze că convertirea lui JF era expresia și continuarea unei convingeri deja avute în țara sa de origine nu era suficientă, potrivit aceleiași instanțe, pentru a justifica refuzul recunoașterii statutului de refugiat.
BFA a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, și anume Curtea Administrativă, Austria, susținând că modul de redactare a articolului 3 alineatul (2) a doua teză din Asylgesetz 2005 exclude o interpretare în sensul că, în cazul unei cereri ulterioare întemeiate pe un risc de persecuție care decurge din circumstanțe create în afara țării de origine prin propria voință a solicitantului, trebuie doar să se stabilească dacă aceste circumstanțe au fost invocate cu o intenție abuzivă. Potrivit BFA, această dispoziție instituie ca regulă generală refuzul acordării statutului de refugiat unor solicitanți care au creat prin propria voință, în statul membru gazdă, circumstanțele care se află la originea riscului de persecuție invocat. Singura excepție de la această regulă generală ar privi cazul în care activitățile în discuție sunt autorizate în Austria și pentru care este stabilit că sunt expresia și continuarea unei convingeri deja avute de solicitant în țara de origine.
Instanța de trimitere observă că, în măsura în care articolul 3 alineatul (2) a doua teză din Asylgesetz 2005 transpune în dreptul austriac articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea acestei din urmă dispoziții.
Ea arată în această privință, pe de o parte, că, în ceea ce privește expresia „fără a aduce atingere Convenției de la Geneva”, care figurează în dispoziția menționată, semnificația termenului în limba germană „unbeschadet” („fără a aduce atingere”) este ambiguă. Potrivit primei accepțiuni a acestui termen, Convenția de la Geneva ar trebui respectată fără nicio limitare, inclusiv în situațiile care intră în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, în timp ce, în conformitate cu a doua accepțiune, statele membre ar putea institui o prezumție de abuz în ceea ce privește cererile ulterioare întemeiate pe „circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine”. Pe de altă parte, locuțiunea adverbială „în mod normal” ar constitui o noțiune nedeterminată a cărei semnificație concretă nu ar putea fi dedusă nici din textul acestei directive, nici din considerentele acesteia.
În aceste condiții, Curtea Administrativă a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 5 alineatul (3) din Directiva [2011/95] trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții a unui stat membru potrivit căreia unui străin care depune o cerere ulterioară nu i se acordă în mod normal statutul de beneficiar al dreptului de azil în cazul în care riscul de persecuție rezultă din circumstanțe create de străin prin propria voință după plecarea din țara de origine, cu excepția cazului în care este vorba despre activități permise în Austria care constituie în mod evident expresia și continuarea convingerilor avute deja în țara de origine?”
Potrivit articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, „[f]ără a aduce atingere Convenției de la Geneva, statele membre pot stabili ca unui solicitant care depune o cerere ulterioară să nu i se acorde în mod normal statutul de refugiat în cazul în care riscul de persecuție se bazează pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine”. Din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont nu numai de termenii acesteia, cât și de contextul unei astfel de prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză și, dacă este cazul, de geneza sa [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 38, precum și Hotărârea din 25 iunie 2020, Ministerio Fiscal (Autoritate susceptibilă să primească o cerere de protecție internațională), C‑36/20 PPU, EU:C:2020:495, punctul 53].
În ceea ce privește, mai întâi, termenii articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, reiese, pe de o parte, că statele membre nu sunt obligate să transpună această dispoziție în dreptul lor intern, ci „pot” să o transpună, cu titlu de simplă posibilitate. Pe de altă parte, numai în cazul în care riscul de persecuție invocat de solicitant în susținerea unei cereri ulterioare se întemeiază „pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara de origine”, acest solicitant nu beneficiază „în mod normal” de recunoașterea statutului de refugiat. Acest adverb nu exclude, așadar, ca, chiar și în astfel de circumstanțe, unui solicitant să i se poată recunoaște, în anumite condiții, acest statut.
În ceea ce privește, în continuare, contextul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, trebuie subliniat, astfel cum enunță în special considerentul (4) al acestei directive, că elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților este reprezentat de Convenția de la Geneva. Rezultă că dispozițiile directivei menționate trebuie interpretate nu numai în lumina economiei generale a acesteia, ci și cu respectarea convenției respective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Statutul de refugiat al unui apatrid de origine palestiniană), C‑507/19, EU:C:2021:3, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale violenței domestice), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctele 36 și 37].
