Condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 Cod civil). Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta; fără dubiu, în ipoteza în care o sumă de bani primită de pârât este folosită în interesul reclamantului, nu se mai poate reţine „o îmbogăţire” a primului. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.
Condiţiile juridice sunt lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii, buna- credinţă a îmbogăţitului (art. 1345 Cod civil) şi inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite (art. 1348 Cod civil). Prima dintre aceste condiţii are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant. Condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nicio altă opţiune pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.
Prin acţiunea înregistrată la 29.04.2016, pe rolul Tribunalului Argeş – Secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin
hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să le restituie suma de 384.190 lei, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
La 26.05.2016, pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat lipsa calităţii procesuale active (în realitate, pasive) a pârâtei D., raportat la sentinţa nr. 453 din 18.12.2014 a Tribunalului Argeş – Secţia civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1963 din 23.11.2015 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, conform căreia s-a reţinut nedovedirea primirii sumei de bani ce face obiectul prezentului proces de către pârâtă; excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la aceleaşi hotărâri judecătoreşti, prin sentinţă fiind respinsă acţiunea reclamanţilor A. şi B. de restituire a sumelor de 453.781 lei şi 5.000 euro, întrucât nu s-a probat existenţa unui contract de împrumut între părţi, care să genereze o asemenea obligaţie în sarcina pârâţilor C. şi D., iar, prin decizie, s-a reţinut că pârâţii au contestat remiterea sumelor de bani respective de către reclamanţi, arătând că C. a fost mandatat de părţile adverse pentru a efectua mai multe lucrări la imobilele proprietatea lor. Au invocat şi caracterul subsidiar al actio de in rem verso, prezenta acţiune fiind inadmisibilă, determinat de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care reclamanţii au recurs la toate mijloacele procesuale, acţiunea lor în restituirea aceloraşi sume de bani fiind respinsă prin hotărârile judecătoreşti menţionate. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2016.
Prin sentinţa civilă din 24.05.2017, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. şi autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 453/2014 a Tribunalului Argeş – Secţia civilă şi la decizia civilă nr. 1963/2015 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/109/2013, a admis acţiunea majorată, formulată de reclamanţii A. şi B., şi a dispus obligarea pârâţilor C. şi D. la plata sumei de 432.190 lei către reclamanţi, precum şi a celei de 12.327 lei cheltuieli de judecată. Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia din 25.10.2018, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 10.05.2017 şi a sentinţei civile nr. 194 din 24.05.2017, pronunţate de Tribunalul Argeş, şi a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii. A dispus obligarea intimaţilor reclamanţi la plata sumei de 9.019 lei
cheltuieli de judecată în fond şi apel, către apelanţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă].
Pe lângă condiţiile materiale ale îmbogăţirii, pentru a fi admisă o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să fie îndeplinite şi condiţiile juridice:
-absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia;
-absenţa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, condiţia privitoare la absenţa unei cauze legitime a îmbogățirii.
După cum s-a reţinut în literatura de specialitate, absenţa unei cauze legitime a îmbogăţirii trebuie să fie înţeleasă ca inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al
micşorării celuilalt. Or, în mod vădit eronat, instanţa de apel a ajuns la concluzia că ar exista un temei care să justifice îmbogăţirea intimaţilor.
a. În mod eronat, instanţa de apel s-a raportat la condiţiile plăţii nedatorate, în loc să verifice condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.
Astfel, în hotărârea recurată, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:
„Reclamaţii nu pretind că ar fi efectuat plăţi având reprezentarea greşită a existenţei unei
datorii. Totodată, nu pretind că sumele le-ar fi ieşit din patrimoniu fără cunoştinţa lor, dimpotrivă remiterea a fost conştientă şi consemnată în evidenţele ţinute în contrapartidă”.
„În mod evident, în cauză există un temei al remiterii sumelor, nefiind întrunită cerinţa prevăzut de art. 992 şi următoarele Cod civil, care presupune ca îmbogăţirea să fi survenit în mod neimputabil în patrimoniul crescut”.
„(…) este evident că nu sunt întrunite cerinţele art. 992 Cod civil de la 1864, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâţii să fi primit din eroare sau cu ştiinţă ceea ce nu era debit”.
„Judecătorul ce a dat soluţia în prezenta pricină nu a fost învestit să soluţioneze acea cauză, analiza probelor valorificate cu acel prilej fiind făcută cu depăşirea învestirii sale, câtă vreme nu a ales să administreze el însuşi probe în verificarea temeiului sub care a operat predarea şi respectiv primirea sumelor de bani, nefiind invocată o predare din eroare, fără ştiinţă a acestor sume”.
Este adevărat că, în Codul civil de la 1864, nu era reglementată, expres, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă existenţa acesteia se deducea din numeroase dispoziţii cuprinse în acest cod, fiind unanim recunoscută de practica instanţelor judecătoreşti, precum şi în literatura de specialitate. Astfel, îmbogăţirea fără justă cauză este o instituţie de drept civil eminamente diferită de plata nedatorată. Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru formularea unei acţiuni întemeiate pe plată nedatorată sunt cu totul altele de cele ale acţiunii in
rem verso.
Or, după cum rezultă din considerentele hotărârii recurate evidenţiate mai sus, instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între cele două instituţii juridice. În primul rând, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, nefiind chemată să analizeze condiţiile plăţii nedatorate, ci ale îmbogăţirii fără justă cauză, şi, în al doilea rând, în analizarea îmbogăţirii fără justă cauză, nu prezintă relevanţă dacă suma de bani a fost remisă în cunoştinţă de cauză sau din eroare.
Din cele patru considerente citate în paragrafele anterioare, rezultă că unul dintre motivele determinante care au condus la admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, la respingerea cererii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză este argumentul că recurenţii nu au invocat o predare „din eroare”. Or, condiţia existenţei unei erori este, pur şi simplu, străină de cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză. Instanţa de apel ar fi trebuit să verifice următoarele condiţii:
(1) mărirea unui patrimoniu;
(2) micşorarea unui patrimoniu;
(3) existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie rezultatul unei cauze unice;
(4) absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoanei în detrimentul alteia;
(5) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite (caracterul subsidiar).
