Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere este forţa majoră care, în art. 1351 C.civ., are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (…)”.
În cazul în care părțile au stabilit prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare că forţa majoră, aşa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă şi o dovedeşte în condiţiile legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră, cu obligaţia de a prezenta în termen de 5 zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, iar partea care a invocat forța majoră nu a prezentat în termenul convenit aceste înscrisuri, nu este aplicabil acest caz exonerator de răspundere.
Astfel, chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanţele de fond, rezultă neîndoielnic că vânzătorul nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societăţii cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo – seceta pedologică -, căreia i-a atribuit, iar instanţele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forţă majoră, apreciind că sunt întrunite condiţii stabilite prin alin. (2) al art. 1351 C.civ. (şi anume: caracterul extern al evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia şi caracterul absolut invincibil şi inevitabil), totuşi, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii, sub aspectul condiţiilor convenite de părţile contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub dosar nr. x/113/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PFA B., constatarea rezoluţiunii unilaterale a contractelor nr. 1451 şi nr. 1453 din 30 iunie 2020, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum şi plata penalităţilor contractuale de 192.000 lei, conform facturii (…) nr. 225/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din contractul nr. 1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi 72.000 lei reprezintă costul achiziţiei din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (…) 216/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi 19.500 lei reprezintă costul achiziţiei din piaţă, la care se adaugă cheltuielile de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 29 iunie 2021, Tribunalul Brăila a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să-i restituie suma de 50.000 lei reprezentând avans şi să-i plătească 9.000 lei cu titlu de clauză penală, conform contractului nr. 1453/2020, precum şi 2.285 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.
Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 357/2021 din 24 noiembrie 2021, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 189 din 29 iunie 2021 a Tribunalului Brăila.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile nr. 357/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Întemeindu-şi calea de atac pe pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:
Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 9 din contractele nr. 1451 şi nr. 1453/30.06.2020.
În motivarea soluţiei pronunţate s-a reţinut că sunt nefondate susţinerile apelantei de vreme ce fenomenul secetei extreme, care a afectat cultura agricolă a anului 2019-2020, a fost de 83,52%, astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria comunei C., jud. Brăila, precum şi din procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. 11210 şi nr. 11225, ambele emise de U.A.T. Ţăndărei la data de 7 septembrie 2020, acesta neîncadrându-se în situaţiile previzibile.
Recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile prevăzute în cele două convenţii semnate de părţi, încălcând în acest mod principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 C.civ. Or, din acest principiu se desprinde regula conformităţii, potrivit căreia executarea obligaţiilor trebuie să fie conformă cu clauzele contractului, în ceea ce priveşte calitatea, cantitatea, timpul şi modalitatea de prestare a obligaţiilor.
Potrivit art. 9 din contractele nr. 1451/30.06.2020 şi nr. 1453/30.06.2020, intitulat „Forţa Majoră”: „9.1 Forţa majoră, aşa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă şi o dovedeşte în condiţiile legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu obligaţia de a prezenta în termen de 5 (cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă partea care invocă forţa majoră era în întârziere”.
Pe cale de consecinţă, prevederile contractuale instituie trei condiţii, care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a da eficacitate dispoziţiilor referitoare la forţa majoră: a) invocarea forţei majore şi dovedirea acesteia potrivit condiţiilor legii; b) notificarea prealabilă scrisă, emisă în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră; c) prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare.
La o simplă analiză se poate observa că niciuna dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită de către intimata-pârâtă.
În ceea ce priveşte intervenirea forţei majore, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada se poate face cu orice mijloc de probă, în concordanţă cu art. 250 C.proc.civ. Cu toate acestea, pentru a putea fi invocată cu succes forţa majoră, debitorul trebuie să facă dovada următoarelor aspecte de fapt: a) evenimentul să poată fi calificat din punct de vedere legal ca reprezentând forţă majoră, fiind extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil; b) imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei contractuale de către debitor; c) legătura de cauzalitate între intervenirea cazului de forţă majoră şi imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei sale contractuale.