Trebuie amintit de asemenea că articolul 5 din Directiva 2011/95 privește, în conformitate cu titlul său, „nevoia de protecție internațională care apare în afara țării de origine”. Această noțiune trebuie să facă obiectul unui concept comun, astfel cum se arată în considerentul (25) al directivei amintite. În această privință, alineatele (1) și (2) ale acestui articol 5, care, contrar alineatului (3) al acestuia, se aplică oricărei cereri de protecție internațională, precizează că o temere bine întemeiată de a fi persecutat se poate baza nu numai pe evenimente care s‑au desfășurat după plecarea solicitantului din țara sa de origine, ci și pe activități exercitate de solicitant după plecarea din această țară. Utilizarea expresiei „în special” la acest articol 5 alineatul (2) pentru a viza ipoteza în care se stabilește că aceste activități constituie expresia și continuarea convingerilor sau a orientărilor avute în țara de origine implică faptul că activitățile care nu constituie o astfel de expresie și o astfel de continuare pot în principiu să fie de asemenea invocate, fie în cadrul unei prime cereri de protecție internațională, fie în cadrul unei cereri ulterioare.
Rezultă din ceea ce precedă că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 prezintă un caracter derogatoriu în raport cu principiul stabilit la alineatele (1) și (2) ale acestui articol, în măsura în care autorizează ca un risc de persecuție, invocat în susținerea unei cereri ulterioare și întemeiat pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea sa din țara de origine, să conducă „în mod normal” la excluderea recunoașterii statutului de refugiat. Având în vedere acest caracter derogatoriu, după cum a arătat în esență avocatul general la punctul 54 din concluzii, posibilitatea pe care o conferă statelor membre acest articol 5 alineatul (3) trebuie interpretată în mod restrictiv.
Această interpretare este confirmată de definiția noțiunii de „refugiat” care figurează la articolul 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva și este reluată la articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95, care nu prevede nicio restricție ca temerea bine fondată de a fi persecutat ca urmare a cel puțin unuia dintre motivele de persecuție enunțate în aceasta să se poată baza pe activități pe care solicitantul le‑a desfășurat după plecarea sa din țara de origine și care nu constituie expresia și continuarea convingerilor sau a orientărilor deja avute în țara respectivă.
Această interpretare este confirmată de geneza articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95. Astfel, reiese din Propunerea de directivă a Consiliului privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoana care, din alte motive, are nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate [COM(2001) 510 final], prezentată de Comisia Europeană la 30 octombrie 2001 și care a condus la adoptarea Directivei 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52), abrogată și înlocuită prin Directiva 2011/95, că, prin utilizarea verbului „a crea” la articolul care corespunde, în Directiva 2004/83, articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, Comisia intenționa să reglementeze situația în care temerea solicitantului de a fi persecutat a fost „fabricată” de către acesta.
Rezultă din ceea ce precedă, după cum a subliniat în esență avocatul general la punctele 56 și 64 din concluzii, că refuzul de a recunoaște statutul de refugiat în urma unei cereri ulterioare de protecție internațională, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, urmărește, având în vedere elementul intențional inerent expresiei „circumstanțe create […] prin propria voință”, să sancționeze o intenție abuzivă a solicitantului care a „fabricat” circumstanțele pe care se întemeiază riscul de persecuție la care ar fi expus în cazul întoarcerii în țara sa de origine și a instrumentalizat astfel procedura aplicabilă de acordare a protecției internaționale.
În sfârșit, o asemenea interpretare este confirmată de obiectivul principal al acestei directive, care, astfel cum se arată în considerentul (12) al acesteia, constă, pe de o parte, în a se asigura că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și, pe de altă parte, în a asigura un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Crimă deosebit de gravă), C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 36].
Problema dacă circumstanțele invocate într‑o cerere ulterioară pentru a susține existența unui risc de a fi persecutat bazat pe un motiv prevăzut la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/95, care poate conduce la recunoașterea statutului de refugiat, țin de o intenție abuzivă și de instrumentalizare a procedurii aplicabile impune o evaluare individuală a acestei cereri având în vedere toate circumstanțele în cauză, ținând seama de toate elementele de fapt pertinente, efectuată de autoritățile competente ale statelor membre în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 42, și Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale violenței domestice), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 60].
