În Monitorul Oficial Partea I nr. 951/23.IX.2024 a fost publicată Decizia Nr.38 din 17 iunie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea privind dezlegarea unei chestiuni de drept.
Curtea de Apel Cluj — Secția penală și de minori a sesizat Înalta Curte cu următoarea chestiune:„Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni care pot constitui elementul material atât al infracțiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât și al infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, acțiuni având ca obiect același tip de substanță interzisă (aceeași substanță), aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidența Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, sub incidența Legii nr. 143/2000 (introdusă astfel în tabelul-anexă la Legea nr. 143/2000 ca drog de mare risc), ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni între faptele comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 și cele comise ulterior acestui moment sau a unei infracțiuni continuate a cărei încadrare se raportează la momentul epuizării activității presupus infracționale?”
Înalta Curte a stabilit: “Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluții infracționale unice, acțiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât și elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 și care au ca obiect același tip de substanță interzisă aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidența Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, sub incidența Legii nr. 143/2000, activitatea sa constituie o unitate legală sub forma infracțiunii continuate, căreia i se aplică legea penală în vigoare la momentul comiterii ultimei acțiuni.“
În motivarea ÎCCJ se arată că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă la măsura în care, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, o activitate infracțională concretizată în acte repetate de aceeași natură și având ca obiect aceeași substanță interzisă, săvârșite, în parte, anterior și, în parte, ulterior acestor modificări legislative, poate fi caracterizată ca o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului sau doar o unitate legală sub forma infracțiunii continuate, pedepsibilă în conformitate cu legea în vigoare în momentul epuizării sale.
Nelămurirea instanței de trimitere vizează, așadar, în esență, efectele pe care, în principiu, o succesiune de legi în timp le produce asupra omogenității juridice a unei pluralități de acte de executare, atunci când respectivele acte au fost săvârșite la diferite intervale de timp, sub imperiul unor legi penale consecutive. Clarificarea acestei chestiuni de drept deschide o dublă perspectivă de analiză: una generală, referitoare la înțelesul și particularitățile noțiunii de unitate de conținut constitutiv — condiție de existență a infracțiunii continuate — și una specifică, subsumată măsurii în care se poate reține o astfel de omogenitate în cazul particular al infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 194/2011 și Legea nr. 143/2000.
Reglementată în cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea continuată reprezintă o formă a unității legale de infracțiune caracterizată prin existența unei pluralități de acte de executare unite sub aspectul subiectului activ, al rezoluției infracționale a acestuia și al caracterizării lor juridice.
Primele două elemente specifice, respectiv unitatea de subiect activ și unitatea de rezoluție infracțională, nu comportă discuții, problema de drept ridicată în încheierea de sesizare limitându-se la analiza cerinței omogenității juridice ce trebuie să caracterizeze acțiunile sau inacțiunile aflate în componența infracțiunii continuate. Această ultimă cerință presupune, astfel cum rezultă din însăși definiția legală a infracțiunii continuate, ca fiecare dintre acțiunile sau inacțiunile componente să realizeze conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni.
Pentru a se considera că actele de executare repetate sunt omogene juridic, nu este necesar ca ele să fie identice sub aspect material, ci doar să se subsumeze conținutului legal al aceleiași infracțiuni, deoarece unitatea juridică nu echivalează cu omogenitatea faptică. Această distincție necesară reflectă o primă particularitate a omogenității juridice, ca element structural al unității infracțiunii continuate.
În acest sens, luând în considerare înțelesul atribuit, în legislația penală, expresiei „Săvârșirea unei infracțiuni”, astfel cum rezultă din prevederile art. 174 din Codul penal, condiția omogenității juridice este îndeplinită, în primul rând, indiferent dacă actele de executare îmbracă unele forma consumată, iar altele forma tentată, dar pedepsibilă. În același context, există unitate juridică între actele de executare repetate și atunci când activitatea făptuitorului se concretizează în forme diferite de participație penală, fie principale (autorat sau coautorat), fie secundare (instigare sau complicitate), regula fiind aceea că formele principale de participație absorb variantele secundare.
În al doilea rând, omogenitatea juridică a unor acte plurale există și în ipoteza în care, sub aspect factual, ele sunt de același fel, iar nu neapărat similare. Condiția analizată este îndeplinită atunci când acțiunile sau inacțiunile ce intră în alcătuirea infracțiunii continuate obiectivează una sau, după caz, mai multe variante alternative ale elementului material ale aceleiași infracțiuni, precum și în ipoteza în care unele dintre aceste acte de executare îmbracă forma tip, iar altele formele agravate ale aceleiași infracțiuni.
