Introducerea unei noi cereri de chemare în judecată înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care a fost anulată prima acţiune,
produce un efect întreruptiv, provizoriu și condiționat al prescripţiei, iar data întreruperii cursului prescripției va fi socotită cea a înregistrării pe rolul instanței judecătorești a primei cereri, care a fost anulată. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că efectul întreruptiv al cursului prescripției este produs, conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a Cod civil, numai condiționat de admiterea, prin hotărâre definitivă, a celei de a doua acțiuni.
În atare situație, dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., este condiţionat de admiterea celei de a doua cereri, este necesar ca instanţa să procedeze cu prioritate la examinarea și soluționarea fondului cauzei faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, procedeu de soluţionare care se circumscrie unei situații derogatorii de la regula instituită de art. 248 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căreia „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Drept consecință, procedând la unirea excepției prescripției extinctive cu fondul cererii dedusă judecății, pe baza probatoriului administrat, instanța are a soluţiona cauza în raport de verificarea următoarelor ipoteze: dacă din probele administrate se apreciază că cererea de chemare în judecată este întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei producându-şi efectele), dacă, însă, din materialul probator, rezultă că acţiunea este neîntemeiată, efectul întreruptiv, provizoriu al prescripţiei extinctive nu mai operează de la data înregistrării cererii care a fost anulată, astfel încât termenul special de prescripţie se calculează fără a se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării cererii anulate, ci data înregistrării acţiunii pendinte. În raport de data înregistrării acestei din urmă cereri, instanța are a analiza dacă termenul de prescripţie extinctivă era împlinit și, în caz afirmativ, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge cererea ca prescrisă.
Prin cererea formulată la data de 25.09.2015, în dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată în urma disjungerii, dispuse la termenul din 08.06.2016, pe rolul Secţiei a V-a civile a Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/3/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Institutul B. şi C. la plata 220 sumei de 250.000 euro daune morale, pentru operaţia de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greşit aplicat de pârâtul C., a sumei de 13.500 lei daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele şi intervenţiile chirurgicale, a sumei de 1.200 lei pe lună, din momentul amputării şi până la deces, ca diferenţă între veniturile realizate înainte de amputare şi cele realizate după acest moment, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii și a lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul a arătat că, în dosarul iniţial nr. x/3/2015, cererea de despăgubiri a fost formulată la data de 25.09.2015, însă era semnată de avocat fără împuternicire avocaţială. Abia la 21.10.2015, reclamantul a transmis cererea însoţită de împuternicire avocaţială, dată la care se împlinise termenul general de prescripţie.
Pârâtul Institutul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că spitalul nu are nicio culpă în acordarea asistenţei medicale.
Prin sentinţa civilă din 18.01.2017 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Institutul B. şi C., a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, redus, conform art. 451 alin. (2) C.proc.civ., către pârâtul C. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A.
Prin decizia din 08.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 65/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Institutul B. și C.; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva deciziei nr.118 A din 08.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au formulat recurs pârâtul C. și pârâtul Institutul B.
Recursul declarat de pârâtul C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., formulând, în esență, următoarele critici:
Conform dispoziţiilor art. 2517 C.civ., termenul de prescripţie este de 3 ani, însă în raport de dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ. și data când a avut loc operaţia reclamantului la Spitalul X., respectiv 31.08.2012, termenul de prescripţie s-a împlinit, la 31.08.2015. Acelaşi termen de prescripţie de 3 ani este prevăzut şi în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Recurentul a susținut ca fiind greşit și considerentul instanţei de apel, potrivit căruia, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripţie, respectiv
18.08.2015 – data acţiunii introductive sau 25.09.2015 – data precizării acţiunii, la data de 16.06.2015 cursul prescripţiei s-a întrerupt în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ.
Se arată că reclamantul a formulat mai multe cereri, astfel: la data de 15.07.2014 cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, având ca obiect pretenţii, cerere ce a fost anulată la 24.09.2014; reexaminarea formulată împotriva acestei soluţii fiind, de asemenea, respinsă, ca tardiv formulată, la 14.10.2014. La data de 16.06.2014, reclamantul a formulat cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2015 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, având ca obiect pretenţii. La data de 7.06.2015, la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamantul a mai formulat o cerere, ce a format obiectul dosarului nr. xy/3/2015, având ca obiect pretenţii, iar la data de 22.06.2015, instanţa a dispus ca, în temeiul dispoziţiilor înscrise în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, înaintarea dosarului completului iniţial investit, iar la data de 24.06.2015, dosarul nr. xyz/3/2015 a fost ataşat la dosarul nr. xy/3/2015. Cererea din dosarul nr. xyz/3/2015 a fost conexată la dosarul nr. xy/3/2014 a fost anulată.