În această privință, trebuie subliniat că împrejurarea dacă, de când a părăsit țara de origine, solicitantul a întreprins activități având ca scop unic sau scop principal crearea unor condiții necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) litera (d) din această directivă, nu constituie decât un element de care autoritățile naționale competente trebuie să țină seama în vederea acestei evaluări individuale. Astfel, acestea trebuie să efectueze o examinare completă a tuturor împrejurărilor specifice cazului individual al solicitantului, luând în considerare ansamblul elementelor enumerate la literele (a)-(e) ale alineatului (3) al acestui articol 4.
Rezultă că, contrar celor susținute de guvernele austriac și german în observațiile lor scrise, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 nu poate fi interpretat în sensul că transpunerea facultativă a acestei dispoziții scutește statele membre de obligația de a impune autorităților naționale competente să efectueze o evaluare individuală a oricărei cereri ulterioare de protecție internațională. Această dispoziție nu poate fi interpretată nici în sensul că o asemenea transpunere permite statelor membre să instituie o prezumție potrivit căreia orice cerere ulterioară întemeiată pe circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea sa din țara de origine rezultă a priori dintr‑o intenție abuzivă și de instrumentalizare a procedurii de acordare a protecției internaționale, prezumție care ar trebui răsturnată de acest solicitant.
Astfel, asemenea interpretări ar echivala cu lipsirea de efect util a dispozițiilor articolului 4 din Directiva 2011/95, care sunt aplicabile tuturor cererilor de protecție internațională, oricare ar fi motivele de persecuție invocate în susținerea acestor cereri [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 36, și Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 41]. Mai precis, alineatul (3) al acestui articol 4 impune autorității naționale competente să efectueze o examinare completă a tuturor circumstanțelor specifice cazului individual al solicitantului, ceea ce exclude orice formă de automatism (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ahmed, C‑369/17, EU:C:2018:713, punctele 48 și 49, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 72 și 73).
În speță, în urma unei evaluări individuale a cererii ulterioare formulate de JF, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95, BFA a constatat că persoana interesată a demonstrat în mod credibil că s‑a convertit „dintr‑o convingere interioară” la creștinism în Austria și că practica în mod activ această religie, motiv pentru care se confrunta cu riscul de a fi expusă, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, unei persecuții individuale. Or, o astfel de constatare, dacă se dovedește exactă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, este de natură să excludă existența unei intenții abuzive și a unei instrumentalizări de către acest solicitant a procedurii aplicabile, susceptibilă să determine autoritatea națională competentă să refuze recunoașterea statutului de refugiat în temeiul articolului 5 alineatul (3) din această directivă.
Dacă un asemenea solicitant îndeplinește, pe de altă parte, condițiile prevăzute de dispozițiile capitolului III din Directiva 2011/95 pentru a fi calificat drept „refugiat”, în sensul articolului 2 litera (d) din această directivă, articolul 13 din aceasta impune statului membru în cauză să îi recunoască statutul de refugiat, în sensul articolului 2 litera (e) din directiva menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 63, precum și Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale violenței domestice), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 72].
În schimb, în toate cazurile în care riscul de persecuție invocat în susținerea unei cereri ulterioare se bazează pe circumstanțele descrise la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, dar în privința cărora, în urma unei evaluări individuale ale acestei cereri, efectuată în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din această directivă, se constată că aceste circumstanțe țin de o intenție abuzivă și de instrumentalizare de către acest solicitant a procedurii aplicabile, acest articol 5 alineatul (3) permite statului membru în cauză să prevadă că solicitantului respectiv nu i se va recunoaște în principiu statutul de refugiat, în sensul articolului 2 litera (e) din Directiva 2011/95, chiar dacă solicitantul menționat are o temere întemeiată că va fi persecutat în țara sa de origine ca urmare a unor astfel de circumstanțe și, prin urmare, ar trebui să fie calificat drept „refugiat”, în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva și al articolului 2 litera (d) din Directiva 2011/95. Astfel, calitatea de refugiat, în sensul acestor dispoziții, nu depinde de recunoașterea oficială a acestei calități prin acordarea „statutului de refugiat”, în sensul articolului 2 litera (e) din această directivă [Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 90].