Nu există absolut nicio lucrare de specialitate care să susţină că îmbogăţirea fără justă cauză impune condiţia erorii. În realitate, faptul că sumele de bani au fost remise intimaţilor cu
bună ştiinţă de către recurenţi nu poate constitui motiv pentru respingerea acţiunii, hotărârea recurată fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a condiţiilor acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.
b. În mod vădit eronat, instanţa de apel a considerat că temeiul îmbogăţirii intimaţilor îl reprezintă „o serie de convenţii”.
Cu titlu preliminar, recurenţii menţionează că, încă de la începutul acestui litigiu, au precizat că, în raporturile dintre ei şi intimaţi, există trei tipuri de sume care au fost remise.
În cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, nu au solicitat nici sumele pe care societatea E. S.R.L. le-a plătit pârâtului C. pentru achiziţionarea materialelor de construcţie, nici sumele plătite de reclamanţi pentru lucrările de antrepriză realizate de intimat. În realitate, au solicitat sumele plătite pârâţilor pentru care s-a ţinut o evidenţă separată şi care provin din patrimoniul propriu al recurenţilor, fiind folosite de către familia C. pentru propriile necesităţi.
Faptul că, între părţi, au existat „multiple şi complexe relaţii contractuale” nu constituie un motiv pentru ca instanţa de apel să nu verifice, cu atenţie, raporturile juridice şi situaţia de
fapt existentă în raport de fiecare sumă remisă. În primul rând, condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără just temei impun ca verificarea existenţei sau inexistenţei unui temei juridic pentru creşterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecăţii.
Instanţa de judecată a fost chemată să analizeze sumele solicitate şi existenţa sau inexistenţa unui temei juridic corespunzător măririi patrimoniului în raport de sumele solicitate,
iar nu prin raportare la alte raporturi juridice care au avut loc între părţi. Recurenţii nu au contestat faptul că, de-a lungul timpului, au existat diferite contracte între părţi, mandat şi antrepriză, ci au solicitat instanţei ca suma de 432.190 lei să le fie restituită ca fiind o îmbogăţire iară justă cauză a intimaţilor, îmbogăţire pe care intimaţii pur şi simplu nu o
pot justifica. Această sumă solicitată la restituire este diferită de orice alte sume care au fost plătite lui C., fie pentru a achiziţiona materiale, fie pentru realizarea unor lucrări în folosul reclamanţilor.
Între recurenta A. şi intimatul C. există o relaţie de rudenie de gradul II (fraţi). În perioada martie 2010 – august 2011, familia A. a dat familiei C. sume consistente de bani, sume
al căror cuantum este cert, fiind confirmat printr-un raport de expertiză contabilă, şi, mai mult decât atât, astfel cum a reţinut chiar instanţa de apel, predarea sumelor este necontestată de către intimaţi.
Faptul că, la interogatoriul administrat după constituirea completului de divergenţă, au declarat că „sumele au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire, pentru pârâţii care
nu dispuneau, la acel moment, de mijloace suficiente pentru ridicare unor edificii destinate unor exploatări turistice” denotă că sumele au fost remise şi primite cu bună-ştiinţă de către părţile prezentului litigiu, dar acest fapt este irelevant pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În al doilea rând, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, condiţia existenţei unui temei legitim în situaţia de fapt din prezenta cauză. Absenţa unei cauze legitime a îmbogăţirii trebuie să fie înţeleasă ca inexistenţa unui temei legitim al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt. Cu alte cuvinte, instanţa de apel ar fi trebuit să răspundă întrebării dacă există vreun temei legitim pentru care patrimoniului intimaţilor s-a mărit cu suma de 432.190 lei, iar patrimoniul recurenţilor a sărăcit cu aceeaşi sumă.
Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel nu furnizează un răspuns pertinent acestei întrebări. În schimb, din interogatoriul luat recurentei A., instanţa de apel trage concluzia că „o astfel de voinţă a părţilor nu poate fi decât contractuală, constând în existenţa unui acord de voinţe în sensul încheierii unei convenţii, neputându-se reţine reală susţinerea remiterii sumelor fără temei”. Aşa cum s-a arătat, remiterea unei sume fără temei reprezintă tot o condiţie a plăţii nedatorate. Ceea ce ar fi trebuit să analizeze instanţa de apel, în prezenta cauză, este existenţa unui temei (a unei cauze) legitime a îmbogăţirii, iar nu a faptului juridic generator al îmbogăţirii. Or, dacă ar fi procedat în mod legal, instanţa de apel ar fi ajuns la aceeaşi concluzie reţinută, în mod judicios, şi de prima instanţă, că îmbogăţirea intimaţilor nu are un temei legal.
Suma de 432.190 lei nu a fost datorată intimaţilor în baza unui contract. Alte sume au fost transmise intimaţilor în temeiuri contractuale, dar nu şi aceasta. Singurul contract care ar fi putut fi incident în prezenta speţă ar fi fost cel de împrumut, însă, aşa cum s-a stabilit deja cu autoritate de lucru judecat, îmbogăţirea nu rezultă dintr-un contract de împrumut. Dacă instanţa de apel ar fi identificat o bază contractuală, atunci avea obligaţia de a preciza despre ce contract ar fi fost vorba, ce cale ar fi avut deschisă recurenţii. Or, instanţa de apel s-a referit numai la contracte aferente altor sume remise intimaţilor, irelevante pentru soluţionarea prezentei cauze.
Despre donaţie nu poate fi vorba, lipsind, cu desăvârşire, animus donandi, precum şi forma necesară pentru încheierea valabilă a unei donaţii. Nici alte fapte juridice licite, privite ca izvoare de obligaţii, nu ar putea justifica îmbogăţirea intimaţilor cu suma de 432.190 lei: gestiunea de afaceri este exclusă, iar condiţiile plăţii nedatorate nu sunt îndeplinite, după cum a stabilit chiar instanţa de apel într-o manieră extrapetita. Nici alte instituţii juridice nu pot justifica îmbogăţirea.