Consideră că reclamantul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C.civ., deoarece toate acţiunile formulate de acesta au fost anulate, definitiv, şi nici nu a formulat o nouă cerere în termen de 6 luni de la data anulării cererii, aşa încât nu poate opera întreruperea termenului de prescripţie. Teza a II-a alin. (2) din art. 2539 C.civ. stipulează două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera întreruperea termenului de prescripţie: noua cerere ă fie formulate în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă, iar a doua condiţie constă în aceea că noua cerere trebuie admisă. Aceste condiţii nu sunt întrunite în cauză, astfel încât constatarea instanţei de apel, în sensul întreruperii termenului de prescripţie este nelegală.
Recurentul pârât Institutul B., în cuprinsul cererii de recurs, a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.:
În mod corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea este prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 2517 C.civ. şi art. 677 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, deoarece termenul de prescripţie s-a împlinit la 31.08.2015. Instanţa de apel a reținut greșit că termenul de prescripţie s-a întrerupt la 16.06.2015, în raport de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul normativ privind întreruperea prescripţiei.
Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererile de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.,
Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate de pârâţii C. şi Institutul B. pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare și care vor suplini motivarea deciziei instanței de apel, astfel:
Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, prin ambele cereri de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate în legătură cu modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva aplicării și interpretări eronate a dispozițiilor legale referitoare la începutul și întreruperea cursului prescripției extinctive, astfel încât, în examinarea recursurilor formulate, Înalta Curte va răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs după cum urmează:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 25.09.2015, în dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată ca urmare a disjungerii dispuse la termenul din 08.06.2016, pe rolul Secţiei a V-a civile a Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/3/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Institutul B. şi C. la plata sumei de 250.000 euro daune morale pentru operaţia de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greşit aplicat de pârâtul C., a sumei de 13.500 leu daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele şi intervenţiile chirurgicale, a sumei de 1200 lei pe lună, din momentul amputării şi până la deces, ca diferenţă între veniturile realizate înainte de amputare şi cele realizate după acest moment, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată. Față de cererea de chemare în judecată care are ca obiect antrenarea răspunderii civile a pârâților, pe temei delictual, în fața primei instanțe pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost apreciată ca fiind întemeiată, în raport de dispozițiile art. 2517 Cod civil. Instanța de fond a reținut că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât şi pe cel răspunzător de acesta cel mai târziu la momentul amputării membrului inferior stâng, deci la data de 31.08.2012, când a avut loc operaţia la Spitalul X.. S-a apreciat că la acel moment, reclamantul a avut reprezentarea faptului că nu a fost tratat corect de pârâtul C. şi, din această cauză, rana s-a infectat, fiind necesară amputarea gambei stângi, circumstanțe în raport cu care s-a apreciat că, la data formulării cererii şi depunerii acesteia în dosarul nr. x/3/2015 (respectiv, 25.09.2015), termenul de prescripție de 3 ani era împlinit.
Urmare a apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței primei instanțe, prin decizia civilă nr. 115A din 08.02.2018, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis
apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, fiind reținut cazul de întrerupere a cursului prescripției, înscris în art. 2539 alin. (2) C.civ. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind greșit stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, deoarece instanța de fond a prezumat că reclamantul ar fi cunoscut din chiar ziua amputării gambei sale care a fost cauza acestei intervenții, moment de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cheme în judecată pe cel care singur, sau în cadrul unui lanț cauzal, a generat efectul negativ reclamat. S-a subliniat și faptul că, de la momentul internării care a dus la amputarea gambei stângi și până la data de 18.09.2012, reclamantul s-a aflat internat în spital, fără a i se putea reproșa că a stat în pasivitate sau că nu a efectuat demersuri pentru a stabili existența unor culpe medicale în antecedența intervenției chirurgicale sau cu ocazia acesteia din urmă, pentru ca, în baza cunoașterii existenței unui delict civil, să se adreseze instanței de judecată.
În verificarea soluției dată excepției prescripției, instanța de apel a mai reținut că, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripţie (data acțiuni
introductive – 18.08.2015 sau data precizării acesteia – 25.09.2015), la data de 16.06.2015 cursul prescripţiei s-a întrerupt, în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. Astfel, la data de 17.06.2015 reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâții din prezenta cauză, într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, care a făcut obiectul dosarului nr. xyz/2015 al Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, cerere care a fost conexată la dosarul nr. xy/3/2015 (primul dosar înregistrat la data de 16.06.2015), ceea ce demonstrează că prescripția dreptului la acţiune al reclamantului s-a întrerupt.
