Cheltuielile pretins realizate de către reclamant pentru edificarea imobilului pe terenul unui terț nu determină o sporire a patrimoniului părţii care a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei în baza contractului de vânzare-cumpărare, ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data edificării deținea calitatea de proprietar și care, ulterior finalizării construcției a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros.
Prin urmare, întrucât sporul de valoare economică determinat de lucrările de construcție realizate de reclamant pe terenul unui terț s-a produs direct în patrimoniul proprietarului terenului, care apoi a vândut imobilul către pârât, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 1345 C.civ. relativ la existenţa legăturii directe dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant.
Astfel, sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de vânzare încheiat cu fostul proprietar al terenului, care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui preț. Din acest punct de vedere, cauza îmbogăţirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă, ci este rezultatul executării unui titlu juridic – contractul de vânzare – în care îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit preţul stipulat în contract.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia din 02.10.2018, reclamanţii
A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata contravalorii materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia şi a preţului muncii, estimată la suma de 357600 lei, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestui imobil până la plata acestei sume.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 209 – 210 C.proc.civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 494 alin. (3) teza finală vechiul Cod civil, art. 2495/2499 C.civ., art. 1345-1348 C.civ. şi art. 1443-1460 C.civ.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la temeiul de drept invocat şi anume îmbogăţirea fără justă cauză.
În data de 03.04.2019 a fost înregistrată cererea reclamanţilor de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor D. şi E., solicitând ca şi aceştia să fie obligaţi, alături de pârâtul C., la plata sumei de 357600 lei, reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia, precum şi apretului muncii.
La termenul de judecată din data de 02.04.2019, pârâtul C. a invocat şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia, solicitând instanţei să admită această excepţie, apreciind că sub aspectul valoric este competent Tribunalul Suceava.
Prin sentinţa civilă nr. 536/2019, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Suceava competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C. Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr.989/2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile având ca obiect pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin decizia nr.2460/2019 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia I civilă, în data de 17.02.2020.
Prin sentința din 12.04.2021 Tribunalul Suceava- Secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile vizând inadmisibilitatea acţiunii, respectiv lipsa calităţii procesual-pasive, invocate de către pârât. A respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C. A obligat reclamanţii la plata către pârât a sumei de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia din 20.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 720 din 12/2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, în contradictoriu cu intimatul-pârât C.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(l) pct.8 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru soluționarea cauzei cu aplicarea corectă a normelor de drept material privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C.civ.), cauză ilicită (art. 1236 C.civ.) şi dreptul de retenţie (art. 2495 alin. (1) C.civ.), cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii au învederat că au probat edificarea imobilul din Mangalia, însă instanţa de apel le-a respins, ca nefondat, apelul formulat, inclusiv pretenţia de instituire a unui drept de retenţie, dat fiind caracterul său accesoriu, motivând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1345 C.civ.
Au mai arătat că au probat şi cauza ilicită a îmbogăţirii pârâtului, respectiv că imobilul în litigiu a fost înstrăinat pârâtului de către soţii D. și E. prin mijloace frauduloase, dar şi că documentaţiile cadastrale care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului nu corespund cu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrării întocmit de recurenţii-reclamanţi, iar prin ordonanţa de clasare din 11 august 2020 Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a constatat că sunt îndeplinite, prin cercetările efectuate, condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptelor pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva pârâtului pentru infracţiunile de fals, uz de fals şi înşelăciune, însă a constatat incidenţa prescripţiei.
Recurenţii au susţinut că apelul declarat trebuia admis, întrucât, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul situat în Mangalia a devenit bun propriu al intimatului-pârât tocmai pentru disimularea cauzei dobândirii, fiind evidentă sporirea patrimoniului acestuia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului reclamanţilor. S-a mai arătat că sunt nefondate reţinerile instanţei de apel în sensul că „nu a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamanţilor, în condiţiile în care sporirea patrimoniului intimatului a avut la bază o cauză legitimă, cauză care se identifică în existenţa unui temei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect respectivul imobil”, întrucât art.1345 C.civ. prevede expres ca cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză, în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Astfel, recurenţii au învederat că instanţa de recurs trebuie să pună în discuţie aplicarea unei legi in concreto sub aspect juridic, iar nu gramatical sau semantic, în cazul în care părţile adaugă condiţii proprii la lege, care sunt sau nu acceptate de ceilalţi participanţi, urmând a avea în vedere şi principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
De asemenea, recurenţii au opinat că, şi din punctul de vedere al art. 1348 C.civ., apelul se impunea a fi admis, deoarece patrimoniul reclamanţilor s-a micşorat cu suma de 357.600 de lei, reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii utilizate de aceştia pentru edificarea construcţiei cu destinaţia de locuinţă, iar persoana al cărei patrimoniu s-a mărit în mod corelativ cu aceeaşi valoare este chiar pârâtul, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2764/29.08.2013.
