Din interpretarea dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală coroborate cu dispozițiile art. 1096 – 1098 şi art. 1104 C.proc.civ reiese că, pentru a soluționa o cerere de recunoaștere și/sau încuviințare a executării silite a unei hotărâri pronunțate în Republica Moldova, instanța trebuie să analizeze o serie de condiții formale, extrinseci actului jurisdicțional. Aceasta nu are competenţa de a examina temeiurile de fond ale hotărârii, pentru a ajunge la o altă stare de fapt şi la o altă concluzie în drept, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, decât aceea la care a ajuns instanţa străină. De asemenea, nu are competența de a se pronunța asupra altor împrejurări, chiar ulterioare pronunțării hotărârii străine, care ar modifica sau stinge raportul juridic dintre părți.
Asupra modalităţii şi obiectului executării, intervenirii unor situații care împiedică sau întrerup executarea, debitorul are alte mijloace pentru a-şi valorifica drepturile sale, în faza procesuală a executării silite propriu-zise, pe fond, şi nu a fazei prealabile a recunoaşterii şi încuviinţării hotărârii străine, ce constituie titlu executoriu, împrejurare confirmată de dispoziţiile art. 53 alin. (6) din Legea nr. 177/1997, potrivit cărora ”Orice obiecție cu privire la executarea silită se va rezolva de instanţa care a încuviinţat executarea.”
Prin urmare, în procedura de exequatur, instanța învestită cu o astfel de cerere nu are prerogativa analizei fondului, ci se limitează la verificarea aspectelor extrinseci actului jurisdicțional a cărui executare se urmărește și la existența eventualelor impedimente la executare prevăzute exclusiv de art. 51 din Legea nr. 177/1997 și art. 1097 C.proc.civ. Or, respingând cererea de încuviințare a executării hotărârii străine pe motivul că există un impediment la executare, respectiv că raportul obligațional s-a stins prin remiterea de datorie, urmare a unei tranzacții judiciare intervenite între părţi, instanţa a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 17.06.2021, petenta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii emise de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, și încuviințarea executării silite a acestei hotărâri, conform dispozițiilor art. 1103 – 1110 din noul Cod de procedură civilă. Petenta a arătat că, prin hotărârea din dosarul nr. x/15, devenită definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, a cărei recunoaștere o solicită, pârâtul B. a fost obligat să-i restituie suma de 19.500 euro la cursul valutar al Băncii naționale, reprezentând datorie de bază, în temeiul recipisei întocmite la data de 07.08.2012, să-i plătească suma de 43.872 euro, la cursul valutar al Băncii naționale, în ziua plății, reprezentând dobândă de întârziere și să-i plătească suma de 2.500 lei moldovenești, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pârâtul B. a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția litispendenței și excepția puterii de lucru judecat, în raport de dosarul x/99/2019.
Prin încheierea nr. 120 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secția civilă, la data de 10.06.2021, a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător X, formulată de către pârâtul B.
Prin sentinţa civilă nr. 2256 din data de 28.10.2021, Tribunalul Iaşi a luat act că au rămas fără obiect excepțiile litispendenței și a puterii de lucru judecat, a respins ca inadmisibilă excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, a admis cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a Hotărârii emise de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă pronunțată de Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul x/15, prin care pârâtul B. a fost obligat să-i restituie petentei: suma de 19.500 euro, la cursul valutar al Băncii naționale, reprezentând datorie de bază, în temeiul recipisei întocmite la data de 07.082012, la plata sumei de 43.872 euro, la cursul valutar al Băncii naționale, în ziua plății, reprezentând dobândă de întârziere și să-i plătească suma de 2.500 de lei moldovenești, reprezentând cheltuieli de judecată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de petentă, respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 40 de lei și onorariul de avocat în cuantum de 500 de euro, pentru care s-a atașat chitanța nr. 53/2021.
Prin decizia civilă nr. 332 din data de 26.07.2022, Curtea de Apel Iași – Secția civilă a respins apelul formulat de apelantul B., împotriva încheierii nr. 120 din 10.06.2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, a admis apelul formulat de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 2256 din data de 28.10.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția instanței de fond privind respingerea, ca inadmisibilă, a excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, a respins cererea formulată de petenta A., în contradictoriu cu pârâtul B., privind încuviinţarea executării silite, pe teritoriul României, a Hotărârii emise de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, a obligat pârâtul B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de petenta A., respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 de lei și onorariul de avocat, în cuantum de 200 de euro și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin deciziei.