Or, cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în luna iunie, când situaţia culturilor de porumb şi de floarea-soarelui era deja bine cunoscută şi, în orice caz, putea fi cu uşurinţă prevăzută de intimată. Cu atât mai mult, nu se poate susţine că seceta din anul 2020 reprezintă un eveniment absolut invincibil şi inevitabil, având în vedere că fermierii au beneficiat atât de sisteme de irigaţii, cât şi de despăgubiri acordate de Ministerul Agriculturii, pentru zonele în care nu există sisteme de irigaţii, iar aprecierea invincibilităţii şi a inevitabilităţii se apreciază in abstracto.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, respectiv transmiterea unei notificări prealabile scrise, comunicată în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, recurenta susţine că nici aceasta nu este îndeplinită, pentru că societatea nu a fost în niciun moment notificată formal cu privire la posibila incidenţă a unui eveniment de forţă majoră, contrar celor reţinute de către instanţele de fond. Simpla transmitere a unor procese-verbale de calamitate, fără depunerea unui certificat emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin care se constată forţa majoră, nu echivalează cu îndeplinirea formalităţilor cerute de art. 9.1 din contracte.
Referitor la a treia condiţie, respectiv prezentarea, în mod obligatoriu, a actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare, analiza trebuie făcută raportat şi la cel de-al patrulea motiv de respingere a apelului.
Astfel, prezentarea proceselor-verbale în locul actelor doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie încalcă vădit forţa obligatorie a contractului, reglementat de art. 1270 C.civ., întrucât nesocoteşte voinţa părţilor de la momentul încheierii contractului şi modifică unilateral condiţiile cerute de contractele nr. 1451 şi nr. 1453 din 30 iunie 2020 pentru invocarea forţei majore, modificare care nu este acceptată conform contractelor sau conform legii. Mai mult, actele doveditoare au fost prezentate recurentei prin intermediul înscrisurilor depuse de intimata-pârâră la dosarul cauzei, nicidecum în termenul de 5 zile instituit prin contracte, astfel că o asemenea probă nu este concludentă.
Totodată, aceste acte eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie nu pot avea ca efect paralizarea dreptului recurentei de constatare a unei situaţii contrare concluziilor desprinse din acestea, cât timp intimata a încălcat dispoziţiile contractuale asumate, drept pentru care depunerea documentelor la mai bine de un an de la momentul cu pricina nu este de natură să înlăture răspunderea pentru prejudiciile cauzate din propria culpă.
Pentru exonerarea de răspundere intimatei îi revine obligaţia de a face dovada imposibilităţii de executare a obligaţiei contractuale, conform dispoziţiilor art. 1634 alin. 4 C.civ., în speţă aceasta implicând, pe lângă proba caracterului extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil al evenimentului invocat drept forţă majoră, şi proba consecinţelor produse de eveniment, în sensul imposibilităţii de executare a obligaţiilor asumate, imposibilitate generată de cazul de forţă majoră, iar în cauză nu s-a făcut o asemenea dovadă.
Instanţa de apel a realizat o interpretare contrară normelor care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, omiţând faptul că prevederile contractuale operează ope legis, respectiv din „legea” părţilor, instanţa având rolul de a verifica, formal, existenţa împrejurărilor prevăzute de normele legale criticate. În acest context, orice modificare a clauzelor contractuale se realizează exclusiv în baza unor acte adiţionale, prin voinţa părţilor contractante, nicidecum de către instanţă, care nu poate să intervină unilateral să „adapteze” contractul în beneficiul debitorului.
Oricum, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru adaptarea contractului şi, implicit, condiţiile pentru invocarea impreviziunii, prevăzute de art. 1271 C.civ. Astfel, părţile au convenit, prin art. 11 din contracte, că „Vânzătorul, având la cunoştinţă natura obligaţiilor avute în vedere de prezentul contract, declară că îşi asumă prin prezentul contract riscul schimbării împrejurărilor în care este încheiat acesta, în conformitate cu art. 1271 alin. 3 lit. c) C.civ. şi renunţă la invocarea impreviziunii în legătură cu acest contract”.