Totodată, au arătat că, din probatoriile dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată şi în cuprinsul cererii de apel, reiese că acţiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1345 C.civ., reclamanţii neavând deschisă calea unei alte acţiuni în justiţie pentru a obţine de la pârât contravaloarea materialelor şi preţul muncii. În ceea ce priveşte cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea de către pârât a sumelor solicitate, recurenţii au susţinut că cererea este întemeiată în raport cu dispoziţiile art.2495 alin. (1) C.civ. şi cu împrejurarea că o persoană care deţine un imobil care aparţine altuia şi pe care trebuie să îl restituie are dreptul să reţină bunul respectiv până la data la care creditorul dreptului de restituire îl va despăgubi pentru cheltuielile necesare şi utile făcute în legătură cu acel bun.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte a constatat că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează. Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 C.civ., reclamanții solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 357.600 lei reprezentând contravaloarea materialelor de construcție folosite la edificarea imobilului situat în Mangalia și instituirea unui drept de retenție asupra acestui imobil până la plata acestei sume.
De lege lata, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009.
Condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 C.civ.). Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună. Condițiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 C.civ., sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, întrucât dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, izvorul obligaţiei este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.
Prima condiţie juridică are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant, iar condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluţia fiind de respingere a cererii
de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele materiale, respectiv oricăreia dintre primele două cerințe juridice menţionate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii, constatându-se că reclamantul are opţiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanţă pretins împotriva pârâtului).
În speță, verificând condiţiile materiale și juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţirea fără just temei, instanţa de apel, validând raționamentul judiciar expus prin sentința primei instanțe, a reţinut caracterul nefondat al demersului judiciar promovat de reclamantă derivând din lipsa legăturii unice, între sporirea patrimoniului pârâtului și însărăcirea reclamanților, respectiv existența unei cauze legitime a sporirii patrimoniului pârâtului, constând în încheierea unui contract de vânzare cumpărare a imobilului, în raport de care reclamanții pretind că l-au edificat, încheiat între pârât și proprietarul bunului la momentul edificării lucrărilor de construcție, subliniindu-se că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul fostului proprietar al terenului și construcției care apoi a vândut imobilele către pârât.
Prin cererea de recurs, se susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 1345 din Codul civil, întrucât instanţa de apel a concluzionat eronat că nu sunt îndeplinite aceste condiţii legale pentru admiterea acţiunii.
Astfel, raportat la contextul factual particular al cauzei – care relevă faptul că data edificării lucrărilor de construcție și încorporării materialelor de construcție a căror contravaloare se solicită este anterioară celei la care a fost încheiat contractul prin care pârâtul a dobândit imobilul, respectiv că, la data la care s-au desfășurat lucrările de edificare și au fost suportate costurile materialelor de construcție, pârâtul nu era proprietar al terenului pe care a fost edificată construcția, ci numitul D. cu care reclamantul a încheiat convenția autentificată sub nr. 7465/2006 prin care s-a obligat să edifice două construcții pe terenul situat în Mangalia, proprietarul terenului obligându-se să îi înstrăineze reclamantului, la momentul finalizării construcțiilor una dintre construcții și suprafaţa de 450 mp teren aferentă acesteia – instanța de apel a reținut corect că pentru a se putea reține incidența îmbogăţirii fără just temei era necesar a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamanților prin realizarea construcţiei în cauză, aşadar prin încorporarea materialelor de construcţie în terenul proprietatea pârâtului.
Din această perspectivă de analiză, în mod judicios a reținut instanța de apel, că în speță, nu a fost demonstrată legătura de conexitate dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant, câtă vreme faptul generator nu este unic, astfel cum se afirmă în recurs, deoarece sporul de valoare economică determinat de lucrările de construcție realizate s-a produs direct într-un alt patrimoniu, cel al proprietarului terenului de la momentul edificării construcției, deci relaţia de îmbogăţire fără just temei se identifică numai în acest raport.
Împrejurarea că, ulterior construirii lui, imobilul pretins a fi fost edificat de către reclamanți a fost transmis de către numitul D. către pârât nu are aceeaşi cauză primordială, ci este rezultatul unei operaţiuni juridice distincte şi autonome de cauza generatoare a însărăcirii reclamanților, aceștia considerând greşit că edificarea construcției şi cumpărarea ulterioară a imobilului de la proprietar de către pârât reprezintă componente ale unei cauze unice.
Nici împrejurarea că pârâtul este actualul deținător al imobilului pretins edificat de către aceștia şi, de aceea, în opinia acestora, este just ca intimatul să restituie contravaloarea materialelor de construcție și prețul muncii, nu are aptitudinea de a demonstra incidența unui motiv de nelegalitate în cauză, din perspectiva interpretării și aplicării în cauză a prevederilor art. 1345 C.civ., întrucât o atare construcție juridică ignoră condiţia unicităţii cauzei.