În aceste condiţii, rezultă, în mod neechivoc, că, pentru îmbogăţirea patrimoniulu intimaţilor cu suma de 432.190 lei, nu există absolut niciun temei legitim. Or, atât timp cât nu poate fi identificat, măcar cu o certitudine rezonabilă, un temei care să justifice îmbogăţirea, rezultă că este îndeplinită condiţia juridică pentru a se putea dispune restituirea sumelor remise
familiei C. în temeiul lui actio de in rem verso. Mai mult, instanţa de apel a reţinut, cu referire la hotărârea primei instanţe, că „(…) neexistând obligaţia de restituire a unui împrumut, nu s-a procedat la cercetarea existenţei unui alt titlu, reclamanţii fiind cei obligaţi să îl dovedească pe cel alegat”. Or, ceea ce recurenţii au invocat, în prezenta cauză, este tocmai lipsa unui titlu legitim care să justifice îmbogăţirea intimaţilor cu suma de 432.190 lei. Cu alte cuvinte, ceea ce li se reproşează este ori faptul că nu au dovedit existenţa unui titlu legitim pentru îmbogăţirea intimaţilor, ori faptul că nu au dovedit că nu ar exista niciun titlu posibil. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză. În al treilea rând, în mod nelegal, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea prin prisma argumentului că reclamanţii s-au raportat, mereu, la acele sume ca fiind un împrumut dat familiei
C. Modalitatea în care însărăcitul a perceput raporturile juridice dintre părţi nu reprezintă o condiţie ce se impune a fi analizată în cadrul prezentei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză. Atât timp cât s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că nu ne aflăm în ipoteza unui contract de împrumut, faptul că recurenţii – persoane fizice fără cunoştinţe juridice – se raportează la sumele remise familiei C. ca fiind un „împrumut” nu prezintă relevanţă. În schimb, ceea ce prezintă relevanţă este faptul că, din toate probele administrate în faţa celor patru completuri de judecată care au analizat situaţia de fapt, fie în cererea întemeiată pe contractul de împrumut, fie pe îmbogăţirea fără justă cauză, rezultă că, la momentul remiterii sumelor de bani către C., recurenţii au avut reprezentarea că sumele acordate vor fi restituite, aspect care reiese din următoarele împrejurări:
-a fost ţinută o evidenţă separată a sumelor solicitate prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar de sumele care au fost remise lui C. în baza altor temeiuri (achiziţie de
materiale şi execuţie de lucrări);
-modalitatea în care sumele au fost înregistrate denotă o diligență sporită a recurenţilor, în condiţiile în care frecvenţa transferurilor a fost una foarte mare, iar imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisuri este neechivocă;
-chiar intimaţii au ţinut propria evidenţă a sumelor primite de la recurenţi.
De asemenea, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că „reclamanţii s-au mărginit să invoce faptul predării sumelor, necontestat de către pârâţi, refuzând să arate justificarea pentru
care au făcut această predare, considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispoziţiilor referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, temeiul relevat în faţa instanţei de apel
fiind, în continuare, cel al existenţei unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Această concluzie a instanţei de apel este vădit străină de natura cauzei. Cu alte cuvinte, din nou, instanţa de apel învederează faptul că nu au prezentat un temei juridic care să justifice îmbogăţirea intimaţilor. Recurenţii nu s-au pus „sub adăpostul dispoziţiilor referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză”, ci au fost forţaţi să recurgă la acest ultim remediu avut la dispoziţie pentru a putea obţine restituirea sumelor de bani care li se cuvin. În condiţiile în care au arătat că există sume de bani exorbitante, care au fost primite de intimaţi fără să se fi realizat vreun serviciu în schimb, ci pentru ca familia C. să-şi edifice o fermă unde să ofere servicii turistice, instanţa de apel ar fi trebuit să constate întoarsă sarcina probei si să solicite intimaţilor să arate punctual, transfer cu transfer, dacă au un temei legitim care să justifice reţinerea sumelor de bani. În schimb, instanţa de apel a pus în sarcina recurenţilor efectuarea probei unui fapt negativ absolut, solicitându-li-se să dovedească că pârâţii nu au un temei legitim pentru a păstra sumele remise.
Or, aceasta este o veritabilă probatio diabolica. În acelaşi sens este şi opinia separată a hotărârii recurate: „Faţă de concluzia clară că pârâţii au primit o sumă de bani însemnată de la reclamanţi, concluzie expusă de expertul contabil, că pârâţii au ţinut evidenţa sumei primite, este îndreptăţită pretenţia reclamanţilor de a solicita să le fie restituită suma remisă pârâţilor. Argumentele reclamanţilor sunt confirmate de expertiză, în timp ce apărările pârâţilor nu sunt însoţite de nicio dovadă. Pârâţii nu au argumente de natură juridică şi nici de altă natură care să le justifice susţinerea că ar trebui să rămână cu sumele de bani primite de la reclamanţi”.
În al patrulea rând, instanţa de apel a respins cererea formulată de reclamanţi pentru simplul motiv că este posibil să fi existat un raport contractual. Aşadar, pentru instanţa de apel, a
fost suficientă simpla posibilitatea ca îmbogăţirea să fi avut un temei contractual, fără ca intimaţii să fi prezentat care este raportul contractual încheiat între A. şi B., pe de-o parte, şi D. şi C., pe de altă parte, corespunzător îmbogăţirii în valoare de 432.190 lei.
Mai mult decât atât, aparenţele unor raporturi contractuale menţionate în considerentele hotărârii recurate vizează raporturi juridice formate între alte părţi (E. S.R.L. şi C.), iar nu între părţile din prezentul litigiu. Aceste raporturi juridice au fost aduse în atenţia instanţei, în prezenta cauză, pentru a crea o confuzie între pretenţia formulată de reclamanţi şi alte raporturi juridice, prin „amestecarea” sumelor şi a patrimoniilor. Oricât de „complexe” ar fi raporturile juridice instanţa a fost învestită cu o cerere având ca obiect un singur raport juridic născut între persoane fizice.
c. În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că recurenţii ar fi refuzat să administreze o anumită probă ca urmare a nesocotirii dispoziţiilor din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
În hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut următoarele: „După reunirea instanţei în complet de divergenţă s-a dat posibilitatea reclamanţilor de a dovedi cu înscrisuri obligatoriu la păstrare, potrivit legii, depăşirea raporturilor contractuale necontestate încheiate de aceştia în numele persoanei juridice în cadrul căreia activau, date fiind suprapunerile de intervale de timp în care operaţiunile s-au desfăşurat, aceştia însă refuzând administrarea probei”. În plus, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a păstra registrele persoanei juridice. În esenţă, li se impută, în acest fel, neîndeplinirea obligaţiei de păstrare a documentelor contabile ale societăţii E. S.R.L. pe o perioadă de 10 ani, conform art. 25 alin. (1). Pe de-o parte, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii prevede că: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se pot stabili, în mod justificat, prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, registrele de contabilitate şi documentele justificative care se păstrează timp de 5 ani”. Prin Ordinul nr. 3512/2008 s-a reglementat că, pentru dispoziţiile de plată, cele la care face referire instanţa de fond, obligaţia de arhivare este de 5 ani, obligaţie îndeplinită de reclamanţi.
