Potrivit jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie, în sensul art. 8 din Convenție, chiar dacă relația dintre părinți s-a destrămat, și măsurile interne care împiedică exercitarea acestui drept constituie o ingerință în dreptul respectiv [Elsholz împotriva Germaniei (MC), 2000, pct. 43; K. și T. împotriva Finlandei (MC), 2001, pct. 151; Kutzner împotriva Germaniei, 2002, pct. 58; Monory împotriva României și Ungariei, 2005, pct. 70; Zorica Jovanović împotriva Serbiei, 2013, pct. 68].
Pentru a stabili dacă respingerea de către instanță a cererii de încredințare sau de acordare a dreptului de vizitare era „necesar într-o societate democratică”, Curtea trebuie să analizeze dacă, în lumina cauzei în ansamblu, motivele invocate pentru a justifica această măsură au fost relevante și suficiente în sensul art. 8 § 2 din Convenție. Luarea în considerare a interesului superior al copilului are o importanță crucială în fiecare caz de acest tip. În plus, autoritățile naționale beneficiază de un contact direct cu toate persoanele implicate. Rezultă că sarcina Curții nu este de a se substitui autorităților naționale în exercitarea responsabilităților lor în aspecte privind încredințarea și vizitarea copilului, ci mai degrabă de a controla, în lumina Convenției, deciziile luate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere [Sommerfeld împotriva Germaniei (MC), 2003, pct. 62].
De exemplu, în cauza Petrov și X împotriva Rusiei, 2018, Curtea a constatat încălcarea art. 8 întrucât cererea tatălui de încredințare nu a fost examinată suficient și nu au fost invocate motive relevante și suficiente pentru decizia de a-i acorda mamei drepturi privind încredințarea (a se vedea pct. 105-114 și jurisprudența citată).
Deși art. 8 din Convenție nu prevede nici o condiție procedurală explicită, Curtea a afirmat în mod repetat, în acest context, că procesul decizional trebuie să fie echitabil și să permită respectarea adecvată a intereselor garantate unei persoane de art. 8. Părinții ar trebui să fie suficient implicați în acest proces, văzut ca un întreg, pentru a fi asigurată protecția adecvată a intereselor lor și pentru a le permite să-și susțină pe deplin cauza. Instanțele interne trebuie să realizeze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională, psihologică, materială și medicală, și să realizeze o evaluare echilibrată și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane (Petrov și X împotriva Rusiei, 2018, pct. 98; C împotriva Croației, 2020, pct. 72). De exemplu, având în vedere refuzul de a dispune întocmirea unui raport independent de expertiză psihologică și absența unei audieri în fața unei instanțe regionale, reclamantul nu a fost implicat suficient în procesul decizional privind dreptul său de vizitare și, prin urmare, au fost încălcate drepturile acestuia prevăzute la art. 8 [Elsholz împotriva Germaniei(MC), 2000, pct. 53].
Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale competente variază în funcție de natura problemelor și de importanța intereselor aflate în joc (Petrov și X împotriva Rusiei, 2018, pct. 98-102): aceasta va fi destul de largă în cauzele având ca obiect drepturile privind încredințarea și mai restrânsă în ceea ce privește restrângerile suplimentare (cum ar fi restrângerea dreptului părinților de a avea legături personale cu copiii lor).
În contextul procesului decizional privind încredințarea și dreptul părinților de a avea legături personale cu minorul, Curtea interzice, de asemenea, discriminarea incompatibilă cu art. 14 din Convenție. În cauza Cînța împotriva României, 2020, a fost restrâns dreptul reclamantului de a avea legături personale cu fiica sa în vârstă de patru ani și instanțele naționale și-au întemeiat decizia pe boala psihică de care suferea acesta. Totuși, în fața instanțelor nu au fost aduse dovezi care să arate că reclamantul ar reprezenta o amenințare pentru bunăstarea fiicei sale, iar instanțele nu au stabilit sau evaluat interesul superior al copilului (pct. 47-58). În ceea ce privește pretinsa discriminare pe motive de sănătate mintală, Curtea a constatat o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție (pct. 81). În cazul în care retragerea autorității părintești s-a bazat pe o distincție care a decurs, în principal, din considerente religioase, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 8 coroborat cu art. 14 (Hoffmann împotriva Austriei, 1993, pct. 36, în ceea ce privește retragerea autorității părintești a reclamantei, după divorțul acesteia de tatăl celor doi copii, din cauza faptului că era adeptă a cultului Martorii lui Iehova). În cauza A.M. și alții împotriva Rusiei, 2021, în care restrângerea drepturilor părintești ale reclamantei și privarea de contactul cu copiii săi au fost dispuse din motive legate de identitatea de gen, fără ca instanțele naționale să fi efectuat controlul necesar, Curtea a constatat o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție (pct. 74-85).
