În Monitorul Oficial Partea I nr. 62/23.I.2025 a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea art. 75 alin. (1) coroborat cu cele stipulate de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014.
În consecință Înalta Curte a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor anterior menționate, dispozițiile Codului insolvenței nu derogă de la prevederile de drept comun ale Codului de procedură civilă, care obligă instanța de control judiciar, învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de debitor, cât și de creditor, în condițiile deschiderii procedurii insolvenței față de debitorul pârât ulterior închiderii dezbaterilor sau în cursul soluționării căilor de atac, să judece toate căile de atac.
În motivarea decizie Înalta Curte arată că situația premisă generatoare de practică neunitară constă în promovarea unei acțiuni judiciare pentru realizarea unei creanțe împotriva averii debitorului anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva pârâtei din litigiul de drept comun și admiterii doar în parte a pretențiilor deduse judecății. Dacă intervine deschiderea procedurii insolvenței pârâtului în timpul procesului, după închiderea dezbaterilor sau în cursul judecății căilor de atac promovate atât de către debitor, cât și de către creditor, se pune problema de a determina care va fi soluția adoptată de instanța de control judiciar.
Într-o primă opinie, îmbrățișată nu doar de o parte ajurisprudenței, ci și de o parte a doctrinei (a se vedea, în acest sens, I. Sorescu, „Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații” — coord. Gheorghe Piperea, pag. 460), calea de atac declarată de creditor se suspendă sau, după caz, încetează, în timp ce calea de atac promovată de debitor va fi judecată potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014. În argumentarea acestei opinii s-a susținut că alin. (1) al art. 75 din legea anterior menționată instituie regula suspendării ope legis a oricărei acțiuni prin care un creditor pretinde o creanță pentru recuperarea căreia a promovat o acțiune în pretenții pe calea dreptului comun, în condițiile în care, pe parcursul procesului, debitorul (pârât) intră în procedura insolvenței.
Cum calea de atac formulată de creditor este o formă de manifestare a acțiunii civile, în sensul prevederilor art. 29 din Codul de procedură civilă, și judecata acesteia se suspendă, potrivit regulii instituite de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței rămâne definitivă, calea de atac promovată de creditor încetează.
Potrivit acestui punct de vedere, în aceste circumstanțe,creditorului nu îi rămâne decât posibilitatea de a formula o cerere de admitere a creanței, în cadrul procedurii insolvenței, care, în baza art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, poate fi făcută chiar dacă respectiva creanță nu este stabilită printr-un titlu. Cât privește calea de atac formulată de debitor, s-a reținut că aceasta se judecă, întrucât numai debitorului legea îi permite să atace hotărârea nefavorabilă și să încerce desființarea ei, printr-o normă de excepție, respectiv cea cuprinsă în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014. Or, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că nu pot fi extinse la situația căilor de atac promovate atât de către debitor, cât și de către creditor împotriva aceleiași hotărâri.
Conform celei de-a doua opinii exprimate înjurisprudență, în cazul în care atât debitorul, cât și creditorul au formulat căi de atac împotriva aceleiași hotărâri, se impune judecata ambelor căi de atac. S-a susținut că judecata căilor de atac nu poate fi divizată, având în vedere unicitatea obiectului acestora, respectiv hotărârea judecătorească supusă apelului sau, după caz, recursului. S-a mai relevat faptul că cele două căi de atac sunt indisolubil legate, din moment ce există o unică chestiune litigioasă, astfel că considerente de echitate a procedurii, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu permit doar analiza argumentelor debitorului cu privire la existența și întinderea creanței litigioase, în vreme ce creditorului i s-ar nega dreptul de a-i fi evaluate argumentele dezvoltate în propria cale de atac, ce vizează același raport juridic.
Această din urmă opinie este cea corectă.
Conform art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, „Dela data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului”. Acest efect este o expresie a caracterului colectiv, concursual și egalitar al procedurii insolvenței. Astfel, este împiedicată lichidarea prematură și necoordonată a averii debitorului.
Suspendarea de drept profită atât debitorului, asigurându-i o șansă de reorganizare prin protejarea temporară a averii, cât și creditorilor. Aceștia din urmă se constituie într-o colectivitate organizată, cu interese comune față de debitor, cu șanse de recuperare ordonată și egalitară a creanțelor sau de împărțire echitabilă a riscului de pierdere a acelorași creanțe.
