În cadrul Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și procesual penal din 31 octombrie-1 noiembrie 2024 a fost soluționată problema de practică neunitară privind durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi de luare a măsurii arestării preventive.
În practica judiciară s-a pus problema dacă, consecutiv admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi de luare a măsurii arestării preventive, desfiinţării încheierii atacate, respingerii propunerii de arestare preventivă şi luării măsurii arestului la domiciliu, aceasta din urmă se ia pe o durată de 30 de zile sau, dimpotrivă, pe durata rămasă până la împlinirea duratei de 30 de zile calculate de la luarea arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanţă.
Într-o opinie, s-a considerat că, în cazul indicat, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă doar pentru durata rămasă până la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul luării măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de primă instanță.
În acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 361/2015 și 740/2015), potrivit cărora „măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor”.
Pornind de la această constatare, s-a apreciat că durata maximă pentru care poate fi dispusă o măsură privativă de libertate este de 30 de zile. S-a mai arătat că, dacă s-ar proceda în sens contrar, s-ar ajunge la o privare de libertate mai mare de 30 de zile, fără a exista o dispoziție de prelungire a măsurii preventive.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că măsura arestului la domiciliu poate fi luată în această ipoteză, în conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru o durată de cel mult 30 de zile, fără ca din durata acesteia să se scadă perioada în care persoana vizată a fost arestată preventiv.
În sprijinul acestei opinii, s-a arătat că, la acest moment, nu există nici o dispoziţie legală şi nici vreo hotărâre cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată care să impună
deducerea duratei măsurii preventive a arestului la domiciliu din cea a arestării preventive dispuse ca urmare a admiterii contestaţiei.
Totodată că, prin deciziile nr.361/2015 și 740/2015, Curtea Constituţională a statuat că şi măsura preventivă a arestului la domiciliu este tot o măsură privativă de libertate, însă s-a pronunţat doar cu privire la durata maximă a privării de libertate în cursul urmăririi penale, care nu poate depăşi 180 de zile, indiferent de forma de privare de libertate, arest la domiciliu sau arestare preventivă, durata ambelor măsuri dispuse în cursul urmăririi penale trebuind luată în calcul la analizarea duratei totale a privării de libertate. A fost expusă opinia referentului cu privire la problema de drept.
In opinia INM, a doua opinie este cea corectă.
Astfel, consecutiv admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi de luare a măsurii arestării preventive, desfiinţării încheierii atacate și, în rejudecare, respingerii propunerii de arestare preventivă şi luării arestului la domiciliu, măsura preventivă din urmă se poate lua, într-o cauză concretă, pe o durată de 30 de zile, în aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Dispozițiile procesual penale nu prevăd deducerea duratei măsurii arestării preventive din cea a arestului la domiciliu într-o astfel de situație, iar jurisprudența Curții Constituționale reținută în sprijinul opiniei contrare, Decizia nr. 740/2015, publicată în M.Of., Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, nu o impune, de vreme ce ea se referă (doar) la durata totală a măsurii preventive privative de libertate, arestare preventivă sau arest la domiciliu.
De altfel, prin Legea nr. 116/2016, dispozițiile legale au fost puse în acord cu aceeași decizie. În prezent, potrivit art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.
Problema de drept în discuție, însă în varianta stabilirii perioadei pentru care se poate dispune măsura arestării preventive cu ocazia soluționării contestației procurorului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu, a fost dezbătută cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel – București, 18 mai 2018. La acea întâlnire, opinia INM, agreată și de participanți, în unanimitate, a fost în sensul că arestarea preventivă se dispune astfel încât durata acesteia, împreună cu durata măsurii arestului la domiciliu, dispusă anterior, să nu fie mai mare de 30 de zile.
Aceeași opinie a INM a fost adoptată cu ocazia întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.
În cadrul acestei din urmă întâlniri, a fost respins argumentul invocat în sprijinul opiniei contrare și anume faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 740/2015, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală are în vedere doar durata maximă, de 180 de zile, pentru care se pot dispune măsuri preventive privative de libertate în faza de urmărire penală.
S-a susținut, în esență, că regimul celor două măsuri privative de libertate trebuie să fie același în toate privințele, ele fiind echivalente. Cu toate acestea, ulterior datelor la care au avut loc cele două întâlniri menționate, Curtea Constituțională a analizat în mai multe decizii pronunțate cu începere din luna iunie 2020 problematica în discuție, explicând inclusiv modul în care trebuie interpretată Decizia nr. 740/2015 antereferită.
