În Monitorul Oficial Partea I nr.290/2.IV.2025a fost publicată Decizia nr. 60 din 24 februarie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Brăila — Secția I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024.
În consecință Înalta Curte a stabilit că: dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii, cumulativ, a condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din aceeași lege.
Cererea de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecție se soluționează conform procedurii prevăzute de art. 49 alin. (3) din aceeași lege.
În motivarea decizie Înalta Curte arată că Procedându-se în continuare la evaluarea chestiunii de drept sub aspectul fondului său, se constată că textul normativ în discuție recunoaște fără echivoc, prin alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, posibilitatea persoanei față de care s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție, dacă durata pentru care a fost emis acesta este cea maximă, de a solicita instanței judecătorești competente fie revocarea ordinului de protecție, fie înlocuirea măsurii dispuse, iar prin alin. (2) și (3) ale aceluiași articol se stabilesc condițiile în care se poate dispune „revocarea” și, respectiv, procedura care trebuie urmată în demersul soluționării unei cereri cu acest obiect.
Legea nu prevede însă condițiile pentru înlocuireamăsurii dispuse prin ordinul de protecție și nici procedura de soluționare a acestei cereri, situație care, coroborată cu omisiunea definirii acestei instituții, a generat dificultăți de interpretare în ceea ce privește stabilirea regimului său juridic.
Prioritar trebuie reținut că măsurile care pot fi vizate princererea de înlocuire sunt cele enumerate limitativ de art. 38 din Legea nr. 217/2003, acestea reprezentând, în esență, obligații sau interdicții care au fost dispuse anterior de instanță, printr-o hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a parcurgerii procedurii prevăzute la art. 40-45 din același act normativ, finalizată prin emiterea unui ordin de protecție, în scopul înlăturării unei stări de pericol cauzate unui membru al familiei printr-un act de violență al titularului cererii reglementate de art. 49 din aceeași lege.
În ceea ce privește durata măsurilor dispuse prin ordinulde protecție, aceasta se stabilește de judecător, fără a putea depăși 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003].
Pentru a contura în acest cadru legal particularitățile instituției „înlocuirii măsurii dispuse prin ordinul de protecție” și, respectiv, pentru a lămuri pentru început în ce măsură condițiile revocării ordinului sunt relevante pentru admiterea cererii de înlocuire a măsurii, este necesară o examinare comparativă a celor două instituții prin prisma efectelor produse în planul raporturilor dintre părțile implicate în mecanismul ordinului de protecție.
Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectulprezentei sesizări, înțelegerea sensului și scopului normelor de drept care fac obiect al întrebării prealabile impune, mai întâi, a se evidenția care sunt trăsăturile definitorii ale ordinului de protecție.
Ordinul de protecție constituie un mijloc legal deprotejare a victimei violenței domestice, în sensul dat acesteia prin art. 3 din Legea nr. 217/2003, de un pericol grav și, după caz, iminent pe care agresorul îl reprezintă sau îl poate reprezenta la adresa vieții, integrității fizice și psihice ori libertății persoanei unui membru de familie.
Starea de pericol reprezintă deci fundamentul emiterii ordinului de protecție și, ca atare, ordinul trebuie să fie justificat prin realitatea faptică constatată în cauză, să fie necesar pentru înlăturarea pericolului în care se află victima violenței domestice, măsurile de protecție dispuse fiind indispensabile pentru protejarea acesteia.
Totodată, o altă trăsătură definitorie a ordinului deprotecție o reprezintă caracterul său provizoriu, caracter care este impus de faptul că măsurile (interdicțiile) dispuse reprezintă o imixtiune în dreptul la viață privată și de familie. În plus, în acest domeniu de reglementare, dată fiind natura relațiilor de familie, caracterul vremelnic al măsurilor luate derivă și din finalitatea urmărită, de regulă, la instituirea acestora, respectiv refacerea familiei și reintegrarea în cadrul său a tuturor membrilor acesteia.
Conform celor reținute în acest sens în paragrafele 73-74 din Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, rezultă că: „(…) protecția și promovarea drepturilor victimelor violenței domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalității și principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Emiterea unui ordin de protecție impune menținerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violență (emiterea ordinului de protecție vizând restrângerea dreptului la viața privată și a libertății de mișcare) și drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violență.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (…) rezultă în mod neîndoielnic că instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, au obligația «să efectueze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală, și să realizeze o evaluare echitabilă și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copil» (Cauza Petrov și X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției, paragraful 139, etc.).”