Împotriva deciziei civile nr. 332/2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, petenta A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.
Recurenta – reclamantă solicită casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Iași – Secția civilă, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 și 6 C.proc.civ.
Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8, arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 51 alin. 1 din Tratatul din 1996 dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală ratificat prin Legea nr. 177/1997, a dispozițiilor art. 1065 C.proc.civ. cu aplicarea eronată a art. 703 din același act normativ, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 1105, 1106 și 1107 C.proc.civ.
În primul rând, în opinia sa, art. 51 din Tratat instituie norme speciale, derogatorii raportat la dispozițiile art. 1096, 1097 și 1104 C.proc.civ. Instanța de apel a nesocotit aceste norme speciale atunci când a formulat aprecieri asupra efectelor juridice ale unor înscrisuri sub semnătură privată precum și asupra regimului juridic al acestora.
În al doilea rând, apreciază că sunt îndeplinite, integral, condițiile pentru încuviințarea executării hotărârii pronunțate în Republica Moldova, prevăzute de art. 51 lit. a-f din Tratat, inclusiv cerința ca hotărârea să fie executorie în statul de sediu al instanței care a pronunțat-o și că a făcut dovada, în acest sens, cu un înscris eliberat de Judecătoria Hâncești.
În al treilea rând, nu există niciun caz de încetare a executării silite, art. 703 C.proc.civ. nefiind aplicabil în cauză. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că nu a solicitat încuviințarea executării silite în sensul celor prevăzute de Codul de procedură civilă, în materie de încuviințare executare silită. Abia ulterior acestui demers, ar începe executarea silită iar debitorul ar putea invoca, pe calea unei contestații la executare sau o întoarcere a executării silite, o astfel de împrejurare. Procedura de încuviințare a executării silite reglementată de art. 1103 – 1110 C.proc.civ. diferă de cea reglementată de art. 666 din același act normativ, diferențele fiind date de titlul executoriu și participarea executorului judecătoresc. De altfel, această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 54 din Tratat și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pe care o indică și o citează.
În al patrulea rând, aspectele privind exigibilitatea creanței se apreciază potrivit legislației din Republica Moldova dar nu pe calea procedurii de recunoaștere a hotărârii ci pe calea contestației la executare.
Tot cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta – reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 51 din Tratat, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 703 C.proc.civ. privind renunțarea la executare și cu încălcarea art. 1110 C.proc.civ. prin raportare la art. 51 din Tratat și regulile de drept material aplicabile în Republica Moldova renunțării la executare, tranzacției, remiterii de datorie și rezoluțiunii.
În acest sens, consideră că instanța de apel a apreciat eronat că există o renunțare la executare din partea recurentei reclamante, materializată prin tranzacția judiciară ce cuprinde remiterea de datorie, încheiată între părțile acestui proces.
Astfel, arată că între părți nu există nicio tranzacție judiciară, ”Acordul” aflat la dosar neîndeplinind cerințele prevăzute de art. 1110 C.proc.civ. Efectele acesteia pot fi analizate doar pe calea dreptului comun, cu atât mai mult cu cât, ulterior semnării acelui înscris sub semnătură privată, B. a atacat sentința a cărei executare s-a solicitat, uzând de toate căile de atac prevăzute de lege.
De altfel, susceptibilitatea hotărârii de a fi pusă în executare se apreciază conform legislației din Republica Moldova, tot aceleași legislații trebuie supuse și instituțiile juridice incidente, respectiv renunțarea la executare, remiterea de datorie, rezoluțiunea.
Recurenta – reclamantă detaliază raporturile juridice dintre părți și dispozițiile legale care le guvernează arătând că prin ”acord” nu a avut loc o renunțare, nici o remitere de datorie ci, mai mult, la data de 28.07.2016, pârâtul a fost notificat cu privire la rezoluțiunea sa întrucât condiția asumată, respectiv îndeplinirea de către SRL C. a unor obligații, nu a fost realizată. Înscrisul numit ”Notificare privind nulitatea acordului din 18 decembrie 2015” este o declarație de rezoluțiune, potrivit legislației din Republica Moldova. Intimatul – pârât a uzat de toate căile legale pentru a desființa hotărârea a cărei recunoaștere se solicită dar demersurile sale nu au avut finalitatea dorită. Acesta nu a contestat, însă, actele de executare întocmite de către executorul judecătoresc Y.