Prin prezentul recurs, pârâții au invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, formulând critici atât în legătură cu momentul de început a cursului prescripție, cât și al reținerii incidenței cazului de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a Cod civil. În speță, Înalta Curte reține că fapta ilicită reclamantă în cauză pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în tratamentul greșit aplicat de pârâtul C. care ar fi condus la
amputarea gambei stângi a reclamantului, iar acţiunea de față, prin care se solicită acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul produs, ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, cum corect s-a reținut de instanțele de fond.
a. Referitor la începutul cursului prescripției extinctive, art. 2528 alin. (1) Cod civil prevede că, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe
să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, acțiunea reclamantului, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripției extinctive, regulii prevăzute de art.
2528 alin. (1) Cod civil, astfel încât momentul nașterii dreptului material la acțiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menționată le impune: unul
subiectiv, al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și, altul, obiectiv (judecătorește determinat), al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.
Prin urmare, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripţiei, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi – în mod obiectiv – dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum
se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.
În toate aceste situații, ca şi în alte cazuri, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.
Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema
momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.
Astfel, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi – în mod obiectiv – dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că
prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca – într-o atare ipoteză – cel păgubit să fie chemat să probeze
imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumția de culpă de a nu fi depus toate
diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Contrar aprecierilor instanței de fond, relativ la momentul de început a prescripției
extinctive, potrivit cărora reclamantul ar fi cunoscut chiar din ziua amputării gambei sale care a fost cauza intervenției medicale și persoana care ar fi generat efectul negativ menționat, instanța de apel a reținut, însă, împrejurări care țin de persoana titularului dreptului la acțiune, care a fi exclus starea sa de pasivitate în privința acelor demersuri necesare pentru a stabili existența unor culpe medicale în antecedența sau cu ocazia intervenției chirurgicale de amputare. Cu toate acestea, în contextul în care părțile au formulat susțineri diferite în legătură cu momentul de început a cursului prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o aplicare greșită a dispozițiilor înscrise în art. 2528 alin. (1) C.civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.
Prin urmare, instanța de apel era ținută să procedeze la verificarea concretă, a situației reclamantului, din perspectiva incidenței normei legale referitoare la momentul la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, respectiv a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente și împrejurări concrete pentru a acționa, distinct, pentru obligarea la daune morale și materiale. Aşa fiind, Curtea de apel, în aplicarea dispoziţiilor legii în materia momentului de la care începe să curgă prescripţia, avea de analizat, în raport de elementele situaţiei de fapt existente, data la care reclamantul cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
În acest context, întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, este necesar ca, în rejudecare, instanța de fond să întreprindă verificările necesare și să administreze,
eventual, probatorii suplimentare pentru ca, în reluarea cercetării judecătorești, să poată fi corelate faptele imputate pârâților cu acțiunile întreprinse de reclamant în vederea reparării
pagubei, aspecte care se circumscriu unor elemente de fapt necesare lămuririi chestiunilor de drept invocate în apărare de pârâți, desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 2528 alin. (1) C.civ., reținut corect ca fiind incident în cauză.
b. Relativ la critica recurenților-pârâți care vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. referitoare la întreruperea prescripției
extinctive a dreptului la acțiune, Înalta Curte are în vedere considerentele care succed:
Potrivit art. 2539 alin. (2) C.civ., „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
În legătură cu problema de drept supusă verificării, Înalta Curte reține următoarele: la data de 15.07.2014 se înregistrează pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a
civilă, sub nr. x/3/2014, cererea reclamantului A. privind obligarea pârâților C. şi Institutul B. la plata de daune materiale și morale. În privința acestei acțiuni, la data de 24.09.2014, Tribunalul București a dispus anularea cererii de chemare în judecată, iar cererea de reexaminare formulată în cauză de reclamant a fost respinsă, la data de 14.10.2014, ca tardivă.
Prin cererea formulată la data de 16.06.2015, înregistrată sub nr. xy/3/2015, pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților C. şi
Institutul B. la plata daunelor materiale și morale, iar la data de 17.06.2015 se înregistrează, sub nr. xyz/3/2015, pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă acțiunea reclamantului A., având ca obiect pretenții, formulată în contradictoriu cu aceiași pârâți. La data de 24.06.2015, dosarul nr. xyz/3/2015 se conexează la dosarul nr. xy/3/2015 (cel care era mai vechi), în cadrul căruia instanța a dispus, la 09.07.2015, anularea cererii. Față de succesiunea acestor demersuri judiciare, contrar aprecierilor instanței de apel
relativ la întreruperea cursului prescripției, recurenții au pretins greșita aplicare și interpretare a dispozițiilo înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a Cod civil, întrucât condițiile obligatorii, prevăzute de textul normativ, nu ar fi întrunite.