Reglementarea unor variante agravate ale unei infracțiuni nu imprimă formelor corespondente caracter de sine stătător, chiar și în situația în care astfel de variante sunt prevăzute în dispoziții legale distincte de cele care definesc forma de bază a aceleiași infracțiuni (exemplul relevant fiind cel al infracțiunilor de furt și furt calificat, prevăzute de art. 228 și 229 din Codul penal). Omogenitatea juridică, trăsătură a infracțiunii continuate, presupune ca fiecare act de executare să corespundă aceleiași infracțiuni, iar nu să fie incriminat de aceeași normă legală.
Unicitatea infracțiunilor care cunosc, pe lângă varianta de bază, și forme agravate a fost consacrată, de altfel, în mod constant în jurisprudența instanței supreme, începând cu Decizia de îndrumare nr. 10/1963 a fostului Tribunal Suprem (prin care s-a statuat asupra unicității infracțiunilor pentru care legea penală prevede anumite trăsături agravate) și terminând, mutatis mutandis, cu Decizia nr. 3 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat asupra unității infracțiunii având ca obiect droguri de risc și de mare risc, atunci când acțiunea specifică elementului material se realizează, singură, în aceeași împrejurare.
Din cele ce precedă se desprinde concluzia necesară că omogenitatea juridică — element inclus normativ în structura infracțiunii continuate — nu se confundă nici cu identitatea normelor de incriminare, în sensul că pentru a fi îndeplinită cerința unității de conținut constitutiv nu este absolut necesar ca fiecare act de executare ce intră în alcătuirea infracțiunii continuate să fie incriminat de aceeași (unică) dispoziție legală. Această distincție reflectă cea de-a doua particularitate a infracțiunii continuate, evidențiată nu doar de exemplul infracțiunii de furt menționat anterior, ci inclusiv de ipoteza intervenirii unei succesiuni de legi în timp care incriminează același tip de conduită, cum este și cazul particular avut în vedere de instanța de sesizare.
Este neîndoielnic că, pe durata de activitate a unei legi penale, pot interveni diverse evenimente legislative, cum ar fi, printre altele, modificarea, completarea sau republicarea actului normativ, evenimente susceptibile a produce consecințe juridice asupra unității legale de infracțiune continuată. Pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este necesară o diferențiere analitică a acestor evenimente, prin raportare, mai întâi, la momentul de timp în care ele intervin și, mai apoi, la consecințele pe care le produc.
Astfel, în raport cu factorul timp, se constată că evenimentele legislative de tipul celor sus-menționate pot interveni pe durata executării actelor ce compun infracțiunea continuată (una sau mai multe acțiuni sau inacțiuni fiind realizate sub imperiul unei legi diferite de cea în vigoare la momentul comiterii restului actelor materiale ce compun unitatea legală) sau după săvârșirea infracțiunii care, în cazul analizat, corespunde momentului ultimului act de executare.
Pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării prezintă relevanță numai cea dintâi ipoteză menționată, referitoare la subzistența unității juridice a unei pluralități de acte de executare atunci când ele au fost săvârșite într-un interval de timp în care s-au succedat cel puțin două acte normative cu relevanță incriminatoare. În acest caz nu se pune însă, în mod efectiv, problema alegerii uneia dintre legile succesive, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 3 din Codul penal, legea aplicabilă este una singură, și anume cea de la data săvârșirii infracțiunii, corespunzătoare datei realizării ultimei acțiuni sau inacțiuni ce intră în alcătuirea infracțiunii continuate.
Deși legiuitorul român a optat pentru a nu preciza explicit, în chiar cuprinsul definiției regăsite în articolul 35 alin. (1) din Codul penal, care este data când infracțiunea continuată se consideră săvârșită, o atare abordare normativă nu ridică probleme de interpretare, deoarece ea este similară celei reliefate de vechea legislație penală substanțială în cuprinsul art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968, ce a făcut obiectul unei interpretări judiciare unitare și consistente.