Tot în cadrul acestui argument, recurenta – reclamantă arată că ”acordul” a fost încheiat înainte ca hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, să fie definitivă. Or, nu putea renunța, la data de 18.12.2015, la o executare care putea începe după data de 10.02.2016.
De asemenea, expune pe larg, legislația din Republica Moldova, pe care o apreciază ca fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecății și dispozițiile Tratatului dintre Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău, la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie 1997. Sistematizează normele legale precizate, arătând că legiuitorul român a identificat, în mod cert și exhaustiv, temeiurile pentru care se poate refuza încuviințarea silită a hotărârii judecătorești străine și anume cazurile în care nu sunt întrunite condițiile legale pentru recunoaștere și încuviințare cât și alte cazuri: hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate, încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, nu este executorie potrivit legii care a pronunțat-o, dreptul de a cerere executarea silită este prescris potrivit legii române, procesul a fost soluționat între același părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române.
Recurenta – reclamantă apreciază că instanța de apel a extins lista prohibitivă a condițiilor pentru refuzul în încuviințarea executării, apreciind că aceasta ar fi renunțat la executarea silită. Or, o astfel de împrejurare, dacă ar exista, ar determina încetarea procedurii de executare, nu ar fi o piedică în încuviințarea executării. Aceasta cu atât mai mult cu cât, instanța a recunoscut împlinirea condițiilor pentru recunoașterea hotărârii și caracterul executoriu al acesteia.
Acordul nu produce efecte întrucât intimatul – pârât nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, nu a predat bunurile la termenele stabilite, motiv pentru care administratorii companiei D., printre care se află și recurenta, au luat măsurile care se impuneau și au suportat singuri o serie de cheltuieli fortuite. De aceea, recurenta nu putea să renunțe la executare. Mai mult, acordul este lovit de nulitate și, chiar dacă ar fi valabil, nu poate produce efecte, împrejurare pe care recurenta – reclamantă o detaliază prin raportare la situația de fapt și dispozițiile legislației din Republica Moldova. De asemenea, acordul a fost avut în vedere de către instanțele care au confirmat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită. Or, instanța din România nu poate revizui și schimba hotărârile pronunțate în Republica Moldova. Nu în ultimul rând, se arată că nu s-a avut în vedere împrejurarea că recurenta – reclamantă este căsătorită iar remiterea de datorie este interzisă dacă încalcă drepturile terților, soțul său fiind un terț față de raportul ei cu intimatul – pârât.
În opinia recurentei – reclamante, refuzul de a încuviința executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătorești aduce o gravă atingere a dreptului său de proprietate.
De aceea, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel încalcă prevederi ale Tratatului din 1996, ale Codului de procedură civilă din România, Codului civil, Codului de procedură civilă și Codului de executare din Republica Moldova.
Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta – reclamantă arată că hotărârea recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, nefiind motivată prin prisma regulilor prevăzute de Tratat și Codul de procedură civilă.
Considerentele deciziei, pe care a supus-o controlului judiciar, nu arată care ar fi temeiul incidenței dispozițiilor art. 703 C.proc.civ., cu atât mai mult cu cât sunt îndeplinite condițiile legale reglementate de art. 51 din Tratat. Astfel, dispoziţiile art. 703 C.proc.civ., instituția încetării raportului obligațional și remiterea de datorie sunt străine cauzei.
Față de considerentele expuse în memoriul de recurs, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare.
Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.
Prin recursul formulat, recurenta – reclamantă critică decizia Curții de Apel Iași din perspectiva motivării acesteia și a aplicării eronate a dispozițiilor legale referitoare la încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârii pronunțate în Republica Moldova.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acesta este nefondat.
Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Pornind de la aceste prevederi legale, recurenta a susținut că instanța de apel și-a motivat soluția raportându-se la instituții juridice străine de natura pricinii.