De altfel, pârâtul fiind un dobânditor cu titlu particular în privinţa bunurilor imobile cumpărate, ar fi putut fi, eventual, ţinut numai de obligaţiile autorului său derivate din acte juridice anterioare referitoare la dreptul sau bunurile ce au făcut obiectul contractului şi numai în condiţii de opozabilitate a acestora (aspect care nu poate face obiect al prezentei analize, în considerarea principiului disponibilității procesului civil) iar nu de obligaţiile născute în patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogăţirea fără o justă cauză.
Este așadar, corectă statuarea instanței de apel în sensul că, în realitate, în cauză, cheltuielile pretins realizate de către reclamanți pentru edificarea unui imobil care nu era proprietatea acestora, pe terenul unui terț față de prezentul litigiu nu au determinat o sporire a patrimoniului pârâtului, ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data edificării deținea această calitate, respectiv a proprietarului imobilului care a fost construit și care, ulterior finalizării construcției a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros. Aceasta întrucât, în lipsa unei convenții prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra lucrărilor edificate pe terenul altuia către autorul lucrării, legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei.
Din această perspectivă, în lipsa oricăror critici care să vizeze soluția dată de către instanțele anterioare cererii formulate de reclamanți la data de 15.10.2019, de extindere a cadrului procesual – context în care statuarea instanței de apel în sensul că această cerere întemeiată pe prevederile art. 204 C.proc.civ. a fost tardiv formulată, au intrat în putere de lucru judecat – alegațiile recurenților care susțin că numitul D. nu ar fi contestat dreptul lor de a stăpâni imobilul printr-o acțiune în evacuare sau revendicare (deși a înstrăinat acest imobil) și că, în acest context nu aveau deschisă calea unei acțiuni în justiție împotriva acestuia, pe lângă faptul că, aduc în dezbatere conduita unui terț în raport cu prezentul litigiu și implicit, posibilitatea reclamanților de a solicita în contradictoriu cu acesta recunoașterea dreptului la despăgubire, excedând astfel cadrului procesual stabilit definitiv în speță, tind la a demonstra, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul memoriului de recurs îndeplinirea unei alte cerințe de natură juridică a actio de in rem verso, respectiv cea care rezultă din analiza art. 1348 C.civ., care impune inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.
Recurenții au mai susținut în recurs că este eronată statuarea instanțelor de fond în sensul că sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de vânzare încheiat de către acesta cu numitul D., care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui preț. Nici această critică nu este fondată, întrucât, așa cum s-a arătat anterior verificarea temeiniciei unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispoziţiile art. 1345 C.civ. impune examinarea, deopotrivă, şi a condiţiilor juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză, mai precis examinarea titlului juridic care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit.
Înalta Curte a arătat că examinarea condiţiei juridice constând în absenţa justei cauze nu poate fi realizată decât prin coroborarea dispoziţiilor art. 1345 C.civ. cu cele ale art. 1346 din acelaşi cod, text prin care se statuează că “Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii”. Aşadar, executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al îmbogăţirii. Pe de altă parte, această normă nu impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea şi cel pretins îmbogăţit, astfel că existența justei cauze poate avea ca fundament o convenție încheiată între acesta din urmă şi un terţ.
În speță, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, pârâtul a primit în patrimoniu imobilul (construcție și teren), în starea în care acesta se afla la momentul cumpărării lui, de la numitul D., plătind, în schimbul bunurilor, aşa cum se găseau în momentul vânzării, un preţ.
Din acest punct de vedere, cauza îmbogăţirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă, ci este rezultatul executării unui titlu juridic – contractul de vânzare – în care îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit preţul stipulat în contract.
Din această perspectivă de analiză, împrejurarea că, în recurs, recurenții au înțeles să reitereze argumentele invocate și în fazele procesuale anterioare, care tind la a demonstra, prin trimitere la probatoriul administrat, o pretinsă disimulare a cauzei vânzării, respectiv utilizarea de către părțile contractului de vânzare a unor mijloace frauduloase, nu au aptitudinea de a susține incidența vreunui motiv de casare din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., în condițiile în care prima instanță a apreciat că nu a fost legal învestită cu analiza valabilității contractului de vânzare încheiat între pârât și numitul D., iar în apel, statuările instanței de prim control judiciar au validat acest raționament.
În considerarea argumentelor anterior evocate care relevă caracterul nefondat al criticilor circumscrise modului în care au fost soluționată cererea reclamanților întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și a raportului de dependență între acest petit și cel accesoriu având ca obiect instituirea dreptului de retenție asupra imobilului menționat în cererea de chemare în judecată, argumentele deduse analizei, prin memoriul de recurs, în mod subsecvent, care vizează îndeplinirea cerințelor impuse de art. 2495 alin. (1) C.civ., respectiv afirmă caracterul fondat al cererii accesorii, sunt, de asemenea nefondate.
Înalta Curte, potrivit art. 496 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. și B., împotriva deciziei civile din 20.10.2021 pronunțată de Curtea de apel Suceava, Secția I civilă.