Pe de altă parte, dincolo de respectarea sau nerespectarea prevederilor legislaţiei contabile, o asemenea împrejurare nu poate fi folosită împotriva acestor părţi şi nu poate reprezenta temei pentru respingerea acţiunii, în contextul în care au reuşit să facă dovada remiterii sumelor de bani cu alte înscrisuri şi în contextul în care s-a reţinut şi primirea sumelor de bani de către intimaţi.
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă]. Din analizarea hotărârii recurate rezultă că nici considerentele, nici dispozitivul nu lămuresc care este temeiul pentru care acţiunea ar trebui să fie respinsă (e.g., netemeinicie, inadmisibilitate etc.).
Din considerentele instanţei de apel rezultă că aceasta a apreciat că „nu se poate susţine că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului”. Or, instanţa de apel avea obligaţia
de a preciza care este acest temei legitim pe care l-a identificat. În schimb, în considerentele hotărârii, nu se menţionează nimic cu privire la temeiul legitim al îmbogăţirii în raportul juridic născut între persoanele fizice, astfel cum acestea sunt părţi în prezentul raport de drept procesual, ci doar se face trimitere la nişte posibile contracte, care, după cum recurenţii au arătat în faţa tuturor instanţelor în care a fost prezentată situaţia de fapt, nu au ca părţi persoanele fizice, ci o persoană juridică (E. S.R.L.) şi pe unul dintre intimaţi (C.).
De asemenea, dacă instanţa de apel ar fi reţinut că temeiul legitim al îmbogăţirii are natură contractuală, ar fi trebui să indice expres ce tip de contract este acesta. Odată identificat
contractul, în mod logic, ar fi trebuit să se admită existenţa unei acţiuni contractuale. Or, instanţa de apel nu face absolut nicio referire cu privire la existenţa unei acţiuni contractuale, după cum nici acţiunea nu este respinsă ca inadmisibilă, în baza caracterului subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, instanţa de apel respinge cererea cu motivarea că au existat „raporturi complexe” între mai multe subiecte, chiar şi subiecte de drept care nu sunt părţi în prezenta cauză, şi, pe cale de consecinţă, această complexitate nu exclude existenţa unui contract. Această modalitate de argumentare a soluţiei nu răspunde pretenţiei pe care reclamanţii au formulat-o prin cererea de chemare în judecată, motivele fiind străine de natura cauzei.
Nu în ultimul rând, contradicţia motivelor prezentate în hotărârea recurată rezultă şi din aceea că, în finalul considerentelor, optica instanţei de apel este în sensul că acţiunea ar fi
întemeiată tot pe contractul de împrumut – „(…) temeiul relevat în faţa instanţei de apel fiind, în continuare, cel al existenţei unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”. Or, dacă, prin absurd, reclamanţii şi-ar fi întemeiat acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză pe contractul de împrumut, deşi aceste două forme sunt ireconciliabile în mod natural, atunci instanţa de apel ar fi trebuit să admită excepţia autorităţii de lucru judecat. Însă, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, la începutul considerentelor, că „subsidiaritatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză faţă de cea în răspundere contractuală, născută din contractul de împrumut, nu se extrage din puterea dată raporturilor examinate în cauza anterioară de hotărârea judecătorească, cel mult argumentaţia folosită cu acel prilej putând fi invocată ca o statuare asupra realităţii de fapt, însă, în mod expres anterioara judecată a limitat examinarea sa la contractul alegat de reclamanţi, acela de împrumut. Din acest punct de vedere, deci, cauza pricinii anterioare nu se poate confunda cu cea a celei de faţă”.
În consecinţă, hotărârea Curţii de Apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină dispozitivul, motivele prezentate sunt străine de natura cauzei şi, de asemenea, cuprinde motive
contradictorii. Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este
fondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie menţionat că vor fi verificate, prioritar, susţinerile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât pretinsele carenţe ale motivării, dacă se justifică, conduc la casarea deciziei argumentate necorespunzător, cu consecinţa reluării judecăţii sub toate aspectele tratate incomplet sau neclar, inclusiv a celor combătute de recurenţi prin raportare şi la motivul de casare prevăzut de pct. 8 din acelaşi text de lege, şi care, în absenţa unor dezlegări neechivoce şi fundamentate asupra lor, nu pot forma, în recurs, obiect al controlului judiciar de legalitate din perspectiva normelor de drept substanţial.
O altă chestiune prealabilă analizei recursului vizează încadrarea criticilor privind depăşirea limitelor învestirii instanţei de apel, ca urmare a verificării de către aceasta a
condiţiilor plăţii nedatorate, precum şi cele referitoare la sarcina probei „temeiului legitim” al îmbogăţirii pârâţilor, care trebuie raportate la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, dat fiind că supun dezbaterii încălcarea regulilor procedurale în materie, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu a dispoziţiilor de drept substanţial (pct. 8 fiind invocat de recurenţi în combaterea acestor nereguli).
De asemenea, toate criticile care vizează considerente pretins străine de natura cauzei vor fi verificate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod
120 procedură civilă, în consecinţă, şi cele care, supunând dezbaterii problema în discuţie, au fost prezentate de recurenţi în cadrul primului motiv al căii de atac, întemeiat pe pct. 8.
Susţinerile referitoare la deficienţele argumentării instanţei de apel sunt întemeiate, considerentele deciziei neputând permite identificarea raţionamentului Curţii în adoptarea
soluţiei pronunţate. Cum, în mod corect, au susţinut recurenţii, în dispozitivul deciziei atacate, nu se menţionează modalitatea în care a fost respinsă acţiunea, respectiv ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă.
Omisiunea instanţei de apel de a preciza modalitatea de respingere pentru care a optat nu ar reprezenta, de plano, un caz de nulitate a hotărârii astfel pronunţate, în condiţiile în care,
fundamentarea juridică a soluţiei s-ar regăsi în explicaţiile aferente considerentelor deciziei, care să justifice, în fapt şi în drept, hotărârea adoptată.