Însă, din analiza considerentelor deciziei recurate, se observă că motivarea acesteia îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 C.proc.civ. în sensul că este clară, inteligibilă, oferă argumentele instanței față de susținerile din actele procedurale întocmite de părți, nu se rezumă la o însușire de fapte și argumente ci cuprinde aspectele de fapt și de drept care au format convingerea Curții de Apel Iași.
Motivele nu vizează doar instituția remiterii de datorie și cea a încetării obligațiilor, așa cum se precizează în cererea de recurs, instanța de apel examinând și celelalte aspecte cu care a fost învestită: recuzarea judecătorului fondului, prescripția dreptului de a cere executarea silită, cerințele recunoașterii și încuviințării executării hotărârii pronunțate în Republica Moldova.
Prin urmare, hotărârea recurată îndeplinește cerințele formale impuse de legiuitor, sub acest aspect, și nu cuprinde exclusiv argumente referitoare la cele două instituții de drept civil, pe care recurenta le apreciază ca fiind străine de natura cauzei, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. fiind nefondat.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Acest caz de casare privește, în mod exclusiv, aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea extinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
În cauza pendinte, reclamanta A. a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat recunoaşterea, pe teritoriul României, a hotărârii pronunțate de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, și încuviințarea executării acestei hotărâri. Demersul său a fost admis de către instanța de fond a cărei hotărâre a fost, însă, schimbată parțial de către instanța de apel, prin respingerea cererii de încuviințare a executării silite.
Reclamanta a supus controlului judiciar decizia Curții de Apel Iași, apreciind că aceasta a aplicat eronat dispozițiile art. 51 și următoarele din Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, care instituie norme speciale referitoare la încuviințarea executării hotărârii străine pe teritoriul României, derogatorii, raportat la dispozițiile art. 1096, 1097 și 1104 C.proc.civ.
Calea de atac vizează doar cererea de încuviințare a executării hotărârii străine pe teritoriul României, astfel încât celelalte aspecte analizate de către instanța de apel se bucură de autoritate de lucru judecat.
Înalta Curte reține că actul jurisdicțional, a cărui recunoaștere și executare se solicită, este hotărârea pronunțată de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, prin care intimatul – pârât a fost obligat la plata unor sume de bani către recurenta – reclamantă.
Prin urmare, pentru acordarea forţei executorii şi a autorităţii de lucru judecat hotărârii străine, trebuie analizate cerințele impuse de Legea nr. 177/1997 pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, act normativ cu caracter special, care se completează cu dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
În acest sens, în mod corect, instanțele de fond au reținut că sunt incidente dispozițiile art. 51 din actul normativ menționat potrivit cu care: ”Hotărârile se recunosc şi se execută în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) dacă sunt definitive şi susceptibile de executare, potrivit legii părţii contractante pe teritoriul căreia au fost pronunţate. În materia obligaţiei de întreţinere sunt recunoscute şi hotărârile provizorii, dacă sunt executorii în statul de origine;
b) dacă nu a fost încălcată competenţa exclusivă a autorităţii părţii contractante pe teritoriul căreia urmează a avea loc recunoaşterea sau executarea;
c) dacă persoanei obligate prin hotărâre, care nu a participat la proces, i s-au înmânat citaţia şi actul de sesizare a instanţei, în timp util, şi în conformitate cu legea părţii contractante pe teritoriul căreia a fost pronunţată hotărârea, iar în cazul în care nu avea capacitate de exerciţiu, i s-a dat posibilitatea de a fi reprezentată în proces;
d) dacă între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pentru aceleaşi fapte, nu s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre ori nu se afla în curs de judecată o acţiune intentată anterior pe teritoriul părţii contractante unde urmează să se recunoască ori să se încuviinţeze executarea hotărârii;
e) dacă, în cazurile în care trebuie aplicată legea celeilalte părţi contractante, din hotărârea pronunţată, rezultă că această lege nu a fost aplicată. Totuşi, recunoaşterea nu poate fi refuzată numai pentru singurul motiv ca instanţa care a pronunţat hotărârea a aplicat o altă lege, în afară de situaţiile în care procesul priveşte starea şi capacitatea unei persoane, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii aplicabile;
f) dacă prin recunoaşterea sau încuviinţarea executării hotărârii nu se aduce atingere ordinii publice a părţii contractante pe teritoriul căreia urmează să se recunoască ori să se încuviinţeze executarea hotărârii.”