Reclamanta-recurentă susţine şi încălcarea prevederilor art. 1634 alin. 6 C.civ., potrivit căruia, dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
În situaţia de faţă, obiectul obligaţiei este reprezentat de predarea unei cantităţi de 400 tone porumb, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului 2020, în vrac, respectiv predarea unei cantităţi de 30 tone floarea soarelui, origine România, nemodificat genetic, din recolta anului 2020, în vrac, adică bunuri de gen, astfel încât nici nu se poate pune problema unei imposibilităţi de executare, deoarece genera non pereunt.
Având în vedere că din contracte rezultă în mod expres că intenţia recurentei a fost aceea de a achiziţiona o anumită cantitate de porumb, respectiv floarea soarelui, intimata având la dispoziţie fie să livreze cantitatea din producţia proprie, fie de la alt producător, nicio prevedere contractuală neconducând la interpretarea că societatea reclamantă a dorit să achiziţioneze bunuri din producţia proprie a pârâtei, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ţinând seama şi de natura bunurilor şi faptul că acestea sunt fungibile, intimata nu este îndreptăţită să invoce forţa majoră ca şi cauză exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor.
Ultima critică din recurs vizează interpretarea eronată a clauzei penale prevăzute de art. 6.4 din contracte, recurenta susţinând că eronat a fost confirmată soluţia primei instanţe, potrivit căreia creditorul nu poate cere repararea prejudiciului prin invocarea concomitentă a două din cele trei variante alternative prevăzute în contract.
În realitate, instanţa de apel a realizat o examinare superficială a clauzei penale din contracte şi a art. 1530 şi 1531 C.civ., fără a lua în considerare faptul că părţile şi-au asumat în mod expres ca, în situaţia în care vânzătorul nu îşi va îndeplini obligaţia de livrare a bunurilor contractate, acesta va suporta şi câştigurile nerealizate de către cumpărător. Or, art. 1531 C.civ. prevede următoarele: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut. într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”.
Intimata-pârâtă PFA B. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 28 martie 2022, pe cale de excepţie, invocând nulitatea cererii de recurs, excepţie respinsă la termenul de dezbateri, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Astfel, referitor la greşita interpretare a clauzei de la art. 9 din cele două contracte, recurenta nu neagă situaţiile de fapt dovedite de intimată prin care se atesta de către U.A.T.-uri că anumite culturi de porumb şi floarea-soarelui au fost calamitate în proporţie de 100% de seceta prelungită, ceea ce dovedeşte susţinerile intimatei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a-şi onora obligaţia de livrare a cantităţilor contractate. De altfel, recurenta nu contestă realitatea proceselor-verbale depuse de intimată, ci doar invocă aspecte formale privind comunicarea acestei stări de fapt, precum şi condiţiile cerute de legiuitor pentru forţa majoră.
În ceea ce priveşte încadrarea secetei pedologice prelungite în conceptul de forţă majoră, intimata se prevalează de prevederile O.U.G. nr. 148/2020, care, în art. 3 lit. d), defineşte această noţiune.
Critica adusă neîndeplinirii condiţiilor pentru invocarea impreviziunii nu este întemeiată pentru că, în afara caracterului obiectiv al clauzei evocate, trebuie avut în vedere faptul că impreviziunea operează în baza dispoziţiilor art. 1271 alin. 2 C.civ. – „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei”.
Prin urmare, impreviziunea, aşa cum este consacrată de Codul civil, dă posibilitatea instanţei de a interveni în acordul de voinţă al părţilor şi de a-l modifica, în sensul de a adapta contractul pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor exterioare, obiective şi independente de voinţa părţilor.
În legătură cu a doua condiţionalitate, aceea de a nu se putea presupune în mod rezonabil că riscul survenit a fost asumat de debitor, s-a învederat că este indisolubil legată de prevederea de către acesta a producerii unor astfel de schimbări, iar în analiza condiţiei legiuitorul a introdus termenul de rezonabilitate, atunci când a stabilit măsura după care trebuie apreciată puterea de prevedere a debitorului, adică a unui om dotat cu o prudenţă şi diligenţă obişnuite.