În speţă, însă, decelarea raţiunii Curţii, pentru care a considerat că apelul pârâţilor se impune a fi admis, cu consecinţa respingerii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, este
imposibil a fi realizată. Astfel, singurul aspect clar dezlegat de instanţa anterioară este cel referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D., cu privire la care Curtea a apreciat că este justificată de această parte, determinat de creşterea, cu sumele de bani avansate de reclamanţi, a patrimoniului comun al soţilor, în măsura în care o asemenea mărire ar fi dovedită. Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la hotărârile pronunţate în procesul anterior, în care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea de restituire a sumelor de bani ce fac şi obiectul prezentului litigiu (nu interesează, la acest moment procesual, dacă sumele sunt inferioare sau superioare faţă de cele solicitate în primul proces) pe un contract de împrumut, considerentele instanţei de apel sunt, într-adevăr, contradictorii, după cum au arătat şi recurenţii. Motivarea contradictorie, ca ipoteză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, presupune ca, fie considerentele să nu sprijine soluţia din dispozitiv, în sensul că raţionamentul instanţei ar determina o rezolvare contrară decât cea regăsită în partea finală a hotărârii, fie argumentele să fie opuse între ele, în sensul că unele conduc la admitere, iar altele la respingere, astfel încât, neputându-se opta pentru corectitudinea unora sau altora dintre acestea, nu se poate deduce dacă soluţia din dispozitiv este, la rândul său, justă.
În litigiul de faţă, Curtea a înlăturat excepţia autorităţii de lucru judecat, determinat de lipsa identităţii de cauză între cele două cereri deduse judecăţii, reţinând că judecata primei
instanţe s-a realizat prin prisma faptului licit al îmbogăţirii fără justă cauză, pentru ca, în finalul deciziei atacate, să considere că „temeiul relevat în faţa instanţei de apel este, în continuare, cel al existenţei unui împrumut, asupra căruia s-a statuat anterior”, ceea ce ar fi condus la o soluţie de admitere a excepţiei în discuţie, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibile, soluţie pe care, însă, instanţa nu a pronunţat-o. De asemenea, în cuprinsul aceluiaşi paragraf al deciziei, pe lângă reţinerea temeiului
evocat de reclamanţi ca fiind cel al contractului de împrumut, instanţa relevă, totodată, refuzul părţilor menţionate de a arăta „justificarea pentru care au făcut această predare (a sumelor de bani pretinse în litigiul de faţă), considerând că, în acest mod, se pot pune sub adăpostul dispoziţiilor referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză (…)”.
Prin urmare, în legătură cu fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, relevant în soluţionarea motivului de apel referitor la autoritatea de lucru judecat, Curtea expune trei
opinii, toate ireconciliabile între ele, şi care, astfel, sunt de natură a atrage soluţii diferite asupra excepţiei – „refuzul justificării predării sumelor de bani”, ceea ce echivalează cu neindicarea temeiului juridic al cererii, caz în care excepţia în discuţie nu ar fi putut fi rezolvată; „contract de împrumut”, pentru această ipoteză, excepţia fiind de admis; fapt juridic licit, caz în care excepţia trebuia înlăturată.
În concluzie, Curtea nu a abordat, într-o manieră coerentă, problema autorităţii de lucru judecat, ceea ce va determina, în condiţiile art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod
procedură civilă, admiterea recursului pentru acest motiv şi casarea deciziei atacate, instanţa urmând a relua judecata sub acest aspect. Soluţia se impune chiar dacă, în final, recurenţii sunt de acord cu decizia Curţii, prin care s-a înlăturat motivul de apel vizând autoritatea de lucru judecat, iar pârâţii nu au declarat recurs incident conform art. 491 Cod procedură civilă.
Astfel,deşi rezolvarea dată de instanţă motivului de apel referitor la lucrul anterior judecat le este favorabilă, recurenţii au înţeles să critice modalitatea de argumentare a acestei chestiuni, susţinere pe care Înalta Curte a considerat-o ca fiind întemeiată, caz în care soluţia nu poate fi decât de casare a deciziei şi reluare a judecăţii. Pe de altă parte, evocarea oricăror nereguli în legătură cu autoritatea de lucru judecat, inclusiv sub aspectul motivării, este pusă la dispoziţia oricăreia dintre părţi, conform art. 432 Cod procedură civilă, nu numai determinat de caracterul de ordine publică al normelor care o reglementează, dar şi determinat de împrejurarea că reprezintă o apărare foarte energică într-o judecată ulterioară, căreia nu i se poate opune nici măcar regula tradiţională aplicabilă în căile de atac – non reformatio in peius (principiul neagravării situaţiei unei părţi în propria cale de atac). În aceste condiţii, există interesul tuturor celor implicaţi în proces ca problema autorităţii de judecat să fie corect şi pe deplin lămurită.
Aceleaşi deficienţe în motivarea deciziei atacate se regăsesc şi în legătură cu analiza condiţiilor materiale şi juridice ale acţiunii în restituire.
Astfel, condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 Cod civil).
Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta; fără dubiu, în ipoteza în care o sumă de bani primită de pârât este folosită în
interesul reclamantului, nu se mai poate reţine „o îmbogăţire” a primului. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună. Condiţiile juridice sunt lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii, buna- credinţă a îmbogăţitului (art. 1345 Cod civil) şi inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite (art. 1348 Cod civil).
Prima dintre aceste condiţii are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant. În
speţă, punându-se problema unor sume de bani, acest temei poate consta, printre altele, şi într-un contract potrivit căruia sumele respective rămân la îmbogăţit, fiind, deci, exclusă obligaţia de restituire către cel care i le-a remis. În mod evident, un asemenea contract trebuie identificat şi, implicit, probat în litigiul dedus judecăţii, în caz contrar neputându-se stabili care este conţinutul raportului juridic dintre părţi, în sensul drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare. Condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso este distinctă de cea sus-enunţată şi presupune ca însărăcitul să nu aibă nicio altă opţiune pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.
Desigur, noţiunea de „contract” prezintă, în toate cazurile, aceeaşi semnificaţie, şi anume „acord de voinţă al părţilor producător de efecte juridice, în sensul naşterii, modificării sau
stingerii unui raport juridic” între acestea. Verificările ce trebuie realizate de instanţă în legătură cu existenţa unui contract sunt, însă, diferite raportat la cele două condiţii juridice enunţate mai sus. Dacă, în primul caz, al lipsei cauzei juste a dezechilibrului creat între patrimonii, se cercetează în ce măsură pârâtul este şi rămâne beneficiarul sumei de bani primite în baza unui acord de voinţă încheiat cu partea adversă, fiind el titularul unui drept de creanţă opus reclamantului, care şi-a executat obligaţia corelativă prin remiterea sumei, în cel de-al doilea caz, reglementat de art. 1348 Cod civil, se verifică dacă însărăcitul are la îndemână o acţiune contractuală, bazată pe un contract în raport de care acesta din urmă se pretinde el titularul dreptului de creanţă asupra sumei de bani predate pârâtului.