Din textul de lege sus-citat rezultă că nu se suspendădecât acțiunile pentru recuperarea creanțelor, nu și cele care au ca obiect rezilierea/rezoluțiunea contractelor pentru neexecutare, acțiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acțiunile reale etc.
În situația în care astfel de acțiuni în anulare, reziliere sau rezoluțiune au și capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestațiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse și suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
În ceea ce privește momentul de la care se declanșeazăsuspendarea acțiunilor și măsurilor de executare silită, acesta este explicit prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul insolvenței, respectiv de la data deschiderii procedurii, astfel cum este definită de prevederile art. 5 alin. (1) pct. 25 din Legea nr. 85/2014: „data deschiderii procedurii reprezintă:
-în cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii, data pronunțării încheierii judecătorului-sindic, prevăzută la art. 71;
-în cazul cererii creditorului de deschidere a procedurii, data pronunțării sentinței judecătorului-sindic, prevăzută la art. 72;
-în cazul insolvenței transfrontaliere, momentul la carehotărârea de deschidere a procedurii produce efecte, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv”.
Acțiunile și executările silite suspendate prin efectuldeschiderii procedurii vor putea fi repuse pe rol în ipoteza revocării sau a desființării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, adică, ca urmare a admiterii opoziției creditorilor împotriva deschiderii procedurii ori a apelului împotriva sentinței sau încheierii de deschidere a procedurii. Desființarea hotărârii de deschidere a procedurii are efecte retroactive, considerându-se că debitorul nu a fost în procedura insolvenței.
De asemenea, art. 75 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 85/2014 prevede și posibilitatea repunerii pe rol a procedurilor suspendate, în cazul închiderii procedurii în temeiul art. 178 din același act normativ, text de lege potrivit căruia judecătorul-sindic va închide procedura fără să dispună radierea debitorului din registrul în care este înregistrat, dacă toți creditorii din tabelul definitiv al creanțelor primesc sumele care li se datorează sau renunță la judecată în perioada de observație.
În cazul în care hotărârea de deschidere a proceduriirămâne definitivă, acțiunile și executările silite încetează, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. Practic, instanța de drept comun se dezînvestește, fără a soluționa cauza.
Din cele mai sus arătate rezultă că, pentru atingereascopului procedurii insolvenței, astfel cum este definit de prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza, începând cu data deschiderii procedurii, demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele procedurii colective, de natură a face imposibilă evaluarea activului debitorului sau a masei pasive. Creditorii vor fi obligați să își valorifice drepturile numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.
Urmează a analiza care sunt remediile puse laîndemâna creditorului de procedura specială a insolvenței, în situația în care, anterior deschiderii acesteia, acțiunea sa în realizarea creanței a primit o soluție nefavorabilă. În mod evident, căile de atac pe care le formulează doar creditorul, ca formă de obiectivare a acțiunii civile, în fața instanțelor de drept comun, vor fi suspendate de drept sau, după caz, vor înceta.
În această situație, creditorul va putea să depunădeclarație de creanță, iar, dacă există doar o hotărâre pronunțată de prima instanță, care nu are caracter executoriu, creanța va fi supusă verificării administratorului judiciar. În cadrul acestei proceduri, practicianul în insolvență (după caz, administratorul judiciar, în cadrul procedurii generale, sau lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii simplificate) va fi ținut să verifice fiecare cerere și documentele depuse în dovedirea acesteia, să efectueze o cercetare amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe, conform art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Cum, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nuvor fi supuse verificării creanțele constatate prin hotărâri judecătorești executorii, rezultă, per a contrario, că practicianul în insolvență are dreptul și obligația de a verifica creanțele constatate prin hotărâri judecătorești ce nu au acest caracter. Rezultă, astfel, din coroborarea prevederilor art. 75 alin. (1) și art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 că legea specială instituie o veritabilă excepție de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora sentința de primă instanță se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie.
O asemenea derogare este pe deplin justificată, câtăvreme, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, procesele suspendate încetează, ceea ce atrage imposibilitatea derulării gradelor de jurisdicție subsecvente. Altfel spus, hotărârile defavorabile creditorului, pronunțate de instanțele de drept comun, nu vor rămâne niciodată definitive.