Deoarece recurenta, atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât şi în cursul judecaţii fondului şi a apelului, nu a solicitat o identificare a proporţionalităţii riscurilor în raport de cele două părţi, acest fapt nu se poate realiza în recurs.
Conform celor două contracte, obligaţiile de livrare a produselor agricole trebuia să aibă loc în perioada 1-30 septembrie 2020, perioadă în care a intervenit şi imposibilitatea de executare ca urmare a calamităţii generate de seceta pedologică prelungită. Din acel moment, conform art. 1557 C.civ., intimata s-a aflat în imposibilitate de executare totală şi definitivă, iar contractul încheiat de părţi, prin efectul legii, a fost desfiinţat de plin drept, astfel că nu se pune problema interpretării eronate a dispoziţiilor art. 1634 alin. 6 din acelaşi cod.
Nu în ultimul rând, nici critica ce vizează interpretarea clauzei de la art. 6.4 din contracte nu poate fi primită, întrucât recurenta a ales, din cele trei opţiuni, pe cea de a doua, ceea ce nu o scuteşte de a face dovezi cu privire la prejudiciu. Această clauză este comună ambelor contracte, iar eroarea făcută de recurentă este aceea că transformă daunele-interese în penalităţi, care constituie, de fapt, prima opţiune prevăzută de clauza contractuală, dar pe care recurenta nu a agreat-o.
În data de 20 aprilie 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, în care a reiterat, în esenţă, susţinerile formulate în cuprinsul cererii de recurs, solicitând înlăturarea apărărilor intimatei.
În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C.proc.civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C.proc.civ., conform căruia, „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.
Procedura de soluţionare a recursului
În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C.proc.civ.
Prin rezoluţia din 18 aprilie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părţilor.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.
Recurenta-reclamantă, A. S.R.L., în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C.proc.civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270, art. 1271, art. 1351, art. 1530, art. 1531, art. 1538, art. 1634 alin. 6, cu referire la prevederile convenţionale care vizează forţa majoră (art. 9.1 şi 9.2) şi clauza penală (art. 6.4), interpretând eronat contractul, contrar voinţei reale a părţilor.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, prima instanţă de control judiciar încălcând mai multe norme de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.
Astfel, se reține că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă, cum în mod judicios a arătat şi recurenta, în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.
Societatea reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală, solicitând constatarea intervenirii rezoluţiunii unilaterale a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1451 şi 1453 din data de 30 iunie 2020, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumei de 50.000 lei, achitată cu titlu de avans cultură, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale de 192.000 lei, conform facturii (…) nr. 225/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din contractul nr. 1451/2020, din care 120.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi 72.000 lei costul achiziţiei din piață, respectiv de 28.500 lei, conform facturii (…) 216/15.10.2020 şi clauzei 6.4 din contractul nr. 1453/2020, din care 9.000 lei reprezintă penalitatea pentru cantitatea nelivrată şi 19.500 lei costul achiziţiei din piaţă, la care se adaugă cheltuielile de judecată.
În sinteză, disputa litigioasă are în vedere, pe de o parte, interpretarea clauzelor prevăzute de art. 9.1 şi 9.2, care reglementează forţa majoră ca şi caz exonerator de răspundere prevăzut în favoarea debitorului unei obligații civile, iar pe de altă parte, a celei stipulate de art. 6.4, care cuprinde, în variantă alternativă, o clauză penală pentru protejarea intereselor legitime ale cumpărătorului, în ipoteza în care vânzătorul nu livrează întreaga cantitate de cereale contractată, în termenul şi în condiţiile convenţiei de vânzare, toate cele trei clauze având acelaşi conţinut în cuprinsul ambelor contracte semnate de părţi.
Într-adevăr, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (art. 1350 C.civ.).
În esenţă, aceasta este premisa răspunderii contractuale, şi anume neîndeplinirea obligaţiei contractuale şi, deci, înfrângerea principiului forţei obligatorii a contractului legal încheiat (art. 1270 din cod) sau a adagiului pacta sunt servanda, cu alte cuvinte, o încălcare a convenţiei părţilor, care, odată încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond, „are putere de lege între părţile contractante”.