Acesta este contextul în care trebuie să se examineze sensul și domeniul de aplicare ale expresiei „fără a aduce atingere Convenției de la Geneva”, care figurează la articolul 5 alineatul (3) din această directivă. În această privință, instanța de trimitere observă că, în versiunea în limba germană a acestei dispoziții, deși termenul „unbeschadet” poate însemna „în acord cu”, el poate avea și sensul opus „fără a ține seama de”. Potrivit acesteia, această din urmă accepțiune a termenului „unbeschadet”, dacă ar trebui să prevaleze, ar presupune ca articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 să permită statelor membre, în situația pe care o prevede, să nu țină seama de dispozițiile acestei convenții.
Cu toate acestea, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Necesitatea, amintită la punctul 25 din prezenta hotărâre, a unei interpretări și a unei aplicări uniforme a fiecărei dispoziții de drept al Uniunii exclude posibilitatea ca aceasta să fie analizată în mod izolat în una dintre versiunile sale lingvistice și impune ca ea să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1969, Stauder, 29/69, EU:C:1969:57, punctele 2 și 3, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2022, Minister for Justice and Equality (Resortisant al unei țări terțe, văr al unui cetățean al Uniunii), C‑22/21, EU:C:2022:683, punctul 20].
Or, în versiunile, printre altele, în limbile spaniolă, cehă, engleză, maghiară, portugheză, finlandeză și suedeză, expresia echivalentă cu „unbeschadet” în limba germană, care figurează la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, trebuie înțeleasă în sensul că statele membre trebuie să țină seama de dispozițiile Convenției de la Geneva atunci când transpun posibilitatea pe care le‑o conferă acest articol 5 alineatul (3) de a nu recunoaște „în mod normal” statutul de refugiat unui solicitant în circumstanțele menționate la punctul 32 din prezenta hotărâre. Rezultă că termenul „unbeschadet”, care figurează în versiunea în limba germană a acestei dispoziții, trebuie înțeles în același sens, în conformitate atât cu economia generală, cât și cu finalitatea Directivei 2011/95, astfel cum au fost amintite la punctul 27 și, respectiv, la punctul 33 din prezenta hotărâre.
Prin urmare, în toate cazurile în care autoritatea națională competentă, sesizată cu o cerere ulterioară, stabilește că circumstanțele pe care le invocă solicitantul țin de o intenție abuzivă și de instrumentalizare a procedurii aplicabile, astfel încât statutul de refugiat îi poate fi refuzat în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95, expresia „fără a aduce atingere Convenției de la Geneva” impune, în cazul în care această autoritate constată, în lumina acestor circumstanțe, existența unui risc probabil de persecuție în cazul întoarcerii solicitantului în țara sa de origine, ca acest solicitant să poată totuși beneficia în statul membru în cauză de drepturile garantate de Convenția de la Geneva care nu pot face obiectul niciunei rezerve, în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) din această convenție. Printre aceste drepturi figurează cel garantat de articolul 33 alineatul (1) din această convenție, potrivit căruia niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate în special din cauza religiei sale.
În sfârșit, în ceea ce privește îndoielile instanței de trimitere cu privire la compatibilitatea cu Directiva 2011/95 a condiției impuse de reglementarea națională care a transpus articolul 5 alineatul (3) din această directivă, în temeiul căreia activitățile aflate la originea riscului de persecuție de care se prevalează solicitantul trebuie autorizate în statul membru gazdă, este suficient să se amintească faptul că, potrivit articolului 2 din Convenția de la Geneva, „orice refugiat are, față de țara în care se află, obligații care comportă în special datoria de a se conforma legilor și regulamentelor, precum și măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice”. Rezultă că expresia „fără a aduce atingere Convenției de la Geneva”, care figurează la acest articol 5 alineatul (3), nu poate fi interpretată în sensul că se opune unei astfel de condiții prevăzute de dreptul național.
Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care subordonează recunoașterea statutului de refugiat ca urmare a unei cereri ulterioare, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, întemeiate pe un risc de persecuție care decurge din circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara sa de origine, condiției ca aceste circumstanțe să constituie expresia și continuarea unei convingeri a solicitantului deja avute în această țară.
“Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care subordonează recunoașterea statutului de refugiat ca urmare a unei cereri ulterioare, în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale, întemeiate pe un risc de persecuție care decurge din circumstanțe create de solicitant prin propria voință după plecarea din țara sa de origine, condiției ca aceste circumstanțe să constituie expresia și continuarea unei convingeri a solicitantului deja avute în această țară.