Creditorul este beneficiarul unui remediu efectiv încadrul procedurii insolvenței chiar și în situația în care instanțele de drept comun au pronunțat împotriva sa o hotărâre nefavorabilă executorie, cum ar fi, de exemplu, o decizie în apel, în condițiile în care calea de atac a recursului, declarată exclusiv de această parte, nu mai poate fi soluționată. Într-adevăr, creanțele constatate prin hotărâri judecătorești executorii sau hotărâri arbitrale executorii sunt excluse de la verificarea realizată de practicianul în insolvență, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Însă toate susținerile creditorului, relative la fondul raportului juridic, care nu mai pot fi valorificate prin intermediul căii de atac, pot face obiectul contestației prevăzute de art. 111 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014.
Potrivit textului de lege sus-arătat, debitorul, creditorii șiorice altă parte interesată vor putea să formuleze contestații față de tabelul de creanțe, cu privire la creanțele și drepturile trecute sau, după caz, netrecute de practicianul în insolvență în tabel. Contestațiile, ce intră în competența judecătorului-sindic, au natură contencioasă, principiul contradictorialității fiind pe deplin aplicabil, iar dovedirea creanței în această procedură judiciară se va face prin orice mijloc de probă. Este vorba de o procedură judiciară ce beneficiază de două grade de jurisdicție, întrucât hotărârile judecătorului-sindic sunt supuse apelului.
Deschiderea procedurii insolvenței determină, potrivitconsiderentelor ce precedă, schimbarea competenței materiale și a competenței specializate (materiale procesuale) pentru verificarea și executarea creanțelor creditorilor, de la instanțele de drept comun sau convenționale (instanțe judecătorești, arbitrale, executori judecătorești sau alte instanțe de executare) la organele care aplică procedura insolvenței (administratorul sau lichidatorul judiciar și judecătorul-sindic). Astfel, se creează un cadru unitar, colectiv, în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile.
Urmează a verifica, în continuare, dacă acest deziderat,al evitării existenței unor proceduri paralele cu procedura specială a insolvenței, mai poate fi atins în situația în care, în procedura de drept comun, pretențiile creditorului au fost admise doar în parte și ambele părți din litigiu au declarat căi de atac.
În ipoteza în care doar debitorul a primit o hotărârenefavorabilă, acesta poate exercita căile de atac în fața instanțelor de drept comun, în vreme ce creditorul, a cărui creanță este constatată printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, executorie sau neexecutorie, va depune declarație de creanță.
Creanța va face obiectul verificărilor practicianului în insolvență, în situația în care nu este exceptată de la o atare procedură, sau va fi înscrisă în tabelul preliminar fără verificare, când titlul ce o constată are forță executorie. În orice caz, debitorul, mai exact administratorul special, va contesta decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere a unei astfel de creanțe, câtă vreme sunt în curs de soluționare căile sale de atac în fața instanțelor de drept comun.
Riscul derulării unor proceduri paralele este facil de evitat, întrucât judecătorul-sindic poate suspenda judecata contestației până la soluționarea definitivă a litigiului de drept comun (a căilor de atac declarate de debitor).
Oricare ar fi traseul litigiilor derulate în cadrul proceduriiinsolvenței, în ipoteza în care hotărârea judecătorească executorie este anulată, casată sau modificată în căile de atac, practicianul în insolvență va fi ținut să refacă tabelul de creanțe în mod corespunzător, atunci când instanța dezleagă fondul dedus judecății. În situația în care instanțele de casare, anulare sau retractare nu rezolvă fondul creanțelor, atunci practicianul în insolvență va trebui să verifice creanța derivată dintr-o hotărâre cândva executorie, dar ulterior desființată, și să notifice creditorii în cazul neînscrierii sau înscrierii parțiale.
Creditorii astfel informați vor putea formula contestații. Practic, în această ultimă teză reglementată de prevederile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se pornește de la premisa admiterii căii de atac a debitorului și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. Or, în primul grad de jurisdicție în fond intervine un impediment dirimant în continuarea judecății, anume suspendarea de drept a acțiunilor în realizarea creanțelor împotriva debitorului.
Dacă această ipoteză, a exceptării de la regulasuspendării de drept/încetării acțiunilor pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Codul insolvenței, ar putea fi limitată doar la calea de atac promovată de debitor, deși împotriva aceleiași hotărâri a declarat cale de atac și partea adversă, atunci ar trebui ca norma specială să deroge explicit de la dreptul comun, respectiv de la norme și principii fundamentale ale Codului de procedură civilă.