În concluzie, în cazul actio de in rem verso, noţiunea de „contract” trebuie privită diferit în analiza celor două condiţii juridice enunţate mai sus, acelaşi act juridic neputând servi şi ca
motiv al respingerii cererii în raport de caracterul său subsidiar, dar şi ca motiv al respingerii pentru existenţa temeiului juridic al transferului de valori între cele două patrimonii. Cum s-a arătat deja, în această ultimă ipoteză, actul juridic care justifică îmbogăţirea pârâtului trebuie probat, el fiind distinct de un posibil contract în baza căruia reclamantul este cel care ar putea pretinde, opunând dreptul său de creanţă împotriva pârâtului, restituirea sumei de bani remise acestuia, caz în care intervine problema subsidiarităţii acţiunii în discuţie.
Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluţia fiind de respingere a
cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele materiale, respectiv a oricăreia dintre primele două cerinţe juridice menţionate), fie pentru
inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii, constatându- se că reclamantul are opţiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanţă pretins împotriva pârâtului).
Condiţia inexistenţei unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiţii, materiale şi juridice. Nu în ultimul rând, verificările instanţei trebuie limitate la motivele de apel, în speţă,
apelanţii pârâţi invocând caracterul subsidiar al acţiunii în contextul autorităţii de lucru judecat, raportat la hotărârile pronunţate în procesul declanşat de reclamanţi în temeiul contractului de împrumut.
În speţă, Curtea de Apel, folosind o terminologie generică, motivează soluţia adoptată într-o manieră neclară, insuficientă şi, pe alocuri, contradictorie.
Astfel, analizând noţiunea de „cauză” a cererii de chemare în judecată, face referire la „celelalte statuări ale instanţei anterioare, vizând descrierea istoricului relaţiilor dintre părţi”, cu
privire la care consideră nu se impun, în mod obligatoriu, unei statuări ulterioare, întrucât nu au format obiect al judecăţii prin prisma contractului de împrumut, pentru ca, în dezvoltarea argumentării ulterioare, să constate că, „cu acel prilej (al procesului iniţial), instanţa a examinat raporturile părţilor, constatând că ele sunt complexe, fiind încheiate mai multe înţelegeri în egătură cu edificarea unor construcţii pentru reclamanţi şi persoana juridică în care desfăşurau activităţi comerciale, pârâtul C. ocupându-se de achiziţionarea materialelor, plata muncitorilor şi altele”.
În continuare, instanţa de apel arată că „nedovedită fiind, deci, convenţia împrumutului și reţinută, inclusiv de către instanţa anterioară ce a examinat această alegaţie, ca existente alte
convenţii ale părţilor (…) este evident că nu sunt întrunite cerinţele art. 992 Cod civil de la 1864, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabil la data remiterii sumelor, respectiv aceea ca pârâţii să fi primit din eroare sau cu ştiinţă ceea ce nu era debit. În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa fondului, deşi reţine că nu există un împrumut, consideră că există obligaţia de restituire a sumelor primite (…)”.
Prin urmare, Curtea, deşi a apreciat că acele considerente din hotărârile pronunţate în acţiunea bazată pe contractul de împrumut, referitoare la raporturile dintre părţi care exced
actului juridic alegat de reclamanţi, nu pot fi avute în vedere în dosarul de faţă, şi-a fundamentat soluţia dată în calea de atac tocmai pe cele statuate, în dosarul anterior, în legătură cu aceste raporturi juridice, altele decât cele de împrumut, motivarea fiind, sub acest aspect, contradictorie. Totodată, reţine că, în litigiul respectiv, instanţa le-a calificat ca fiind „raporturi complexe ale părţilor, constând în edificarea unor construcţii sub directa supraveghere, dirijare şi efectiv executare a unora dintre operaţiuni de către pârâtul C., la cererea reclamanţilor ce i-au remis în acest scop, diferite sume de bani”.
În prezentarea propriului raţionament, Curtea menţionează că „în mod evident, părţile au susţinut permanent, în faţa diferitelor instanţe, că, între ele, au existat multiple şi complexe relaţii contractuale, fiecare pretinzând că partenerul contractual nu şi-a îndeplinit acele obligaţii”, instanţa de apel conchizând că, „cum între părţi (…) au intervenit anumite convenţii, confirmate chiar de către reclamantă, nu se mai poate susţine că nu ar fi existat un temei legitim al măririi patrimoniului pârâţilor în detrimentul celui al reclamanţilor, respectiv convenţiile expuse de către acestea”.
Decizia este lacunară şi nelămuritoare sub aspectul multiplelor „convenţii” încheiate între părţi, pe care instanţa nu le-a identificat, astfel încât să se poată stabili care este relevanţa lor în actio de in rem verso. Astfel cum s-a arătat în precedent, pentru a se putea verifica dacă mişcarea de valori între patrimoniile reclamanţilor şi pârâţilor are sau nu un temei legitim, cu consecinţe în rezolvarea, pe fond, a acţiunii de faţă, este determinant a se preciza şi, implicit, a se proba care este acel raport juridic contractual concret, în baza căruia pârâţii să fie îndrituiţi a păstra, în patrimoniul lor, suma de bani solicitată de părţile adverse. În alţi termeni, în contextul existenţei unor raporturi juridice „complexe” între părţi, trebuie individualizat exact acel raport juridic care să confere un asemenea drept al pârâţilor, sens în care instanţa de apel nu a procedat. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanţii au susţinut, în toate fazele procesuale, că există trei categorii de sume de bani avansate pârâţilor, cele din contabilitatea S.C. E. S.R.L. şi din patrimoniul reclamanţilor, pentru lucrări efectuate în beneficiul acestei firme, sume care nu formează obiectul dosarului de faţă, şi, distinct, sumele de bani solicitate în prezentul proces, remise şi încasate în urma unor operaţiuni intervenite între persoanele fizice participante.
În consecinţă, în absenţa dezlegării de către instanţa de apel a raporturilor juridice concrete dintre reclamanţi şi pârâţi, nu se poate stabili dacă unul dintre aceste raporturi este de
natură să justifice temeiul legitim al păstrării sumelor de bani remise de reclamanţi pârâţilor, cu consecinţa respingerii, pe fond, a cererii de chemare în judecată.