Pentru asigurarea acestui echilibru, având în vedere cămăsurile dispuse prin ordinul de protecție determină o restrângere a drepturilor persoanei față de care s-a instituit, legiuitorul a permis acesteia din urmă, în situația în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecție este cea maximă, să repună în discuție în fața unei instanțe judecătorești situația de fapt avută în vedere la momentul emiterii ordinului de protecție, instanța astfel sesizată având posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecție subzistă.
Aceasta este, așadar, rațiunea reglementării cuprinseîn art. 49 din Legea nr. 217/2003, normă care conferă agresorului dreptul de a solicita instanței revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.
O atare reevaluare, în acest cadru procesual, araporturilor dintre părțile implicate în acest mecanism pentru a stabili necesitatea menținerii ordinului în aceleași condiții în care a fost dispus nu poate determina însă repunerea în discuție a celor statuate prin hotărârea judecătorească definitivă de instituire a acestora, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, cât timp nu au intervenit elemente noi ulterior pronunțării acesteia.
De altfel, acest aspect rezultă fără echivoc dininterpretarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 referitoare la condițiile în care se dispune revocarea ordinului de protecție.
În acest sens, în examinarea constituționalitățiiprevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, Curtea Constituțională a reținut că „în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecție, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizată de către un serviciu de probațiune, ori pe baza evaluării proprii a existenței unui risc real de recidivă.
Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecție, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii” (paragraful 28).
Așadar, întrunirea tuturor condițiilor mai sus evocate,prevăzute la lit. a)-c) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, permite judecătorului să dispună revocarea ordinului de protecție, instanța constatând în această situație că scopul măsurilor luate, acela de înlăturare a stării de pericol privind viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, a fost atins.
Cu toate că legiuitorul nu a reglementat explicit șicondițiile în care se poate da curs unei cereri având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecție, se poate decela în raport cu constatările anterioare că situația premisă ce trebuie avută în vedere în această ipoteză este aceea a subzistenței unei stări de pericol în privința victimei agresiunii, care impune menținerea ordinului de protecție, mecanism al cărui scop nu a fost încă atins.
În acest caz, instanța este deci chemată să reanalizezeconținutul obligațiilor/interdicțiilor instituite prin ordin față de agresor, urmând să procedeze la o reevaluare a circumstanțelor factuale avute în vedere la momentul emiterii ordinului pentru a stabili dacă starea de fapt prezentă la momentul formulării și soluționării cererii de înlocuire permite adoptarea unei alte măsuri dintre cele prevăzute la art. 38 din Legea nr. 217/2003, o măsură care, chiar dacă este mai ușoară pentru agresor, va fi aptă în noile împrejurări să asigure protecția victimei.
Din această perspectivă, apreciind că subzistă stareade pericol cu privire la persoana victimei, la integritatea sa fizică și psihică, precum și la libertatea acesteia, pericol care a justificat emiterea ordinului, instanța urmează a decide dacă prin modificarea conținutului restricțiilor dispuse inițial, respectiv prin luarea altor măsuri mai puțin restrictive, se poate asigura o protecție adecvată victimei.
Este real că, în cadrul noii analize realizate, judecătorulnu va putea face abstracție de maniera în care agresorul a respectat interdicțiile și obligațiile impuse, similar cercetării judecătorești specifice examinării întrunirii condițiilor enunțate la alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003.
De altfel, după cum deja s-a subliniat, ținând seama, totodată, de rațiunea reglementării comune în cuprinsul aceluiași articol al legii, ambele instituții presupun o reevaluare a situației de fapt reținute la momentul pronunțării ordinului de protecție, instanța examinând în acest context inclusiv efectele produse în raporturile dintre părți de măsurile dispuse prin ordin, pentru a se verifica dacă se menține starea de pericol avută în vedere la momentul dispunerii respectivelor măsuri, o atare analiză plecând deci de la caracterul necesar al acestora pentru protecția victimei, caracter stabilit prin hotărârea judecătorească de instituire a lor și care nu poate fi repus în discuție în cadrul unei noi proceduri judiciare prin prisma acelorași împrejurări care au determinat adoptarea soluției.
Corelându-se această constatare cu cea expusă anterior în privința sferei de aplicare a instituției revocării ordinului, se reține că înlocuirea se va putea dispune dacă împrejurările factuale concrete și conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai ușoară este suficientă pentru prevenirea violenței domestice și protejarea victimei.