Relația dintre Legea nr. 85/2014 și Codul de procedurăcivilă este definită de prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în sensul că dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale legii generale, „în măsura în care nu contravin”.
Potrivit normelor de tehnică legislativă cuprinse în dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, o reglementare este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o anumită situație determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. Altfel spus, dacă norma specială nu reglementează, ea se complinește cu cea generală, deoarece, de regulă, norma specială reglementează numai sub unele aspecte, pentru cele omise aplicându-se, în continuare, norma de drept comun.
Din această perspectivă se constată, sub un primaspect, că legea specială a insolvenței nu derogă expres de la normele procesual civile ce reglementează procedura și efectele suspendării judecății sau regulile generale de judecată a căilor de atac. Practic, nu reglementează ipoteza declarării căilor de atac atât de către debitor, cât și de către creditor împotriva aceleiași hotărâri prin care s-a soluționat o acțiune în realizarea unei creanțe, anterior deschiderii procedurii insolvenței.
Sub un al doilea aspect, al eventualei derogări implicitea prevederilor art. 75 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014, de la normele procesual civile de drept comun, se va realiza un test de compatibilitate. Cu alte cuvinte, a fi compatibil cu procedura insolvenței poate reprezenta și un test al echilibrului, în sensul în care normele specifice materiei insolvenței pot fi interpretate doar până la limita care le lasă nealterate funcțiile lor definitorii.
Prin urmare, s-a apreciat necesar a se evalua, încontinuare, modul în care normele juridice speciale ar trebui să interacționeze cu cele generale, pentru a oferi o soluție problemei de compatibilitate.
Astfel, natura juridică a suspendării acțiunilor judiciareavând ca obiect realizarea creanțelor asupra averii debitorului poate fi identificată prin raportare la prevederile dreptului comun în materie din Codul de procedură civilă. Dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie un incident procedural, un caz de suspendare de drept (ope legis) a acțiunilor aflate pe rolul instanțelor care, din punctul de vedere al sediului materiei, este reglementat de art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „judecarea cauzelor se suspendă de drept în alte cazuri prevăzute de lege”.
Suspendarea judecății are un efect general, în sensul căoperează în bloc, față de toate părțile din proces, indiferent de calitatea acestora (reclamant, pârât, intervenient voluntar etc.). Așadar, în cazul cererilor conexate sau al cererilor de intervenție voluntară sau forțată, apariția unei cauze de suspendare în privința uneia dintre părți sau a uneia dintre cereri are drept consecință suspendarea totală a judecății, având în vedere că procesul constituie un tot unitar, urmând a se pronunța o singură soluție în privința tuturor părților. Însă, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, dacă se ivește o împrejurare care justifică suspendarea doar cu privire la una dintre cereri, cum ar fi, de exemplu, cererea de realizare a creanței împotriva debitorului, alăturată cererii reconvenționale prin care debitorul însuși are pretenții împotriva creditorului-reclamant, instanța ar putea să dispună disjungerea acesteia de cererea principală și să continue judecata ei, în măsura în care legea permite disjungerea.
Însă instanța nu poate să dispună disjungerea unei căi de atac declarate de una dintre părțile în litigiu de calea de atac declarată de partea adversă împotriva aceleiași hotărâri și să continue doar judecata apelului/recursului promovat de debitor.
Obiectul acestor căi de atac este unic, nefiind altul decâtînsăși hotărârea atacată. Prin intermediul acestora se poate contesta în fața unei instanțe superioare fie nerespectarea de către instanța ce a pronunțat hotărârea atacată a condițiilor formale în care trebuie să aibă loc judecata, fie faptul că raționamentul jurisdicțional este inexact (calificarea faptelor este eronată; efectul juridic a fost greșit dedus, deoarece nu corespunde condițiilor de aplicare a normei de drept substanțial; sancțiunea pronunțată este greșită).
Existența căilor de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. Astfel, ar fi de neconceput ca, în situația în care exercițiul lor este prevăzut de lege, să fie recunoscut doar unora dintre părțile din proces.
Atunci când legea specială prevede că se suspendăacțiunile judiciare pentru realizarea creanțelor împotriva debitorului sau, după caz, încetează, oricare ar fi forma de obiectivare a acțiunii, deci inclusiv în etapa căilor de atac, legea nu are în vedere consolidarea hotărârilor pronunțate de instanțele de drept comun, anterior deschiderii procedurii.