În cazul în care se încalcă acest principiu, legiuitorul stabileşte condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale, respectiv: a) neîndeplinirea nejustificată a obligaţiei contractuale; b) partea care nu are o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare; c) partea care nu şi-a executat obligaţia este ţinută să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi „în condiţiile legii”, adică cele cuprinse în Codul civil, în Titlul V – Executarea obligaţiilor, Capitolului II, Secţiunea a 4-a – Executarea prin echivalent.
Una dintre cauzele exoneratoare de răspundere, de care se şi prevalează intimata-pârâta, este forţa majoră care, în art. 1351 din acelaşi cod, are următoarea reglementare: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (…)”.
Chiar dacă din starea de fapt, astfel cum a fost ea stabilită de instanţele de fond, rezultă neîndoielnic că intimata nu a fost în măsură să livreze nicio cantitate de cereale societăţii cumpărătoare, invocând intervenirea unui fenomen meteo – seceta pedologică -, căreia i-a atribuit, iar instanţele devolutive au fost de acord, efectele unui caz de forţă majoră, apreciind că sunt întrunite condiţii stabilite prin alin. 2 al art. 1351 C.civ. (şi anume: caracterul extern al evenimentului, caracterul imprevizibil al acestuia şi caracterul absolut invincibil şi inevitabil), Înalta Curte constată că, totuşi, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a legii, sub aspectul condiţiilor convenite de părţile contractante pentru invocarea acestui caz exonerator de răspundere civilă.
Astfel, trebuie relevată împrejurarea că însuşi legiuitorul, în reglementarea dată forţei majore, impune anumite limite, una dintre acestea fiind aceea trasată chiar de părţi prin acte juridice bilaterale.
Or, prin art. 9.1 şi 9.2 din ambele contracte, părţile au convenit că: „9.1 Forţa majoră, aşa cum este denumită de lege, exonerează de răspundere partea care o invocă şi o dovedeşte în condiţiile legii, cu cerinţa notificării scrise în prealabil, în termen de 48 de ore de la apariţia cazului de forţă majoră, prin fax, telefon, e-mail, scrisoare recomandată, cu obligaţia de a prezenta în termen de 5 (cinci) zile actele doveditoare eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie, potrivit reglementărilor în vigoare. 9.2 Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă partea care invocă forţa majoră era în întârziere”.
De asemenea, potrivit art. 4 lit. j) din Legea camerelor de comerţ din România nr. 335/2007, modificată, camerele judeţene au, printre atribuţiile principale, şi pe aceea de a aviza existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra executării obligaţiilor comercianţilor.
După cum au reţinut ambele instanţe de fond, pârâta-intimată a comunicat reclamantei-recurente, prin corespondenţă electronică, cele două procese-verbale de calamitate întocmite de U.A.T. Ţăndărei, ce atestă afectarea în proporţie de 100% a culturii de porumb.
Însă, pentru ca forţa majoră să constituie cauză exoneratoare de răspundere a pârâtei-intimate, pe de o parte, s-ar fi impus ca, în termen de 5 zile, aceasta să fi prezentat recurentei actele doveditoare eliberate de camera judeţeană de comerţ şi industrie, lucru pe care partea nu l-a făcut, ceea ce determină inaplicabilitatea acestui caz exonerator. Pe de altă parte, ambele procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole de care se prevalează intimata întrucât le-a transmis recurentei, vizează doar culturile de porumb, deşi al doilea contract avea ca obiect vânzarea culturii de floarea soarelui.
În aceste condiţii, nefiind respectate de către intimata-pârâtă cerinţele stipulate în cuprinsul clauzei din art. 9.1 din contracte, cu raportare la prevederile art. 1351 alin. 1 C.civ., în mod nelegal şi cu aplicarea greşită şi a prevederilor art. 1270 din acelaşi cod, instanţa de apel a stabilit că în speţă operează forţa majoră ca şi cauză exoneratoare de răspundere civilă, ceea ce atrage casarea deciziei atacate, prin reţinerea ca întemeiat a motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă cu referire la interpretarea clauzei penale (stipulatio poenae), Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie înlăturare, ambele instanţe devolutive stabilind în mod judicios că, prin raportare la clauza cuprinsă în art. 6.4 din contracte, în temeiul căreia cumpărătorul a urmărit, în conformitate cu prevederile art. 1530, art. 1531 şi art. 1538 C.civ., obţinerea de despăgubiri ca echivalent al prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării fără justificare a obligaţiei de către vânzător, societatea reclamantă, deşi are un drept de opţiune între cele trei variante de evaluare anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor, nu poate apela la o formulă combinată de determinare a prejudiciului încercat.
