Republica Polonă susținută de Spania, Portugalia și Comisia Europeană a introdus o acțiune împotriva Parlamentului European și a Consiliului Europei având ca obiect, cu titlu principal, anularea literei (b) și a literei (c) ale articolului 17 alineatul (4) din Directiva 2019/790 și, cu titlu subsidiar, anularea în totalitate a acestui articol.
Ea susține în esență că aceste dispoziții impun prestatorilor să procedeze în mod preventiv, prin instrumente informatice de filtrare automată, la o supraveghere a ansamblului conținuturilor pe care utilizatorii lor doresc să le publice online, fără a prevedea garanții care să asigure respectarea dreptului la libertatea de exprimare și de informare.
În ultimii ani, funcționarea pieței conținuturilor online a devenit din ce în ce mai complexă. Serviciile online de partajare de conținut care oferă acces la o cantitate mare de conținuturi protejate prin drept de autor încărcate de utilizatorii lor au devenit o sursă principală de acces la conținuturile online. Serviciile online reprezintă mijloace de a oferi un acces mai larg la opere culturale și creative și oferă oportunități deosebite pentru industriile culturale și creative de a dezvolta noi modele de afaceri. Cu toate acestea, deși oferă diversitate și un acces facil la conținut, serviciile online generează și provocări atunci când un conținut protejat prin drept de autor este încărcat fără autorizarea prealabilă a titularilor de drepturi. Nu există securitate juridică cu privire la faptul dacă prestatorii de astfel de servicii participă la acte relevante din punctul de vedere al dreptului de autor și dacă pentru ele este necesar să se obțină autorizație din partea titularilor de drepturi pentru conținutul încărcat de utilizatorii lor care nu dețin drepturile relevante privind conținutul încărcat, fără a aduce atingere aplicării excepțiilor și limitărilor prevăzute în dreptul Uniunii. Această lipsă de securitate afectează posibilitățile titularilor de drepturi de a stabili dacă și în ce condiții operele lor și alte obiecte protejate sunt utilizate, precum și posibilitățile lor de a obține o remunerație adecvată pentru utilizarea respectivă. Prin urmare, este important să se promoveze dezvoltarea pieței de acordare a licențelor între titularii de drepturi și prestatorii de servicii online de partajare de conținut. Aceste acorduri de licență ar trebui să fie echitabile și să mențină un echilibru rezonabil între ambele părți. Titularii de drepturi ar trebui să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate. Cu toate acestea, întrucât libertatea contractuală nu ar trebui afectată de respectivele dispoziții, titularii de drepturi nu ar trebui să fie obligați să acorde autorizații sau să încheie acorduri de licență.
Directiva 2019/790 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală a stabilit un nou mecanism de răspundere specific pentru prestatorii de servicii online de partajare de conținut (denumiți în continuare „prestatorii”).
Articolul 17 din această directivă stabilește principiul potrivit căruia prestatorii sunt răspunzători în mod direct atunci când opere și alte obiecte protejate sunt încărcate în mod nelegal de utilizatorii serviciilor lor. Prestatorii în cauză pot fi totuși exonerați de răspunderea menționată. În acest scop, ei sunt obligați în special, în conformitate cu dispozițiile acestui articol(2), să supravegheze în mod activ conținuturile încărcate de utilizatori pentru a preveni încărcarea obiectelor protejate pe care titularii de drepturi nu doresc să le pună la dispoziție pentru aceleași servicii.
Statuând în Marea Cameră, Curtea se pronunță pentru prima dată cu privire la interpretarea Directivei 2019/790. Aceasta respinge acțiunea formulată de Polonia, statuând că obligația prestatorilor prevăzută de directiva menționată, constând într‑un control automat prealabil al informațiilor publicate online de utilizatori, este însoțită de garanții adecvate pentru a asigura respectarea dreptului la libertatea de exprimare și de informare a acestora din urmă, precum și justul echilibru dintre acesta și dreptul de proprietate intelectuală.
Conform aprecierii Curții examinându-se mai întâi admisibilitatea acțiunii, Curtea constată că litera (b) și litera (c) in fine ale articolului 17 alineatul (4) din Directiva 2019/790 nu pot fi separate de restul acestui articol 17 și că, prin urmare, concluziile prezentate cu titlu principal, care urmăresc exclusiv anularea dispozițiilor menționate, sunt inadmisibile. Astfel, articolul 17 instituie în privința prestatorilor un nou regim de răspundere ale cărui diferite dispoziții formează un ansamblu și urmăresc să stabilească echilibrul dintre drepturile și interesele acestor prestatori, cele ale utilizatorilor serviciilor lor și cele ale titularilor de drepturi. În consecință, o asemenea anulare în parte ar modifica substanța articolului menționat.
Pe fond, în continuare, Curtea examinează motivul unic invocat de Polonia, întemeiat pe o restrângere a exercițiului dreptului la libertatea de exprimare și de informare care decurge din regimul de răspundere introdus prin articolul 17 din Directiva 2019/790. Cu titlu introductiv, Curtea amintește că schimbul de informații pe internet prin intermediul platformelor online de partajare de conținut intră sub incidența articolului 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a articolului 11 din cartă. Aceasta constată că, pentru a evita să răspundă atunci când utilizatorii încarcă conținuturi ilicite pe platformele lor pentru care prestatorii nu au autorizație din partea titularilor de drepturi, acești prestatori trebuie să demonstreze că îndeplinesc toate condițiile de exonerare prevăzute la articolul 17 alineatul (4) literele (a), (b) și (c) din Directiva 2019/790, și anume că:
– au depus toate eforturile pentru a obține o astfel de autorizație [litera (a)] și
– au acționat cu promptitudine, la primirea unei notificări suficient de justificate din partea titularilor de drepturi, pentru a face să înceteze încălcări concrete ale dreptului de autor pe platformele lor [litera (c)] și
– au depus, după primirea unei asemenea notificări sau atunci când acești titulari le‑au adus informații relevante și necesare înainte de a surveni o atingere adusă dreptului de autor, „în conformitate cu cele mai ridicate standarde de diligență profesională din domeniu, toate eforturile” pentru a evita ca asemenea atingeri să aibă loc sau să se repete [literele (b) și (c)].