Astfel, prin Decizia nr. 213/2020, publicată în M.Of., Partea I, nr. 643 din 22 iulie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (1) și ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală și a constatat că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În cauză, în motivarea excepției invocate, s-a susținut că dispozițiile art. 222 alin. (1) și ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei de 30 de zile privind luarea măsurii arestării preventive (sau invers) în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale în raport cu art. 23 alin. (2) din Constituție. În fapt, autorul excepției de neconstituționalitate, inculpat în cauza aflată pe rolul judecătoriei, a susținut că față de el a fost dispusă, în temeiul art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, o măsură privativă de libertate pe o durată de 37 de zile, compusă din 7 zile executate în arest la domiciliu, din cele 30 de zile
dispuse inițial, plus 30 de zile de arest preventiv.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reamintit faptul că prin Decizia nr. 740/2015, publicată în M.Of., Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, având în vedere faptul că „măsura arestului la domiciliu este similară cu măsura arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilorîn care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor.
Curtea a reamintit, de asemenea, lipsa importanței locului și a condițiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilității asimilării acestora. Prin aceeași decizie anterior citată, Curtea a constatat că prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale.
În motivarea soluției sale, Curtea a observat că art. 23 alin. (5) din Constituție face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispozițiile Legii nr. 135/2010, ulterior revizuirii Constituției și că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reținerii, era arestarea preventivă; însă a reținut că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în
sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la
domiciliu. Curtea a subliniat că această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect
stabilit atât de instanța de control constituțional, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența invocată. Așadar, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate – cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23 – la 180 de zile.
Curtea a conchis că a permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a se înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art. 23 alin. (5).” (par.16)
Plecând de la aceste precizări, Curtea a constatat că susținerile autorului excepției sunt neîntemeiate, art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală – astfel cum a fost modificat prin art. I din Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016, ca urmare a publicării Deciziei Curții nr. 740 din 3 noiembrie 2015, în Monitorul Oficial al României, Partea I – prevăzând că „Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.“. Cu alte cuvinte, Curtea a reținut că „cele șapte zile executate în arest la domiciliu de către autorul excepției vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituționale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, precitată.” (par.17)
În același sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 877/2020, publicată în M.Of., Partea I, nr. 310 din 26 martie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispozițiile art. 222 alin. (1) din același act normativ și a constatat că acestea sunt constituționale în raport cucriticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, invocate din oficiu, instanța de trimitere a susținut că dispozițiile art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispozițiile art. 222 alin. (1) din același act normativ, sunt neconstituționale în condițiile în care, cu ocazia admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, instanța de control judiciar poate dispune înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu pe durata maximă de 30 de zile, fără a putea scădea din această durată maximă perioada în care inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv.
S-a apreciat că dispozițiile criticate contravin art. 23 alin. (5) teza întâi din Constituție, conform cărora în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. În susținerea excepției invocate din oficiu, s-a făcut trimitere și la Decizia Curţii Constituţionale nr. 740/2015, publicată în M.Of., Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, în care s-a reţinut că măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor.
S-a mai arătat că dispoziţiile legale care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu interzic judecătorului învestit cu soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii prin care iniţial s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, soluţionată la câteva zile de la data emiterii mandatului de arestare preventivă, să dispună înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu pe o perioadă maximă de 30 de zile, putând astfel rezulta o privare totală de libertate de 30 de zile la care se adaugă perioada dintre data soluţionării propunerii de arestare preventivă şi data soluţionării contestaţiei, fapt ce ar contraveni art. 23 alin. (5) teza întâi din Constituţie.
Toate aceste argumente au fost respinse de Curtea Constituțională, cu o motivare similară celei din considerentele Deciziei nr. 213/2020 menționate mai sus. Nu în ultimul rând, în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin o decizie recentă, Decizia nr. 584/2023, publicată în M.Of., Partea I, nr. 162 din 27 februarie 2024, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală.
Participanții la întâlnire au agreat, în majoritate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia. În cadrul opiniei contrare agreate în minoritate, s-a arătat în dezbateri, suplimentar argumentelor deja prezentate, că măsurile preventive în discuție sunt similare din toate punctele de vedere, singura diferență fiind dată de conținutul lor,
dar și că adoptarea opiniei INM ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 233 din Codul de procedură penală referitoare la durata arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale, în lipsa unei dispoziții de prelungire a măsurii.
Totodată, jurisprudența Curții Constituționale redată în sprijinul opiniei agreate în majoritate e dată de decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate, iar aceasta
poate suferi revirimente. Nu în ultimul rând, luarea măsurii preventive privative de libertate în contestația inculpatului, pe o durată maximă, poate ridica probleme și sub aspectul respectării principiului non reformatio in pejus. Pe de altă parte, luarea aceleiași măsuri pe o durată mai mică decât cea maximă este perfect legală.