Altfel spus, chiar dacă în cuprinsul celei de a doua variante a clauzei penale, de care a înţeles să se prevaleze reclamanta cumpărătoare, creditorul are dreptul „să pretindă şi să obţină de la Vânzător daune-interese în cuantum de 300 lei/tonă, pentru toată cantitatea nelivrată, precum şi acoperirea întregului prejudiciu suferit (inclusiv câştigurile nerealizate de Cumpărător), considerând contractul desfiinţat de plin drept, fără notificare prealabilă sau intervenţia instanţei de judecată. În această situaţie, Vânzătorul se obligă, după notificarea scrisă a Cumpărătorului, să achite daunele-interese în termen de 30 de zile de la primirea notificării”, aceasta nu înseamnă, cum eronat consideră recurenta, că intimata debitoare este ţinută să-i plătească, în afara penalizării pentru cantitatea nelivrată, şi costul de achiziţie din piaţă.
Nicidecum nu se poate considera că acest din urmă prejudiciu reclamat – „costul de achiziţie din piaţă” – intră în noţiunea de „prejudiciu suferit (inclusiv câştigurile nerealizate de Cumpărător)”, pe de o parte, pentru că în a treia variată a clauzei penale, la care creditorul nu a apelat, este prevăzută expres obligaţia vânzătorului de a-l despăgubi pe cumpărător cu suma reprezentând diferenţa pozitivă dintre preţul plătit pentru achiziţia cantităţii de marfă nelivrată şi preţul stabilit prin contract cu debitorul; pe de altă parte, nu i se poate imputa debitorului, cu titlu de daune-interese care s-ar circumscrie noţiunii analizate, întregul cost de achiziţie din piaţă; oricum, chiar dacă în varianta activată a clauzei penale creditorul are dreptul inclusiv la câştigurile nerealizate, contrar celor susţinute de recurentă, se impune a fi subliniat faptul că în niciun caz, prin „câştigul nerealizat de către cumpărător”, nu se poate înţelege preţul pe care societatea reclamantă a fost obligată să îl plătească pentru a achiziţiona marfa (cerealele) de la alţi profesionişti.
De altfel, recurenta nu a oferit vreo explicaţie nici pentru faptul că, motivat de nelivrarea de către intimată a cantităţilor de cereale contractate (400 tone de porumb şi 30 tone de floarea soarelui), a fost nevoită să contracteze de la alte societăţi de profil 4.000 tone de porumb şi 1.742 tone de floarea soarelui, marfă care are preţuri diferite de achiziţie, între 930 lei/tonă şi 940 lei/tonă, la porumb, şi între 400 USD/tonă şi 500 USD/tonă, respectiv 2.000 lei/tonă, la floarea soarelui.
Constatând că celelalte apărări ale intimatei sunt nefondate, impreviziunea nefiind incidentă în speţă, nici instanţa de apel nereţinând, de altfel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1271 C.civ., existenţa unei clauze penale scutind pe creditor de a mai face dovada prejudiciului încercat tocmai pentru că aceasta reprezintă o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, alin. 4 al art. 1538 din cod statuând expres că creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu, nici prevederile O.U.G. nr. 148/2020 nefiind incidente, acest act normativ urmărind doar recunoaşterea şi declararea stării de calamitate din cauza manifestării secetei pedologice în agricultură, pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv acordarea de compensaţii producătorilor agricoli care au înfiinţat culturi de păioase în toamna anului 2019, după cum o recunoaşte şi intimata prin întâmpinare,
Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din același cod, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C.proc.civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