Recurenții au susținut că a fost reținut greșit faptul că, la data de 16.06.2015, cursul prescripției a fost întrerupt ca urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant,
înregistrată sub nr. xy/3/2015 (ce a fost anulată), deoarece toate cererile precedente ale reclamantului au fost anulate, iar cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentei
cauze (nr. x/3/2016) a fost înregistrată la data de 08.06.2016, cu depășirea termenului de 6 luni impus de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. Într-adevăr, potrivit susținerilor recurenților, din cuprinsul textului normativ sus evocat rezultă că legiuitorul a instituit două condiții, obligatorii, pentru întreruperea cursului prescripției
extinctive, respectiv:
-noua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă;
-noua cerere trebuie să fie admisă.
Relativ la cea dintâi condiție stipulată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., dat fiind faptul că rolul termenului de 6 luni este numai acela de a limita în timp perioada în care
reclamantul îşi poate exercita dreptul de a reintroduce o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti, cu beneficiul considerării prescripţiei extinctive întrerupte de la data înregistrării primei cereri, Înalta Curte reține ca fiind corectă aprecierea instanței de apel relativ la îndeplinirea primei condiții pentru întreruperea prescripției extinctive.
În cauză, astfel cum reține și instanța de apel, înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă în dosarul nr. xy/3/2015 al Tribunalului
București, Secția a VI-a civilă, reclamantul A. a introdus, pe rolul aceleiași instanțe, o nouă cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții formulată împotriva pârâților C. şi
Institutul B., acțiune care face obiectul cauzei de față.
În legătură cu efectele juridice pe care le produce această nouă cerere de chemare în judecată, Înalta Curte reține că introducerea acestei cereri produce un efect întreruptiv,
provizoriu și condiționat al prescripţiei, iar data întreruperii cursului prescripției va fi socotită – cum corect a reținut și instanța de apel – cea a înregistrării pe rolul instanței judecătorești a primei cereri, respectiv data de 16.06.2015, când a fost înregistrată prima cerere, care a fost anulată în cadrul dosarului nr. xy/3/2015 al Tribunalului București.
Cu toate acestea, însă, trebuie avut în vedere că efectul întreruptiv al cursului prescripției este produs, conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a Cod civil, numai condiționat de admiterea,
prin hotărâre definitivă, a acțiunii introductive ce face obiectul prezentei cauze, împrejurare care nu a avut loc, întrucât nu a fost verificată în cauză de către instanța de apel.
În atare situație, dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive,
reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., este condiţionat de admiterea celei de a doua cereri, Înalta Curte constată necesar ca, în rejudecare, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea cauzei pendinte, să procedeze cu prioritate la examinarea și soluționarea fondului prezentei cereri faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, procedeu de soluţionare care, într-adevăr, se circumscrie unei situații derogatorii de la regula instituită de art. 248 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căreia „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Drept consecință, procedând, însă, la unirea excepției prescripției extinctive cu fondul cererii dedusă judecății, pe baza probatoriului ce va fi administrat, instanța de rejudecare
urmează a statua în raport de verificarea următoarelor ipoteze:
- dacă din probele administrate în cauză, cu ocazia rejudecării, se va aprecia că cererea de
chemare în judecată pendinte este întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei
producându-şi efectele); - dacă, însă, din materialul probator, va rezulta că cererea de chemare în judecată este
neîntemeiată și s-ar impune respingerea acesteia, în atare ipoteză, efectul întreruptiv, provizoriu
al prescripţiei extinctive nu va mai opera de la data înregistrării cererii care a fost anulată, astfel
încât termenul de prescripţie special se va calcula de la data când acesta a început să curgă, fără a
se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării cererii anulate, ci data înregistrării
prezentei cereri de chemare în judecată. În raport de data înregistrării acestei din urmă cereri,
instanța de rejudecare va analiza, în raport cu aceasta, dacă termenul de prescripţie extinctivă era
împlinit și, în caz afirmativ, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune,
sens în care va respinge cererea, ca prescrisă.
În consecință, pentru toate considerentele expuse, urmează a se constata, raportat la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, că soluția
instanței de apel privind anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe este corectă, însă nu pentru considerentele reținute prin decizia recurată, ci pentru argumentele arătate în precedent, care vor substitui motivarea hotărârii atacate. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursurile formulate de pârâții C. şi Institutul B., urmând însă ca, în rejudecare, instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul instituției prescripției extinctive, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret și a o fundamenta în mod corespunzător.