Faţă de caracterul imprecis al motivării, nu se poate reţine, la acest moment procesual, dacă referirea instanţei la „relaţiile complexe dintre părţi”, incluzându-le şi pe cele în care este
implicată S.C. E., reprezintă sau nu o motivare străină de natura cauzei, astfel cum au susţinut recurenţii. Cu alte cuvinte, pornind de la cele afirmate de reclamanţi, în sensul că sumele de bani sunt diferite şi pretenţiile din litigiul de faţă nu vizează costul lucrărilor edificate pentru persoana juridică, în timp ce apărările pârâţilor sunt, în mod evident, contrare, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice realitatea acestor susţineri, şi anume dacă există sau nu o suprapunere între sumele de bani remise pârâţilor şi solicitate în dosarul de faţă şi cele încasate de ei şi utilizate în interesul S.C. E. În absenţa unei asemenea verificări, care nu exclude concluzia infirmării celor arătate de reclamanţi, sub rezerva de a fi dovedite apărările pârâţilor, nu se poate determina dacă sumele de bani aferente lucrărilor efectuate pentru persoana juridică au sau nu legătură cu sumele de bani pretinse în litigiul prezent.
În plus, instanţa de apel circumscrie, nediferenţiat, relaţiile dintre părţi noţiunii de „temei juridic”, considerând că remiterea sumelor de bani generate de aceste raporturi „complexe”
dintre reclamanţi şi pârâţi are la bază o justă cauză, incluzând, deci, şi sumele de bani pretins utilizate în beneficiul firmei recurenţilor. Or, chestiunea folosirii unor sume de bani în interesul reclamanţilor sau al persoanei juridice la care erau asociaţi nu trebuia raportată la condiţia juridică a temeiului legitim al îmbogăţirii, ci la condiţia materială a existenţei sau nu a unei îmbogăţiri în favoarea pârâţilor. Cele două condiţii sunt distincte, fără posibilitate de confuzie între ele, fiind necesar a fi analizate ca atare. Condiţia juridică a existenţei temeiului legitim al îmbogăţirii presupune, prin definiţie, „o îmbogăţire”, deci, păstrarea avantajului economic obţinut de pârâţi, în timp ce utilizarea sumelor de bani în beneficiul reclamanţilor exclude ideea de „îmbogăţire”, supunând discuţiei condiţia materială a măririi patrimoniului celui pretins îmbogăţit.
Sunt întemeiate şi criticile recurenţilor privind imposibilitatea determinării motivului pentru care a fost respinsă acţiunea formulată de aceste părţi. Cum s-a menţionat mai sus, existenţa unei acţiuni derivate din contract, ca mijloc de ecuperare a pierderii pretins suferite de reclamanţi, are o altă semnificaţie decât cea privind existenţa unui contract, ca temei juridic în baza căruia pârâţii sunt îndreptăţiţi să păstreze sumele de bani remise de adversari.
În speţă, Curtea de Apel face referire la „raporturile complexe ale părţilor”, la „voinţa părţilor care nu poate fi decât contractuală, constând în existenţa unui acord de voinţe în sensul
încheierii unei convenţii”, la „existenţa unui temei al remiterii sumelor de bani”, fără să se poată stabili din perspectiva căreia dintre cele două condiţii juridice ale lui actio de in rem verso a reţinut existenţa unui acord de voinţe între părţi şi în ce constă acesta.
Cum au arătat şi recurenţii, instanţa nu se referă la existenţa unei acţiuni contractuale pe care aceştia ar avea-o la dispoziţie pentru recuperarea sumelor de bani pretinse, ceea ce ar face să opereze principiul subsidiarităţii acţiunii în îmbogaţire, după cum nu rezultă dacă, referindu-se la hotărârile judecătoreşti pronunţate în examinarea contractului de împrumut, a considerat că singura opţiune a reclamanţilor pentru restituirea sumelor de bani era cea formulată în baza acelui contract, astfel cum a fost alegat de părţile menţionate, acţiunea de faţă nemaifiind permisă. În acest caz, Curtea ar fi trebuit să expliciteze în ce măsură şi pentru ce argumente acţiunea întemeiată pe contractul de împrumut, dar şi soluţia pronunţată în procesul respectiv, împiedică promovarea demersului de faţă, în contextul în care instanţa a reţinut, totodată, prin raportare şi la hotărârile judecătoreşti anterioare, ca fiind necontestate remiterea/primirea sumelor de bani solicitate în prezentul proces (nu se au în vedere diferenţele de cuantum, invocate de pârâţi). De altfel, şi apelanţii au invocat caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire tot cu referire la hotărârile pronunţate în procesul în care s-a examinat contractul de împrumut, în legătură cu care au susţinut autoritatea de lucru judecat (motivul 2 din cererea de apel), analiza instanţei trebuind să se limiteze strict la criticile aferente acestui motiv al căii de atac.
În plus, nu numai că decizia nu lămureşte care dintre cele două condiţii juridice enunţate mai sus nu ar fi îndeplinită în cauză, dar este şi contradictorie. Pe de-o parte, instanţa le
reproşează reclamanţilor că nu au indicat cum s-a ajuns la situaţia de a le vira pârâţilor sume de bani distincte de cele necesare aducerii la îndeplinire a însărcinărilor date lui C., pentru ca, ulterior, să reţină că reclamanţii au afirmat că sumele de bani au fost remise cu titlu de ajutor susceptibil de restituire şi, în final, să constate că aceste părţi continuă să susţină împrumutul acordat pârâţilor.
De asemenea, din aceste considerente nu se poate deduce dacă instanţa a fost preocupată să analizeze un posibil mecanism de natură contractuală, ca unic fundament al oricărui fapt al
predării/primirii unor sume de bani, cu consecinţa împiedicării actio de in rem verso din perspectiva caracterului său subsidiar, sau le-a imputat reclamanţilor că nu au arătat ei care este justa cauză a mişcării de valori între patrimoniile părţilor, ceea ce este de neconceput în condiţiile în care recurenţii invocă tocmai lipsa unui astfel de temei juridic.