Dispozițiile art. 154 alin. (2) din Codul penal prevăd expres că termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data săvârșirii infracțiunii, stabilind, totodată, că, în cazul infracțiunii continuate, această dată este cea a săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Viziunea legislativă actuală se înscrie în contextul unui continuum normativ și jurisprudențial cu privire la data săvârșirii infracțiunilor continuate, evidențiat de soluția legislativă similară pe care o prevedea Codul penal din 1968 în cuprinsul art. 122 alin. 2, dar și de jurisprudența unitară a instanțelor judecătorești în ultimele decenii, consolidată ulterior Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem. Prin această decizie s-a stabilit că „data săvârșirii infracțiunii continuate este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni”, în raport cu acest moment producându-se și „consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spațiu și în timp, minoritate, prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere, precum și orice alte consecințe care sunt condiționate de epuizarea activității infracționale”, dezlegare care își păstrează valabilitatea și în prezent.
Ipoteza secundă, a intervenirii unei modificări legislative abia ulterior momentului epuizării infracțiunii continuate, nu se circumscrie problemei de drept ce face obiectul sesizării, deoarece, fiind vorba de intervenirea unei legi noi abia ulterior săvârșirii infracțiunii, aplicarea legii penale în timp se realizează, în acest caz, în conformitate cu regulile specifice ce decurg din principiile consacrate de art. 4 și, după caz, de art. 5 din Codul penal.
Criteriul consecințelor produse permite, la rândul său, o distincție între evenimentele legislative de ordin formal (ale căror urmări se limitează la aspecte de formă ale normei de incriminare, cum ar fi redenumirea unei infracțiuni sau renumerotarea textelor de lege care o prevăd) și evenimentele legislative de ordin substanțial, adică acelea care afectează însăși existența ori conținutul normei de incriminare. Pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării prezintă relevanță numai ipoteza în care astfel de evenimente legislative intervin pe durata săvârșirii infracțiunii continuate, nu și ulterior momentului ultimei acțiuni sau inacțiuni, în acest ultim caz devenind incidente, așa cum s-a argumentat în precedent, regulile de aplicare a legii penale în timp.
În coordonatele de analiză astfel stabilite se constată că evenimentele legislative de ordin exclusiv formal nu afectează conținutul constitutiv al infracțiunii, actele de executare plasate în timp atât anterior, cât și ulterior intervenirii respectivei modificări normative păstrându-și caracteristica de a fi omogene juridic. Aceste acte de executare vor alcătui o infracțiune continuată chiar dacă infracțiunea în al cărei conținut constitutiv se încadrează este redenumită sau articolul de lege care o prevede este renumerotat.
În schimb, cea de-a doua categorie de evenimente legislative poate avea o serie de efecte particulare asupra unității juridice a actelor de executare succesive comise anterior intrării în vigoare a unei noi legi.
Astfel, abrogarea unei norme de incriminare sub imperiul căreia s-a realizat o parte a unității legale de infracțiune poate conduce, în situații ce trebuie examinate de fiecare dată în concret, la dezincriminarea acțiunilor sau inacțiunilor realizate anterior abrogării textului de lege, dacă ele nu continuă a se circumscrie conținutului legal al altei infracțiuni prevăzute fie de legea nouă modificatoare, fie de o altă lege penală, încă în vigoare, cu efectul înlăturării, din componența infracțiunii continuate, a acelor acte materiale care nu mai sunt prevăzute de legea penală aplicabilă la data epuizării infracțiunii.
În mod asemănător, modificările legislative intervenite sub aspectul conținutului constitutiv al unei infracțiuni pot avea drept consecință fie lipsa de tipicitate a actelor de executare comise sub imperiul legii vechi (atunci când legea nouă introduce un element constitutiv nou, de natură a restrânge sfera de aplicare a normei penale), fie realizarea în continuare a conținutului constitutiv al infracțiunii (atunci când legea nouă înlătură/reformulează un element de conținut, cu efectul extinderii sau menținerii, după caz, a sferei sale de aplicare și la alte fapte). Prima ipoteză corespunde exemplificativ modificărilor aduse infracțiunii de trafic de influență prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (sub aspectul introducerii cerinței suplimentare a existenței unei promisiuni a făptuitorului că îl va determina pe funcționarul public la o anumită conduită), iar cea de-a doua, modificărilor aduse prin aceeași lege infracțiunii de luare de mită (prin introducerea cerinței ca fapta funcționarului public să fie săvârșită în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unui anumit act, iar nu doar în acest scop).
În fine, modificările legislative incidente exclusiv asupra pedepsei aplicabile nu afectează omogenitatea juridică a pluralității de acte ce intră în conținutul infracțiunii continuate, deoarece efectele lor juridice, limitate la componenta sancționatoare a normei penale, nu influențează însuși conținutul constitutiv al infracțiunii.