Un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul art. 8, de a lua măsuri care ar putea dăuna sănătății și dezvoltării copilului [Elsholz împotriva Germaniei (MC), 2000, pct. 50; T.P. și K.M. împotriva Regatului Unit (MC), 2001, pct. 71; Ignaccolo-Zenide împotriva României, 2000, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, 2000, pct. 128]. Astfel, în cazul în care o fetiță în vârstă de 13 ani și-a exprimat în mod clar, timp de mai mulți ani, dorința de a nu-și vedea tatăl, obligarea acesteia să îl vadă i-ar perturba în mod grav echilibrul emoțional și psihic; decizia de a nu i se acorda tatălui dreptul de vizitare a fost adoptată în interesul copilului [Sommerfeld împotriva Germaniei (MC), 2003, pct. 64-65; Buscemi împotriva Italiei, 1999, pct. 55].
În cazul unor tați prezumtivi, care au solicitat să li se furnizeze informații cu privire la presupușii copii biologici ai acestora și/sau să li se permită să îi viziteze, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție în situația în care instanțele naționale au pronunțat o decizie fără să examineze dacă, în circumstanțele specifice ale cauzei, acordarea unui astfel de drept de vizită reclamantului ar fi în interesul superior al copilului (Anayo împotriva Germaniei, 2010, pct. 71-73; Schneider împotriva Germaniei, 2011, pct. 103-105). Pe de altă parte, într-o altă cauză referitoare la refuzul instanțelor naționale de a-i acorda unui potențial tată biologic dreptul de a avea legături personale cu copilul său, în care s-a stabilit că era probabil ca acordarea unui astfel de drept să aibă ca efect desfacerea căsătoriei părinților legali ai copilului, punând astfel în pericol bunăstarea copilului, care și-ar pierde unitatea familiei și relațiile existente în cadrul acesteia, Curtea a concluzionat că nu era în interesul superior al copilului în vârstă de șase ani să se confrunte cu problema paternității și, prin urmare, a constatat neîncălcarea art. 8 (Fröhlich împotriva Germaniei, 2018, pct. 42 și 62-64).
În mod similar, în cauza Suur împotriva Estoniei, 2020, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 8 în cazul în care instanțele naționale au luat în considerare pe deplin interesul superior al copilului și au prezentat motive pertinente și suficiente pentru care – la acel moment – copilul nu ar trebui să fie obligat să aibă legături cu tatăl său biologic (pct. 98). Cu toate acestea, Curtea a considerat relevant faptul că tatăl ar putea, în viitor, să se adreseze din nou instanțelor naționale în vederea revizuirii modalităților de vizitare. Pe de altă parte, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 în cazul în care copiii au fost obligați să aibă contacte cu tatăl lor, un toxicoman cu antecedente de comportament agresiv, deși întâlnirile respective nu au avut loc într-un mediu securizat și în prezența unui psiholog, astfel cum a dispus instanța pentru minori (I.M. și alții împotriva Italiei, 2022, pct. 109-126). În aceeași cauză, Curtea a constatat, de asemenea, că a existat o încălcare a drepturilor mamei, deoarece exercitarea autorității sale părintești a fost suspendată timp de trei ani din cauza atitudinii sale presupus ostile față de ședințele de vizită (pct. 127-141).