Prin urmare, cu toate că analiza judecătorului nu poateignora comportamentul agresorului în perioada în care acesta a fost supus măsurilor inițial dispuse prin ordinul de protecție, astfel încât cercetarea aspectelor prevăzute la lit. a) și b) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 nu va fi incompatibilă cu judecata cererii de înlocuire a măsurii, iar, similar verificării cerinței prevăzute de lit. c) a alin. (2) anterior menționat, potențialitatea agresivă a reclamantului va constitui un parametru al stabilirii conduitei acestuia în vederea luării unei alte măsuri adecvate situației de pericol reținute, nu se poate susține că, în cazul soluționării cererii de înlocuire a măsurilor dispuse prin ordin, judecătorul va fi ținut să analizeze eventuala schimbare de comportament a agresorului exclusiv prin prisma respectării exigențelor prevăzute expres de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, condiții care, conform textului legal, trebuie, de altfel, întrunite în mod cumulativ pentru revocarea ordinului de protecție.
În plus, necesitatea înlocuirii măsurii luate inițial sepoate datora ivirii unor situații obiective, independente de conduita agresorului, care nu mai permit îndeplinirea obligației impuse acestuia în aceiași termeni, astfel că nevoia de protecție a victimei ar putea fi asigurată în noile circumstanțe și printr-o măsură mai puțin restrictivă.
Trebuie subliniat că îndeplinirea întocmai a condițiilorprevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 nu poate fi solicitată în situația înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție nici ca urmare a aplicării acestei norme legale prin analogie, deoarece, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, normele legale care restrâng exercițiul unor drepturi civile se aplică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Se poate conchide astfel, în cadrul normativ prezentat,în sensul că legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod explicit condițiile cumulative care trebuie verificate de către instanța de judecată pentru revocarea ordinului, întrucât admiterea acestei cereri determină înlăturarea oricăror restricții pentru reclamant, apreciindu-se că măsurile dispuse inițial nu mai sunt necesare pentru protecția victimei, ca urmare a constatării încetării stării de pericol avute în vedere la momentul instituirii acestora.
Așadar, nerespectarea oricăreia dintre aceste cerințelegale va duce la respingerea cererii de revocare, însă, ținând seama de finalitatea distinctă a celor două instituții analizate, nu se poate susține că exigența îndeplinirii cumulative a acelorași condiții restrictive trebuie verificată ca atare de instanță și pentru admiterea cererii de înlocuire a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecție, situație în raport cu care trebuie statuat în sensul că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire se va realiza pe baza liberei aprecieri a situației concrete deduse judecății, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.
În ceea ce privește a doua întrebare a instanței detrimitere, vizând incidența art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, se constată că, deși acest text face referire în mod expres exclusiv la procedura revocării, nu există niciun impediment pentru ca norma să fie aplicată prin analogie și în cazul cererii de înlocuire a măsurilor, în lipsa altei reglementări distincte aplicabile, având în vedere că soluționarea unei cereri cu un astfel de obiect necesită aceleași garanții procesuale care derivă din citarea părților implicate, a unității de poliție care a pus în executare ordinul (și care, la cererea instanței, ar putea furniza informații cu privire la comportamentul agresorului pe parcursul punerii în executare sau, după caz, al supravegherii executării ordinului de protecție, prin raportare la obligațiile și interdicțiile pe care agresorul trebuia să le respecte) și, respectiv, din participarea procurorului (obligatorie, de altfel, în toate procedurile judiciare reglementate prin acest act normativ).
În argumentarea acestui punct de vedere trebuieprecizat că reclamantul care întrunește condiția exercitării acțiunii prevăzute de art. 49 alin. (1) din legea anterior menționată are posibilitatea să formuleze o cerere prin care să solicite instanței atât revocarea ordinului de protecție, cât și, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu sunt întrunite toate cerințele impuse de lege pentru dispunerea acesteia, înlocuirea măsurii luate prin ordin, solicitând astfel o schimbare a conținutului restricțiilor la care a fost supus pentru perioada rămasă până la expirarea termenului de 12 luni, în considerarea acelorași probe privitoare la revizuirea comportamentului său, învederând, după caz, intervenirea altor împrejurări obiective, ulterior dispunerii ordinului, care ar permite instanței reeavaluarea situației dintre părți.
Într-o asemenea ipoteză, având în vedere efectelediferite produse ca urmare a admiterii fiecăreia dintre cereri, rezultă cu evidență că numai soluționarea concomitentă a ambelor petite în intervalul de timp limitat de durata restricțiilor dispuse prin ordin ar asigura atingerea dezideratului efectivității protejării drepturilor civile ale reclamantului, prin controlul judecătoresc al măsurii restrictive care constituie o ingerință în acestea.
Or, pentru rațiuni de judecată unitară, o atare pricinăavând ca obiect înlocuirea măsurii se impune a fi soluționată în aceleași condiții de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.