Din cele ce precedă se desprinde concluzia că, pentru a fi îndeplinită cerința omogenității juridice a actelor de executare comise într-un interval de timp în care s-au succedat două sau mai multe legi penale, trebuie să se constate, în cazul fiecăruia dintre aceste acte, existența unei continuități a incriminării, cel puțin sub aspectul trăsăturilor proprii variantei de bază a infracțiunii, fiind irelevante, în schimb, modificările aduse denumirii acesteia sau sancțiunii pe care o prevede.
Actele de executare comise sub imperiul legii vechi vor corespunde conținutului constitutiv al infracțiunii continuate, astfel cum este prevăzut de legea în vigoare la data epuizării sale, dacă ele sunt incriminate de această din urmă lege, chiar și sub o altă denumire. Constatarea existenței unei continuități a incriminării este însă condiționată de examinarea particularităților factuale specifice fiecărui act component prin raportare la cerințele de conținut constitutiv al infracțiunii, astfel cum se regăsesc în legile succesive, examinare ce trebuie efectuată, în concret, de instanțele judecătorești învestite cu judecarea fondului cauzelor.
În măsura în care aceste instanțe ar constata că există o astfel de continuitate, însă dispozițiile relevante sunt cuprinse în legi succesive distincte, o atare constatare nu este de natură a înlătura, eo ipso, omogenitatea juridică a acțiunilor sau inacțiunilor comise în baza aceleiași rezoluții infracționale și, implicit, nici condiția echivalentă de existență a infracțiunii continuate.
Omogenitatea juridică presupune, prin ipoteză, o unitate a obiectului juridic, în sensul că toate acțiunile sau inacțiunile săvârșite pe o durată de timp, în circumstanțe factuale substanțial asemănătoare, trebuie să se îndrepte împotriva aceleiași valori sociale ocrotite de legea penală. Unitatea de conținut constitutiv se referă, așadar, la aspectul substanțial, de fond, al conținutului reglementării, iar nu la aspectul său formal; există omogenitate juridică atunci când, prin legi penale succesive, sunt incriminate fapte îndreptate împotriva aceleiași valori sociale și cu aceleași trăsături constitutive esențiale, chiar dacă sub denumiri diferite.
Unitatea juridică nu se confundă, așadar, cu singularitatea actului normativ care incriminează, ci, dimpotrivă, este compatibilă cu o succesiune în timp de astfel de acte normative, atunci când fiecare dintre ele stabilesc caracterul infracțional al faptelor deduse judecății, în conținutul lor concret. Ceea ce contează, prin urmare, este ca legiuitorul să aprecieze că o anumită conduită, repetată în timp, trebuie sancționată penal, chiar dacă, în dinamica nevoilor de apărare socială, el modifică răspunsul represiv fie în sensul agravării (prin considerarea ca fiind mai grave a anumitor categorii de infracțiuni și majorarea limitelor de pedeapsă), fie în sensul atenuării sale.
Faptul că, în adaptarea politicii sale penale la realitățile sociale, legiuitorul optează pentru o agravare a răspunderii penale în cazul comiterii unor acțiuni sau inacțiuni săvârșite, în parte, și anterior intrării în vigoare a legii mai severe, iar această ultimă lege se aplică atât actelor de executare săvârșite sub imperiul său, cât și celor comise anterior, în măsura în care toate alcătuiesc o unitate legală de infracțiune continuată, nu contravine principiului general al legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat în dreptul național la art. 1 și 2 din Codul penal.
Opțiunea făptuitorului de a comite noi acte de executare ulterior intrării în vigoare a unei legi care incriminează, în mod accesibil și previzibil, același tip de conduită, reflectă atât nesocotirea acestei din urmă legi, cât și acceptarea posibilității ca ea să se aplice inclusiv actelor de executare comise anterior, dar aflate într-o legătură specifică infracțiunii continuate cu cele săvârșite în timp ulterior.
O atare interpretare de principiu a dreptului nu contravine nici garanțiilor ce decurg din art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cauzele Veeber împotriva Estoniei, Hotărârea din 21 ianuarie 2003, 45.771/99 (pct. 34—36), și, ulterior, Puhk împotriva Estoniei, Hotărârea din 10 februarie 2004, 55.103/00 (pct. 29—32), Curtea de la Strasbourg a examinat dacă, în ipoteza infracțiunii continuate, aplicarea legii noi faptelor comise anterior intrării sale în vigoare încalcă art. 7 din Convenție. Răspunsul afirmativ al Curții a fost doar rezultatul examinării în concret a conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute în legile penale succesive și al constatării determinante că varianta normativă inițială, sub imperiul căreia fuseseră săvârșite majoritatea actelor ce alcătuiau infracțiunea continuată, nu prevedea ca element constitutiv o condiție impusă ulterior prin legea nouă, incidentă la momentul epuizării infracțiunii, și care a fost aplicată retroactiv întregii unități infracționale.