În continuare, şi dacă s-ar prezuma că motivul respingerii acţiunii este cel referitor la existenţa unei juste cauze a îmbogăţirii/însărăcirii, constând într-un contract încheiat între părţi,
decizia este deficitară, întrucât, cum s-a arătat deja, instanţa nu a menţionat, în mod concret, care este actul juridic în baza căruia pârâţilor li s-ar fi remis sumele de bani, fără să existe, din partea lor, obligaţia de restituire către reclamanţi.
În alţi termeni, justa cauză a îmbogăţirii, ca şi condiţie ce implică cercetarea fondului pretenţiilor, presupune ca, între părţile litigante, să se fi încheiat un contract în baza căruia pârâţii să fie îndrituiţi să păstreze sumele de bani solicitate de părţile adverse, ipoteza excluzând obligaţia de restituire. Un astfel de contract trebuie identificat, şi, implicit, dovedit, pentru a fi apt să paralizeze, pe fond, acţiunea reclamanţilor. Fără dubiu, contractul de împrumut invocat de reclamanţi în litigiul anterior nu poate reprezenta un just temei pentru pârâţi, întrucât, indiferent de soluţia pronunţată în dosarul respectiv, reclamanţii, iar nu pârâţii, au pretins un drept de creanţă cu privire la suma de bani solicitată şi o obligaţie corelativă de restituire în sarcina familiei C. Cu alte cuvinte, era necesar ca intimaţii, care au sarcina probei, să evoce şi să dovedească un act juridic diferit de contractul de împrumut, analizat în litigiul precedent, din care să rezulte că primirea sumelor de bani nu este însoţită şi de o obligaţie de restituire către reclamanţi, constituind, astfel, justa cauză a îmbogăţirii acestor părţi.
În privinţa caracterului confuz al raţionamentului instanţei de apel sub aspectele amintite contribuie şi neindicarea, în dispozitivul deciziei atacate, a modalităţii de respingere a acţiunii, în condiţiile în care cele două cerinţe juridice trebuie verificate etapizat (în primul rând, cea legată de caracterul subsidiar, ulterior, cea vizând existenţa unui temei juridic justificativ al însărăcirii, respectiv al îmbogăţirii, iar neîndeplinirea uneia sau celeilalte dintre ele determină soluţii diferite de respingere (pentru inadmisibilitate în primul caz, pe fond în cel de-al doilea). În concluzie, criticile recurenţilor subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă sunt fondate, ceea ce va conduce la admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, Curtea va proceda la examinarea pricinii din perspectiva fiecăreia dintre condiţiile materiale şi juridice ale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, pe care le va evidenţia
în mod distinct, urmând a ţine seama atât de motivele de apel în contextul cărora pârâţii au criticat hotărârea primei instanţe, cât şi de dezlegările date în recurs, de prezenta instanţă.
Susţinerile recurenţilor referitoare la depăşirea limitelor de învestire, prin controlul exercitat de Curte raportat la condiţiile plăţii nedatorate, reglementate de art. 992 din vechiul Cod
civil, sunt, de asemenea, întemeiate. Instanţa de apel era chemată să soluţioneze calea de atac declarată de pârâţi împotriva unei sentinţe pronunţate asupra unei acţiuni în îmbogăţire fără just temei, iar nu a unei acţiuni fundamentate pe plata nedatorată, fiind necesar să respecte limitele de învestire în condiţiile art. 478 alin. (1) şi 3 Cod procedură civilă.
Chiar dacă buna-credinţă a pârâtului, la care s-a raportat instanţa de apel în verificarea incidenţei art. 992 din vechiul Cod civil, are relevanţă în ambele tipuri de acţiune (în ceea ce
priveşte întinderea obligaţiei de restituire în cazul plăţii nedatorate, respectiv condiţie juridică pentru obţinerea unei soluţii favorabile în cazul actio de in rem verso, cu consecinţe şi în ceea ce priveşte obligaţia de restituire, şi anume în limitele valorice ale îmbogăţirii), cele două instituţii sunt diferite, îmbogăţirea fără justă cauză având un regim propriu de reglementare (condiţii distincte, efecte, în parte, diferite).
Prin urmare, exercitarea controlului instanţei de apel asupra hotărârii primei instanţe trebuia să se rezume la cerinţele actio de in rem verso, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea a
reţinut că reclamanţii nu au invocat o plată făcută din eroare, deci obiectul pretenţiilor lor nu se plasa în domeniul plăţii lucrului nedatorat. Din această perspectivă, sunt incidente condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, ceea ce va determina admiterea recursului şi pentru acest motiv.
Cât priveşte sarcina probei temeiului juridic al îmbogăţirii (condiţie juridică ce vizează fondul litigiului), în mod corect recurenţii afirmă că revine pârâţilor, întrucât reprezintă o apărare prin care aceste părţi tind la respingerea acţiunii, reclamanţii fiind tocmai cei care contestă existenţa unui asemenea temei.
Pe de altă parte, în contextul în care, pentru argumentele prezentate în examinarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, decizia atacată
expune un raţionament incomplet, neclar şi, pe alocuri, contradictoriu, nu se poate deduce care a fost opinia instanţei de apel în legătură cu sarcina probei justei cauze a îmbogăţirii pârâţilor, urmând ca, în rejudecare, Curtea să aibă în vedere cele statuate prin prezenta hotărâre în legătură cu acest aspect (în mod evident, dacă va fi cazul în raport de dezlegările pe care le va da asupra chestiunilor prioritare verificării condiţiei juridice de fond enunţate).
Criticile aduse deciziei din perspectiva interpretării sau aplicării normelor de drept substanţial nu se impune a mai fi analizate, în raport de soluţia de casare determinată de carenţele
motivării hotărârii în ansamblul său, controlul de legalitate neputând fi exercitat, în aceste condiţii, în calea extraordinară de atac.
De asemenea, fără a rezolva situaţia concretă a raporturilor juridice dintre părţi care au generat acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză de faţă, Înalta Curte, în analiza motivului
fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, a dat dezlegări a ceea ce presupune o corectă şi completă examinare a cererii de chemare în judecată cu un astfel de obiect din perspectiva cerinţelor materiale şi juridice, răspunzând de principiu şi susţinerilor întemeiate pe încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial. Raportarea normelor care reglementează condiţiile actio de in rem verso la circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii revine, însă, instanţei de apel, care, în rejudecare, urmează a ţine seama de cele stabilite prin prezenta decizie, dar şi de acele critici din recurs subsumate pct.-ului 8, care, punând în discuţie chestiuni punctuale ale litigiului, nu au mai fost verificate de
prezenta instanţă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre
rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