Aceste din urmă obligații impun, așadar, de facto, prestatorilor să efectueze un control prealabil al conținuturilor pe care utilizatorii doresc să le încarce pe platformele lor, cu condiția să fi primit din partea titularilor de drepturi informațiile sau notificările prevăzute la articolul 17 alineatul (4) literele (b) și (c) din această directivă. În acest scop, prestatorii sunt obligați să recurgă la instrumente de recunoaștere și de filtrare automate. Or, un atare control și o asemenea filtrare prealabile sunt de natură să restricționeze un mijloc important de difuzare a conținuturilor online și să constituie astfel o restrângere a dreptului garantat la articolul 11 din cartă. În plus, această restrângere este imputabilă legiuitorului Uniunii, din moment ce este consecința directă a regimului de răspundere specific. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest regim implică o restrângere a exercițiului dreptului la libertatea de exprimare și de informare al utilizatorilor vizați.
În sfârșit, în ceea ce privește problema dacă restrângerea în cauză este justificată în raport cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, Curtea arată, pe de o parte, că această restrângere este prevăzută de lege, din moment ce rezultă din obligațiile impuse prestatorilor acestor servicii printr‑o dispoziție a unui act al Uniunii, și anume articolul 17 alineatul (4) litera (b) și litera (c) in fine din Directiva 2019/790, și respectă substanța dreptului la libertatea de exprimare și de informare a utilizatorilor de internet. Pe de altă parte, în cadrul controlului de proporționalitate, Curtea constată că restrângerea menționată răspunde nevoii de protecție a proprietății intelectuale garantate prin articolul 17 alineatul (2) din cartă, că este necesară pentru a satisface această nevoie și că obligațiile impuse prestatorilor nu restrâng în mod disproporționat dreptul la libertatea de exprimare și de informare al utilizatorilor.
Astfel, în primul rând, legiuitorul Uniunii a stabilit o limită clară și precisă a măsurilor care pot fi luate la punerea în aplicare a acestor obligații, excluzând în special măsuri care filtrează și blochează conținutul licit în momentul încărcării. În al doilea rând, Directiva 2019/790 impune statelor membre să asigure că utilizatorii sunt autorizați să încarce și să pună la dispoziție conținuturi generate de utilizatori în scopuri specifice precum citarea, critica, recenzia, realizarea de caricaturi, parodieri sau pastișe. În plus, prestatorii de servicii online de partajare de conținut își informează utilizatorii că au posibilitatea să utilizeze opere și alte obiecte protejate în temeiul excepțiilor sau al limitărilor privind dreptul de autor și drepturile conexe prevăzute de dreptul Uniunii(4). În al treilea rând, răspunderea prestatorilor nu poate fi angajată decât cu condiția ca titularii de drepturi în cauză să le transmită informațiile relevante și necesare în privința acestor conținuturi. În al patrulea rând, articolul 17 din această directivă, a cărui aplicare nu presupune nicio obligație generală de supraveghere, implică faptul că prestatorii nu pot fi obligați să prevină încărcarea și punerea la dispoziția publicului a conținuturilor în privința cărora constatarea caracterului ilicit ar necesita din partea lor o apreciere autonomă a conținutului(5). În această privință este posibil ca disponibilitatea conținutului neautorizat să poată fi evitată numai după notificarea titularilor de drepturi. În al cincilea rând, Directiva 2019/790 introduce mai multe garanții de natură procedurală, în special posibilitatea utilizatorilor de a formula o plângere atunci când consideră că în mod greșit a fost blocat accesul la un conținut pe care l‑au încărcat, precum și acces la căile de atac extrajudiciare și la căi de atac judiciare eficiente(6). În al șaselea rând, această directivă însărcinează Comisia să organizeze dialoguri cu părțile interesate pentru a discuta despre cele mai bune practici pentru cooperarea între prestatori și titularii de drepturi și să emită orientări privind aplicarea acestui regim(7).
Prin urmare, Curtea concluzionează că legiuitorul Uniunii a însoțit obligația prestatorilor de a controla conținuturile pe care utilizatorii doresc să le încarce pe platformele lor anterior difuzării lor către public, care decurge din regimul de răspundere specific instituit prin articolul 17 alineatul (4) din Directiva 2019/790, de garanții adecvate pentru a asigura respectarea dreptului la libertatea de exprimare și de informare al utilizatorilor, precum și justul echilibru între acest drept, pe de o parte, și dreptul la proprietate intelectuală, pe de altă parte. În cadrul transpunerii articolului 17 din această directivă, revine statelor membre sarcina de a se asigura că se întemeiază pe o interpretare a acestei dispoziții care să permită asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de cartă. În plus, cu ocazia punerii în aplicare a măsurilor de transpunere a articolului menționate, autorităților și instanțelor statelor membre le revine nu numai sarcina să interpreteze dreptul lor național într‑un mod conform cu directiva amintită, ci și să se asigure că nu se întemeiază pe o interpretare a acestuia care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii, cum este principiul proporționalității.