Pentru problema de drept ridicată în cauză prezintă o relevanță particulară Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe, Marea Cameră, Hotărârea din 27 ianuarie 2015, 59.552/08, în care Curtea Europeană a supus situația infracțiunii continuate unei noi examinări din perspectiva art. 7 din Convenție, verificând dacă actele materiale comise anterior unei modificări legislative constituiau infracțiuni prevăzute de o legislație previzibilă și dacă aplicarea legii noi, ulterioare, și actelor săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare a presupus posibilitatea reală ca reclamantului să îi fie aplicată o pedeapsă mai grea, contrar art. 7.
Luând în considerare particularitățile legislative și similitudinea reglementării, Curtea Europeană a reținut că aplicarea legii în vigoare la data epuizării infracțiunii nu constituie o aplicare retroactivă în detrimentul acuzatului. De vreme ce reclamantul și-a continuat activitatea ilicită ulterior intrării în vigoare a noii legislații penale, el putea și trebuia, la nevoie beneficiind de consiliere juridică adecvată, să prevadă că pentru infracțiunea continuată comisă îi va fi aplicată legea în vigoare la data săvârșirii ultimei acțiuni (pct. 63—64). Curtea a examinat, de asemenea, și aspectul aplicării unei pedepse mai aspre, concluzionând, în urma analizei particularităților cauzei, că o atare aplicare nu încalcă garanțiile consacrate la art. 7, de vreme ce, în măsura în care nu s-ar fi aplicat o pedeapsă pentru infracțiunea continuată, actele componente ar fi fost sancționate asemănător sau chiar mai sever (pct. 67—69).
Transpunând aceste considerații de principiu în situația particulară a incriminării regăsite, pe de o parte, în cuprinsul art. 16 din Legea nr. 194/2011 și, pe de altă parte, în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 143/2000, se constată că cele două infracțiuni ocrotesc aceeași valoare socială și au, în principiu, un conținut legal substanțial asemănător, chiar dacă nu identic.
În privința obiectului juridic al infracțiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011, prin Decizia nr. 10 din 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că acesta este reprezentat de relațiile sociale care se nasc și se desfășoară în legătură cu protejarea sănătății populației, prin combaterea efectelor negative pe care le are consumul de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive. Este vorba, așa cum rezultă inclusiv din art. 1 din Legea nr. 194/2011, de substanțe ale căror efecte sunt asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, al căror regim juridic este stabilit prin Legea nr. 143/2000.
Din examinarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 rezultă că obiectul juridic al infracțiunii de trafic de droguri îl constituie relațiile sociale care se nasc și se desfășoară în legătură cu protejarea sănătății populației, prin combaterea efectelor negative pe care îl are consumul de droguri de risc sau de mare risc. Legislația în materia combaterii traficului de droguri normează, așadar, într-un domeniu asemănător celui reglementat și de Legea nr. 194/2011, și anume prevenirea și combaterea consumului unor substanțe interzise, în vederea protejării sănătății populației de acțiunile negative ale acestora.
În ceea ce privește cerințele de conținut constitutiv, prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 incriminează fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile respectivei legi, efectuează fără drept operațiuni cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. Operațiunile cu produse sunt cele la care se referă în mod explicit art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011, și anume operațiuni de fabricare, producere, tratare, sinteză, extracții, condiționare, distribuire, punere în vânzare, plasare pe piață, livrare, procurare, ambalare, transport, stocare, depozitare, manipularesau orice altă activitate legală de import, export ori intermediere de produse.
Prin modificările succesive aduse art. 16 prin Legea nr. 45/2003 și, respectiv, prin Legea nr. 58/2024, limitele speciale ale pedepsei închisorii — situate inițial între 6 luni închisoare și 3 ani închisoare — au fost majorate până la minimul special de 2 ani și maximul special de 7 ani, iar ulterior până la minimul special de 3 ani și maximul special de 10 ani închisoare.
Infracțiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000 constă în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea sau orice alte operațiuni privind drogurile de risc și de mare risc, fără drept, astfel cum sunt enumerate în tabelele nr. I—III. Prin Legea nr. 45/2023 au fost majorate limitele speciale de pedeapsă, iar ulterior, prin Legea nr. 77/2023, în vigoare începând cu data de 7 aprilie 2023, a fost completat tabelul nr. 1 prin introducerea substanței 1-(3-clorofenil)-2-(metilamino) propan-1-onă (3-CMC).
În expunerea de motive la Legea nr. 77/2023 s-a arătat, printre altele, că măsura dispusă urmărește implementarea Directivei delegate (UE) 2022/1.326 a Comisiei de modificare a anexei la Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului, substanța 3-CMC fiind catinonă sintetică cu efect psihostimulant, derivat al catinonei și având o legătură strânsă cu metcatinona și mefedrona, reglementate în temeiul Convenției asupra substanțelor psihotrope din 1971.
Ca efect al acestei ultime modificări legislative, rezultă că substanța 3-CMC (considerată până la acea dată substanță psihoactivă supusă regimului juridic prevăzut de Legea nr. 194/2011) a fost inclusă în categoria drogurilor de mare risc, în sensul art. 1 lit. c) din Legea nr. 143/2000, astfel că efectuarea uneia dintre operațiunile incriminate la art. 2 ce au ca obiect o astfel de substanță constituie, începând cu data de 7 aprilie 2023, infracțiunea de trafic de droguri de mare risc.
O examinare comparativă a normelor de incriminare cuprinse în art. 16 din Legea nr. 194/2011 și, respectiv, în art. 2 din Legea nr. 143/2000 relevă, pe de o parte, că elementul material al celor două infracțiuni cunoaște unele variante alternative identice și cerințe atașate acestuia asemănătoare, cum ar fi, de exemplu producerea, distribuirea, punerea în vânzare, livrarea, procurarea, transportul substanței interzise, fără drept. Atunci când privesc substanța 3-CMC și sunt comise succesiv, astfel de operațiuni plasate, temporal, sub incidența Legii nr. 194/2011 (dacă au fost săvârșite până la data de 6 aprilie 2023) și, respectiv, sub incidența Legii nr. 143/2000 (atunci când au fost comise începând cu data de 7 aprilie 2023) corespund unei infracțiuni cu un conținut constitutiv asemănător și îndreptate împotriva aceleiași valori sociale.
În mod asemănător, se constată că legiuitorul a optat, în cazul infracțiunilor prevăzute de ambele legi, pentru utilizarea alternativă și a unor noțiuni generale pentru definirea elementului material, cărora li se pot subsuma, în principiu, o categorie variată de operațiuni ilicite, cum ar fi „orice altă activitate de intermediere de produse”, în cazul infracțiunii prevăzute de Legea nr. 194/2011, respectiv, „orice alte operațiuni privind drogurile de mare risc”, în cazul traficului de droguri.
Spre deosebire de variantele alternative comune ambelor incriminări, pentru a stabili dacă o astfel de operațiune punctuală având ca obiect substanța 3-CMC corespunde și ea conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute în cele două legi succesive, este necesară o examinare în concret a particularităților sale factuale, de către instanțele învestite cu judecarea fondului cauzei. Acest demers este necesar pentru a se stabili neechivoc dacă și această categorie de acțiuni săvârșite de aceeași persoană și care nu se încadrează în variantele identifice ale elementului material prevăzute de cele două legi succesive pot fi totuși circumscrise noțiunilor de „alte operațiuni de intermediere”, respectiv, de „alte operațiuni”.
În măsura în care instanțele de judecată constată existența unei atare corespondențe, simplul fapt al succedării întimp a legilor de incriminare nu constituie, în sine, un impediment pentru a se reține omogenitatea juridică a unei pluralități de acte comise atât anterior, cât și ulterior datei de 7 aprilie 2023 și implicit, atunci când sunt îndeplinite celelalte condiții structurale specifice infracțiunii continuate, și incidența acestei forme de unitate legală, astfel cum este prevăzută de legea în vigoare la data comiterii ultimei operațiuni.
Schimbarea, prin voința legiuitorului, a naturii substanței care constituie obiect material al faptei nu este susceptibilă, în sine, să înlăture unitatea legală de infracțiune, deoarece o atare modificare legislativă nu afectează conținutul constitutiv al infracțiunii căreia îi corespund acțiunile săvârșite în mod repetat, ci doar denumirea acesteia și tratamentul sancționator aplicabil.