Dimpotrivă, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, devine imposibilă parcurgerea gradelor de jurisdicție ulterioare, iar hotărârile deja pronunțate nu vor deveni definitive. Altfel spus, procesul civil încetează în fața instanțelor ordinare, iar organele care aplică procedura insolvenței dobândesc plenitudine de jurisdicție în stabilirea și satisfacerea creanțelor asupra averii debitorului.
Legea specială instituind o excepție de la regulasuspendării/încetării de drept a proceselor în fața instanțelor de drept comun, în cazul căilor de atac în reformare declarate de debitor, norma de excepție trebuie interpretată în sensul că se aplică și apelului/recursului declarat de creditor împotriva aceleiași hotărâri.
Astfel, potrivit prevederilor generale ale Codului deprocedură civilă, căile de atac în reformare declarate de părți împotriva unei hotărâri trebuie soluționate de același complet, printr-o singură decizie. Conform art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității, iar președintele instanței va înainta dosarul instanței de apel, împreună cu apelurile formulate, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile.
Rațiunea acestei reguli, introdusă în legislațiaprocesuală civilă română încă din anul 1943, a fost, potrivit doctrinei de la acea epocă, evitarea „împrăștierii apelurilor la secțiuni și chiar instanțe diferite, amânări pentru conexare, discuțiuni în legătură cu autoritatea de lucru judecat dedusă din respingerea unuia dintre apeluri și surprize cu privire la învestirea hotărârii primei instanțe”. (I. Stoenescu, Gh. Păduraru, G.V. Protopopescu — „Accelerarea judecăților”, Editura Tiparul Românesc, 1947).
De asemenea, potrivit art. 475 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o obligație importantă a președintelui instanței, în etapa pregătirii judecății apelului, este aceea de a repartiza apelurile făcute împotriva aceleiași hotărâri la același complet. În aceiași termeni imperativi, legea prevede că, în situația în care apelurile împotriva aceleiași sentințe au fost totuși repartizate la complete diferite, completul cel din urmă învestit are obligația să ia măsuri pentru trimiterea apelului celui întâi învestit.
Aceleași reguli sunt aplicabile și în materia recursului,întrucât prevederile art. 490 din Codul de procedură civilă fac trimitere explicită la ele. Este o exigență firească, menită a garanta pronunțarea unei soluții unitare cu privire la toate căile de atac declarate în cauză.
Chiar dacă s-ar presupune, prin reducere la absurd, că legea specială a insolvenței derogă de la principiul fundamental al procesului civil, potrivit căruia procesul civil este un tot unitar și se pronunță o singură soluție pentru toate părțile din proces, ar fi indispensabil ca, în această ipoteză, creditorul să regăsească un remediu efectiv în cadrul procedurii insolvenței, de natură a-i garanta efectiv dreptul de a fi ascultat asupra pretențiilor și criticilor sale. O asemenea soluție nu este însă reglementată de lege lata.
Creditorul va formula declarație și cu privire la parteade creanță sau drepturile nerecunoscute de instanțele de drept comun, ce fac obiectul criticilor din apelul/recursul suspendat sau, după caz, încetat. Împotriva deciziei practicianului în insolvență creditorul are la dispoziție calea contestației. Judecătorul-sindic va avea însă în vedere că același raport juridic litigios este supus examinării instanței de control judiciar de drept comun, având la dispoziție inclusiv soluția suspendării contestației, față de faptul că derularea unor proceduri paralele relative la aspecte strâns legate între ele riscă să conducă la pronunțarea de hotărâri contradictorii.
În cadrul acestui scenariu se ridică totuși problema salvgardării drepturilor creditorului în cadrul procedurilor de drept comun. El își va putea formula toate apărările, în calitate de intimat, în raport cu calea de atac declarată de debitor. Însă, în mod evident, demersul instanței de control judiciar, în cazul în care se consideră învestită doar cu o singură cale de atac, anume cea a debitorului, este îngrădit de principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac, prevăzută de art. 481 din Codul de procedură civilă. Așadar, nesoluționând și calea de atac declarată de creditor, controlul judiciar nu este bilateral, instanța nu este învestită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclud beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a căii de atac.