În cauzele referitoare la relația dintre părinte și copilul său, există obligația de a dovedi o diligență excepțională, având în vedere riscul ca trecerea timpului să conducă la o determinare de facto a problemei (T.C. împotriva Italiei, 2022, pct. 58). Această obligație, care este decisivă pentru a determina dacă o cauză a fost examinată într-un termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din Convenție, face parte, de asemenea, din cerințele procedurale implicite prevăzute la art. 8 (Ribić împotriva Croației, 2015, pct. 92; Paparrigopoulos împotriva Greciei, 2022, pct. 49). În cauza Popadić împotriva Serbiei, 2022, pct. 86-101, Curtea a considerat că o întârziere de patru ani în stabilirea dreptului reclamantului de a-și primi copilul la domiciliul său să petreacă nopțile și vacanțele a încălcat art. 8, chiar dacă acesta a continuat să aibă legături regulate, dar mai limitate, cu copilul său în timp ce procedura era în curs.
Curtea a constatat că dreptul la respectarea vieții private și de familie al fiicei unui cuplu divorțat a fost încălcat în ceea ce privește durata procedurii de încredințare și faptul că, având în vedere vârsta și maturitatea acesteia, instanțele naționale nu i-au permis să își exprime opinia cu privire la părintele care ar trebui să aibă grijă de ea (M. și M. împotriva Croației, 2015, pct. 171-172; a se compara cu Q și R împotriva Sloveniei, 2022, în care un psihiatru pediatru a evaluat copiii și a considerat că aceștia nu erau capabili să își formeze o opinie). În cauza C împotriva Croației, 2020, Curtea a constatat că autoritățile au încălcat dreptul la respectarea vieții de familie al unui copil care a făcut obiectul unei proceduri de încredințare deoarece acesta nu a avut posibilitatea de a fi audiat de autoritățile judiciare competente și nu a fost reprezentat de un tutore ad litem, pentru a-i exprima punctul de vedere (pct. 77-82).
La evaluarea a ceea ce se consideră a fi interesul superior al copilului, este necesar să fie puse în balanță, în mod suficient, potențialele consecințe negative de lungă durată ale pierderii contactului cu părinții copilului și obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a facilita întregirea familiei, de îndată ce acest lucru este posibil în mod rezonabil. Este imperativ să fie luate în considerare efectele de lungă durată pe care le poate avea separarea permanentă a copilului de mama sa naturală (Jansen împotriva Norvegiei, 2018, pct. 104). Astfel cum a evidențiat Curtea în această cauză, riscul de răpire a copilului reclamantei de către tatăl ei (și, prin urmare, problema protecției copilului) nu ar trebui să aibă precădere asupra abordării suficiente a dreptului mamei de a avea legături personale cu copilul său (pct. 103).
În cauza Bierski împotriva Poloniei, 2022, Curtea a constatat că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația pozitivă prevăzută la art. 8 de a lua măsuri în vederea restabilirii legăturii dintre reclamant și fiul său, care fusese declarat incapabil. După ce fiul reclamantului a împlinit 18 ani, mama acestuia a fost numită tutore și a refuzat să permită orice contact între acesta și tatăl său, care nu a mai avut nicio calitate în fața instanțelor interne pentru a-și putea proteja viața de familie alături de fiul său (pct. 46-54).
De asemenea, statele trebuie să prevadă măsuri care să garanteze executarea deciziilor privind încredințarea și drepturile părintești (Raw și alții împotriva Franței, 2013; Vorojba împotriva Rusiei, 2014, pct. 97; Malec împotriva Poloniei, 2016, pct. 78). Dacă este necesar, astfel de măsuri pot include investigații privind locația în care se află un copil și care a fost ascunsă de celălalt părinte (Hromadka și Hromadkova împotriva Rusiei, 2014,pct. 168). Curtea a constatat, de asemenea, că, bazându-se pe o serie de măsuri automate și stereotipizate, pentru a asigura exercitarea dreptului tatălui de a-și vizita copilul, instanțele naționale nu au luat măsurile adecvate care să permită stabilirea unei relații veritabile între reclamant și copilul său și exercitarea deplină a dreptului său de vizitare (Giorgioni împotriva Italiei, 2016, pct. 75-77; Macready împotriva Republicii Cehe, 2010, pct. 66; Bondavalli împotriva Italiei, 2015, pct. 81-84).
