Caracterul nefondat sau inadmisibil al cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare, atunci când nu se dovedeşte refuzul pârâtului de a se prezenta la notar, a fost o problemă de practică judiciară neunitară în materia dreptului civil soluționată de INM.
Potrivit art. 1669 alin. (1) C.civ.: „(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.” rezultând cu claritate că refuzul nejustificat de a încheia contractul promis este una dintre condițiile substanțiale pretinse pentru pronunțarea unui hotărâri care suplinește consimțământul la vânzare al părților, astfel că neîndeplinirea ei atrage ineluctabil respingerea ca neîntemeiat (și nu ca inadmisibil) a demersului declanșat.
Referitor la dovada refuzului, cu titlu prealabil, este de subliniat că această condiție nu reprezintă altceva decât o aplicație specială a aceleiași cerințe enunțate cu valoare generală în cuprinsul art. 1516 alin. (2) C.civ.. Potrivit acestui text, creditorul are deschisă calea remediilor reglementate de pct. 1-3, printre și executarea silită a datoriei, doar atunci când neexecutarea obligațiilor este una „fără justificare”.
Având natura juridică a unei executării silite (chiar și atipică), pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare este în mod firesc subsumată cerinței neexecutării nejustificate a obligației de a face (de a încheia contractul promis) asumate de către debitor. Astfel, dovada neexecutării se realizează în absența unei norme speciale, în condițiile dreptului comun constituit de art. 1522 C.civ., adică prin punerea în întârziere a debitorului (și aceasta dacă nu cumva el este de drept în întârziere), fie pe calea unei notificări prealabile, fie prin chiar cererea de chemare în judecată. Aspectul semnificativ, și în același timp nota comună a ambelor modalități de punere în întârziere, este că doar ulterior epuizării termenului de suplimentar de executare, creditorul are deschisă calea obținerii hotărârii care ține loc de contract. Este exclusă aplicarea în această materie, peste ceea ce pretind dispozițiile legale, a unei notificări specializate singura care ar fi în măsură să constituie dovada suficientă a refuzului de executare, necesar pentru pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare.
În unanimitate, participanții au agreat că, în ipoteza analizată, că nu este necesară o notificare specială pentru a se reține refuzul debitorului de executare a obligației de a face, motiv pentru care nu se poate reține nici inadmisibilitatea, nici caracterul nefondat al cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare.