Relativ la aceeași ipoteză, în care s-ar accepta că legeaspecială a insolvenței nu este compatibilă, nu se completează cu principiile de drept comun, potrivit cărora toate căile de atac în reformare împotriva aceleiași hotărâri se soluționează printr-o singură hotărâre, se va analiza în continuare care ar putea fi intenția legiuitorului de a legifera într-o asemenea manieră.
Acțiunile judiciare supuse suspendării de drept suntproceduri judiciare care tind la stabilirea unei creanțe bănești împotriva debitorului, care au drept scop obținerea de către creditor a unui titlu executoriu împotriva debitorului. Pe calea excepției instituite de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 au fost excluse de la suspendare, respectiv încetare căile de atac promovate de debitor. Prin urmare, dacă un debitor pierde o acțiune formulată de creditor, legea îi permite să atace hotărârea nefavorabilă și să încerce desființarea ei.
Probabil, intenția legiuitorului a fost aceea de a-i pune debitorului la dispoziție o cale mai facilă și mai rapidă al cărei rezultat scontat este diminuarea masei pasive, deși același rezultat putea fi atins și pe calea contestației la creanță. Cert este faptul că, în ipoteza în care s-ar aprecia că, deși împotriva aceleiași hotărâri a promovat cale de atac și creditorul, aceasta rămâne nesoluționată, prin efectul încetării judecății acesteia, scopul urmărit de legiuitor nu poate fi realizat.
Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispozițieal instanței de judecată cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, fiind deci actul final al judecății. Scopul urmărit de legiuitor prin această dispoziție de excepție din art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 a fost acela ca debitorul să obțină pe calea dreptului comun o hotărâre definitivă, pe care să o opună pretențiilor creditorului formulate în cadrul procedurii insolvenței. Este adevărat că autoritatea de lucru judecat nu este legată exclusiv de hotărârile definitive, ci, așa cum prevede art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acest efect se produce din momentul pronunțării hotărârii judecătorești. Cu toate acestea, în cazul în care hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie, urmând a se consolida sau desființa în funcție de soluția eventualului apel, respectiv recurs.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu mai pot fiatacate nici cu apel, nici cu recurs, așa cum rezultă din enumerarea realizată de prevederile art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, dacă s-ar presupune, prin absurd, că instanța de control judiciar poate soluționa doar calea de atac promovată de debitor și înceta (lăsa nesoluționată) calea de atac declarată de creditor, atunci acea hotărâre nu este definitivă. Ea va reprezenta, după caz, o hotărâre dată în primă instanță și atacată cu apel de creditor sau o hotărâre dată în apel și atacată cu recurs de creditor, în ambele cazuri instanța dezînvestindu-se și lăsând nesoluționate aceste căi de atac.
De altfel, dată fiind unicitatea hotărârii atacate, prinipoteză, atât de către debitor, cât și de către creditor, instanța de control judiciar nu poate pronunța o hotărâre parțială, prin care să nu rezolve în întregime procesul și să dezînvestească instanța de întregul dosar.
Codul de procedură civilă nu recunoaște posibilitatea instanței de a pronunța o hotărâre parțială decât la cererea reclamantului, dacă pârâtul recunoaște pur și simplu în fața instanței și în mod expres o parte din pretențiile reclamantului. În rest, din punctul de vedere al conținutului lor, hotărârile nu pot fi decât integrale. În acest context, examinarea completă a căilor de atac presupune judecarea împreună a căilor de atac declarate deopotrivă de creditor, respectiv de debitor.
Față de cele mai sus arătate, prevederile art. 75 alin. (1) coroborate cu cele stipulate de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014 nu derogă de la prevederile de drept comun ale Codului de procedură civilă, care obligă instanța de control judiciar, învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de debitor, cât și de creditor, în condițiile deschiderii procedurii insolvenței față de debitorul pârât ulterior închiderii dezbaterilor sau în cursul soluționării căilor de atac, să judece toate căile de atac.
A aprecia în sens contrar, respectiv că doar calea de atac a debitorului este exceptată de la suspendarea de drept/încetare, ar reprezenta, conform principiului logicii formale, a permite continuarea unor demersuri procesuale în fața instanțelor de drept comun fără finalitate sau rațiune practică.
În consecință, constatând existența unor hotărâri judecătorești definitive contradictorii, pronunțate în interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, în abordarea problemei de compatibilitate între normele specifice materiei insolvenței și cele de drept comun, ale Codului de procedură civilă, se impune admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.