De asemenea, s-a constatat o încălcare într-o cauză în care, timp de aproximativ 10 ani, nu a fost efectuată nicio nouă expertiză psihiatrică independentă cu privire la reclamantă (Cincimino împotriva Italiei, 2016, pct. 73-75) și într-o cauză în care, timp de peste șapte ani, reclamantul nu și-a putut exercita dreptul de vizitare în condițiile stabilite de instanțe, din cauza opoziției mamei copilului și a neadoptării unor măsuri adecvate de către instanțele naționale (Strumia împotriva Italiei, 2016, pct. 122-125).
Astfel, rolul instanțelor naționale este acela de a stabili ce măsuri pot fi aoptate pentru depășirea obstacolelor existente și pentru facilitarea relației dintre copil și părintele care nu exercită autoritatea părintească; de exemplu, faptul că instanțele interne nu au avut în vedere nicio modalitate prin care un reclamant să fie ajutat să depășească obstacolele generate de handicapul său (surditate, acesta comunicând prin limbajul semnelor, în timp ce fiul său era, de asemenea, surd, dar putea să comunice verbal) a determinat Curtea să constate o încălcare (Kacper Nowakowski împotriva Poloniei, 2017, pct. 95).
În ceea ce privește relația dintre părinții aflați în detenție și copiii lor, în cauza Deltuva împotriva Lituaniei, 2023, tatăl reclamant a susținut că autoritățile i-au restrâns dreptul de a primi vizite din partea soției sale și a fiicei sale în vârstă de zece ani, în perioada în care s-a aflat în arest preventiv, ceea ce a avut ca rezultat acordarea permisiunii de a fi vizitat de acestea o singură dată în nouă luni. Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, pe baza documentelor internaționale referitoare la importanța faptului ca copiii să mențină legătura cu părintele lor aflat în detenție și ținând seama de suferința fiicei reclamantei din cauza imposibilității sale de a-și vedea tatăl, precum și de interesele tuturor membrilor familiei (pct. 42-49). În plus, Curtea a respins aprecierea subiectivă a autorităților potrivit căreia îndoielile cu privire la soliditatea legăturilor de familie ale unui deținut ar putea fi un motiv decisiv pentru refuzul de a permite vizite din partea familiei (pct. 47).
În contextul specific al unui „părinte pasiv” și, în special, al lipsei de contact între un tată natural și copilul său foarte mic pe o perioadă lungă de timp, fără nicio încercare de reluare a contactului, Curtea a constatat că retragerea autorității părintești nu a constituit o încălcare a art. 8 (Ilia Liapin împotriva Rusiei, 2020). Curtea a luat în considerare, în special, faptul că inacțiunea tatălui a dus la ruperea legăturilor dintre acesta și fiul său și că, având în vedere absența oricăror relații personale pentru o perioadă de șapte ani, retragerea autorității sale părintești nu a făcut decât să anuleze legătura juridică dintre tatăl natural și fiul său (pct. 54).
În mod similar, în cauza Pavel Șișkov împotriva Rusiei, 2021, Curtea a statuat că refuzul autorităților de a dispune transferarea imediată a unui copil mic în grija tatălui său corespundea interesului superior al acestuia, se înscria în marja lor de apreciere și era întemeiat pe motive „pertinente și suficiente” (pct. 97). În opinia sa, propria inacțiune a reclamantului a dus la ruperea legăturilor dintre el și fiica sa și a determinat-o pe copilă, care nu își amintea de el, să devină foarte atașată de familia sa adoptivă (pct. 91). În schimb, în cauza T.A. și alții împotriva Moldovei, Curtea a hotărât că deciziile care au avut ca rezultat transferul iminent al unui copil mic cu nevoi speciale de îngrijire de la bunicii săi la tatăl său biologic au încălcat art. 8, deoarece instanțele naționale nu au efectuat o examinare suficient de aprofundată a profunzimii relației dintre tată și copil, a riscului pe care îl putea reprezenta pentru această relație menținerea status quo, precum și a riscului pentru sănătatea și bunăstarea copilului, dacă acesta ar fi transferat brusc în îngrijirea tatălui său (pct. 55-64).
CEDO Art. 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
