În MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 766/5.VIII.2024 a fost publicată Decizia Nr.740 din 14 decembrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, ale art. 155 alin. (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969.
Curtea Constituțională a decis:
1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Adrian Marin Mititelu în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj — Secția penală și pentru cauze cu minori.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Fănel Trandafir în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal se arată că, după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, legiuitorul nu a intervenit pentru a stabili condițiile și criteriile referitoare la întreruperea cursului prescripției, astfel că textul criticat este lipsit de claritate și previzibilitate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, arătându-se că atât în Codul penal anterior, cât și în Codul penal actual a fost consacrat principiul răspunderii penale personale ce determină aplicarea tratamentului sancționator doar persoanei care a încălcat norma de drept penal. Față de posibilitatea întreruperii termenului de prescripție și pentru a preveni prelungirea sine die a procesului penal, s-a impus stabilirea unei limite absolute care, odată atinsă, duce la încetarea răspunderii penale, fiind expresia principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil. Atât prin soluția legislativă anterioară, cât și prin interpretarea stabilită de către instanța de control constituțional, efectul întreruptiv al termenului de prescripție a fost recunoscut doar actelor care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, respectiv care au aptitudinea de a încunoștința în mod efectiv și real pe suspect sau pe inculpat despre existența procesului penal. Cu toate acestea, prin dispozițiile criticate, efectul întreruptiv al prescripției a fost extins la alte persoane decât cele cărora le sunt destinate actele, terți față de acestea, în opinia legiuitorului fiind suficientă calitatea de participant la infracțiune. Se apreciază că prescripția înlătură răspunderea penală, iar numai actele efectiv comunicate suspectului sau inculpatului au caracter întreruptiv al termenului de prescripție. Prin extinderea acestui efect la toți participanții la infracțiune, în formularea actuală a textelor criticate, se încalcă principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum și caracterul clar și previzibil pe care ar trebui să îl aibă norma penală.
De asemenea, se arată că prevederile criticate sunt lipsite de claritate cât timp efectul întreruptiv al prescripției se extinde și la alte persoane, care nu sunt vizate de actul comunicat suspectului sau inculpatului și care nu au cunoștință de acesta. Se susține că, pe de o parte, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, reglementează întreruperea prescripției prin comunicarea actelor părților din procesul penal — inculpat și suspect —, vizate de acestea, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal și cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 prevăd întreruperea prescripției față de toți participanții la infracțiune, astfel că utilizarea celor două noțiuni distincte lipsește normele criticate de claritatea necesară.
Prin normele criticate, efectul întreruptiv este extins, astfel că îndeplinirea unui act suspus comunicării față de unul dintre suspecți sau inculpați duce la întreruperea termenului față de toți participanții la infracțiune indiferent dacă față de aceștia s-a îndeplinit sau nu în mod public vreun act de procedură.
Instanța de contencios constituțional, atunci când a analizat constituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, a reținut că este contrară principiului legalității incriminării soluția legislativă care nu permite suspectului sau inculpatului să cunoască întreruperea termenului de prescripție, actul întreruptiv nefiindu-i comunicat, aceeași soluție impunându-se și în privința participanților la infracțiune care nu sunt vizați de actele efectuate, dar, mai ales, nu sunt vizați de procesul în care se realizează actul analizat a fi întreruptiv sau nu.
Se susține că prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal și cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 trebuie puse în acord cu raționamentul Curții Constituționale exprimat prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, în caz contrar fiind lipsite de claritate și previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării.
Tribunalului Dolj — Secția penală și pentru cauze cu minori, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, arată că legiuitorul, după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu a intervenit legislativ, revenind instanțelor judecătorești obligația de a aplica instituția „prescripției răspunderii penale” în urma interpretărilor proprii, ceea ce duce invariabil la o practică neunitară la nivelul instanțelor, încălcându-se astfel prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție.
În ceea ce privește dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal și cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, instanța judecătorească, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, arată că se impune să fie garantat caracterul previzibil al efectelor întreruptive ale prescripției asupra tuturor persoanelor care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acestora de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. Așa fiind, textele legale criticate nu răspund exigențelor referitoare la calitatea legii ce decurg din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) și nici celor ce decurg din principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție, întrucât au în vedere cauze întreruptive ale cursului prescripției care nu sunt comunicate participantului la infracțiune, nepermițându-i-se acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.
În continuare, se apreciază că dispozițiile criticate nu contravin prevederilor art. 11 alin. (1) și (2), ale art. 15 alin. (2), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 20 din Constituție. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1)—(3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța judecătorească apreciază că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanțiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, și nu prin dispoziții de drept penal substanțial.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 155 alin. (1) și (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969. Curtea observă că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022. Cu toate acestea, având în vedere data încheierii de sesizare, precum și motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că autorii acesteia critică dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022. Așa fiind, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, ale art. 155 alin. (3) din Codul penal și ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969. Dispozițiile criticate au următorul conținut:
— Art. 155 alin. (1) și (3) din Codul penal: „(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (…)
(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.”;
— Art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.”
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind exigențele de calitate a legii, art. 11 alin. (1) și (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) și (3) referitor la accesul liber la justiție, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (1) referitor la instanțele judecătorești. De asemenea, invocă prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, Curtea constată că, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale.
20. Întrucât instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu prezenta excepție de neconstituționalitate prin Încheierea din 26 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj — Secția penală și pentru cauze cu minori, la o dată anterioară pronunțării Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 și publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, și având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal a devenit inadmisibilă.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, Curtea observă că s-a pronunțat asupra acestor dispoziții, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017. Curtea a reținut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic deconstrângere, apărut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată.
Dintre principiile care guvernează răspunderea penală, prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție și la art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale.
Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, și, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.
Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale este reglementată la art. 153—156 din Codul penal. Așa fiind, prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.
Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția niciunui act de natură să readucă în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
În acest context se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție, în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane. Pentru aceastăipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 alin. (3) din Codul penal, că întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere îi privește numai pe unii dintre aceștia.
Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalității în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârșirea infracțiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeași situație juridică cu persoanele care, având aceeași calitate, de participanți la săvârșirea infracțiunii, au fost supuse unor astfel de acte.
Distinct de cele anterior menționate, așa cum, de altfel, s-a precizat mai sus, termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanțial.
Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituție referitoare la dreptul la apărare și ale art. 6 paragraful 3 din Convenție ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanțiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, și nu prin dispoziții de drept penal substanțial (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 85din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19—20).
Neintervenind elemente noi, de natură să reconsidere jurisprudența Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.32. În ceea ce privește dispozițiile art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, Curtea constată că acestea au un conținut normativ identic cu cel al art. 155 alin. (3) din Codul penal, astfel încât cele constatate prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, precitată, se aplică mutatis mutandis și în privința acestora.