Acest text de lege se completează cu dispozițiile art. 1104 coroborate cu dispozițiile art. 1096, 1097 și 1098 C.proc.civ., potrivit cu care, se poate refuza recunoașterea/ încuviințarea executării unei hotărâri străine atunci când:
”a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată”.
Din interpretarea acestor texte de lege se desprinde ideea că, pentru a soluționa o cerere de recunoaștere și/sau încuviințare a executării silite a unei hotărâri pronunțate în Republica Moldova, instanța învestită trebuie să analizeze o serie de condiții formale, extrinseci actului jurisdicțional. Aceasta nu are competenţa de a examina temeiurile de fond ale hotărârii, pentru a ajunge la o altă stare de fapt şi la o altă concluzie în drept, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, decât aceea la care a ajuns instanţa străină. De asemenea, nu are competența de a se pronunța asupra altor împrejurări, chiar ulterioare pronunțării hotărârii străine, care ar modifica sau stinge raportul juridic dintre părți.
Legiuitorul a stabilit, expres, limitele analizei pe care trebuie să o realizeze instanța învestită cu o astfel de cerere, analiză care se rezumă doar la cerințe extrinseci actului jurisdicțional.
Asupra modalităţii şi obiectului executării, intervenirii unor situații care împiedică sau întrerup executarea, debitorul are alte mijloace pentru a-şi valorifica drepturile sale, în faza procesuală a executării silite propriu-zise, pe fond, şi nu a fazei prealabile a recunoaşterii şi încuviinţării hotărârii străine, ce constituie titlu executoriu. Această împrejurare este confirmată de textul art. 53 alin. 6 din Legea nr. 177/1997 potrivit cu care ”Orice obiecție cu privire la executarea silită se va rezolva de instanţa care a încuviinţat executarea.”
Transpunând aceste aspecte teoretice la prezenta speță, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat, în mod corect, că textele de lege citate anterior sunt incidente cauzei, însă le-a oferit o interpretare eronată, ceea ce a condus la o soluție greșită în ceea ce privește cererea de încuviințare a executării hotărârii străine pe teritoriul României.
Astfel, prin decizia recurată au fost reținute ca fiind definitorii soluționării cererii de încuviințare a executării, aspecte de fapt și de drept care, în opinia instanței de apel, ar conduce la încetarea raportului juridic obligațional, adică împrejurări ulterioare emiterii titlului executoriu care vizează fondul acestui raport juridic și care reprezintă impedimente la executare.
Aceasta a respins cererea de încuviințare a executării hotărârii străine, apreciind că există un impediment la executare, respectiv că raportul obligațional s-a stins prin remiterea de datorie, urmare a unei tranzacții judiciare. Însă, aceste instituții de drept civil, analizate în cuprinsul deciziei recurate, nu fac obiect al prezentului demers. Este adevărat că raporturile juridice dintre părți sunt complexe, dar ele pot fi analizate în cadrul altor proceduri/demersuri judiciare.
În procedura de exequatur, instanța învestită cu o astfel de cerere nu are prerogativa analizei fondului, ci se limitează la verificarea aspectelor extrinseci actului jurisdicțional a cărui executare se urmărește și la existența eventualelor impedimente la executare prevăzute exclusiv de art. 51 din Legea nr. 177/1997 și art. 1097 C.proc.civ.. Prin urmare, întrucât instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale, calea de atac este fondată sub acest aspect.
Memoriul de recurs cuprinde și critici ample referitoare la fondul raportului juridic dintre părți, supus legislației din Republica Moldova, însă acestea nu vor fi cenzurate întrucât excedează procedurii de exequatur.
Prin urmare, fiind interpretate și aplicate eronat textele de lege arătate, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 332 din 26.07.2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, pe care a casat-o, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C.proc.civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării urmează a se analiza cererea de încuviințare a executării pe teritoriul României a hotărârii pronunțate de către Judecătoria Hâncești, din Republica Moldova, în dosarul nr. x/15, definitivă şi irevocabilă la data de 10.02.2016, prin raportare la cerințele extrinseci impuse de dispozițiile art. 51 din Legea nr. 1997 și art. 1104 coroborate cu dispozițiile art. 1096 și 1097 din C.proc.civ.
