În Monitorul Oficial partea I nr.798/12.VIII.2024 a fost publicată Decizia nr.109 din 7 martie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (2), ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b), precum și ale art. 244 alin. (3) din Codul penal.
Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 14.925/94/2018 al Judecătoriei Buftea — Secția penală și constată că dispozițiile art. 159 alin. (2), ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b), precum și ale art. 244 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate procurorul, în calitate de autor al excepției, susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă principiile constituționale privind statul de drept, viața intimă, familială și privată, dreptul de proprietate privată și rolul Ministerului Public. În acest sens, autorul excepției invocă lipsa unor limitări juste și rezonabile — în raport cu circumstanțele concrete din care rezultă un pericol pentru ordinea publică — ale efectului împăcării, acela de înlăturare a răspunderii penale, fapt ce determină ruperea justului echilibru dintre interesul privat și cel public. Astfel, fără a contesta că dispozițiile privind împăcarea, precum șiraportarea acestei instituții la diferite tipuri de infracțiuni, mai mult sau mai puțin grave, exprimă principii de politică penală, intrând în competența exclusivă a legiuitorului stabilirea regulilor speciale de procedură și a modalităților de exercitare a drepturilor procesuale, autorul excepției consideră că lipsa unor criterii legale care să limiteze posibilitatea părților de a decide asupra continuării procesului penal conduce la ruperea echilibrului dintre elementele ce protejează valorile private și cele ce privesc interesul public. Arată că argumentele privind gravitatea infracțiunilor pentru care poate interveni împăcarea, pericolul social al faptelor, modalitățile specifice de operare, considerate de Curtea Constituțională ca insuficiente să conducă la constatarea neconstituționalității textelor de lege în discuție, vin doar să dubleze criticile formulate în prezenta excepție de neconstituționalitate, critici care privesc mai degrabă elemente precum natura infracțiunilor (de cele mai multe ori privind patrimoniul persoanei), persoana autorilor, circumstanțele în care persoanele vătămate își manifestă voința, eforturile depuse de organele judiciare în vederea identificării autorilor și tragerii la răspundere penală a acestora. Apreciază că instituția împăcării — în mod nelimitat — aplicată în materia infracțiunilor contra patrimoniului încurajează infractorii să persevereze în comiterea unor astfel de infracțiuni, aceștia nemaiavând niciun motiv de a se îndepărta de acest stil de viață, situație în care se ajunge prin ignorarea scopului preventiv al pedepsei. Dispozițiile privind împăcarea — în mod nelimitat — vizează nu numai drepturile victimelor, ci și societatea, în ansamblul său. Consideră că instituirea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, bazată pe așa-zisa negociere dintre infractor și victimă, care nu de puține ori presupune o constrângere morală implicită, în cazul unor infracțiuni grave, cu impact în societate, fără a avea o limitare în raport cu elementele obiective care trebuie avute în vedere într-o astfel de situație, este de natură să afecteze grav interesele generale ale societății. În marja sa de apreciere, statul are obligația de a lua toate măsurile necesare și adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate și de a sancționa comportamentele periculoase pentru ordinea publică și pentru viața în comunitate. Consideră că numai în acest mod se poate realiza prevenția penală, atât cea generală, cât și cea specială, prin impulsionarea indivizilor de a se abține de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale.
. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 159 alin. (2), ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b), precum și ale art. 244 alin. (3) din Codul penal. Dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au fost introduse prin prevederile art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Ulterior sesizării Curții, dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au fost modificate prin prevederile articolului unic pct. 2 din Legea nr. 274/2020 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 26 noiembrie 2020, parțial în sensul dorit de autorul excepției. Având în vedere însă că, în cauză, dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal au produs efecte în forma în vigoare la data sesizării Curții, aceasta se va pronunța asupra respectivelor dispoziții în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2020. Textele criticate au următorul cuprins:
— Art. 159 alin. (2): „(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.”;
— Art. 231 alin. (2) cu referire la art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b): „(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), […], împăcarea înlătură răspunderea penală.”;
— Art. 244 alin. (3): „(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”
În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, procurorul, în calitate de autor al excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată și ale art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție — invocate și în prezenta cauză — și față de critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru argumentele reținute în paragrafele 15—22 din această decizie. Curtea a constatat că reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal — potrivit căreia, în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) și art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală — are caracter de noutate. Potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În temeiul dispozițiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal (n.n. — în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2020), împăcarea părților înlăturăăspunderea penală, în cazul infracțiunilor de furt — art. 228 din Codul penal, furt calificat — în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal, respectiv furt în scop de folosință — art. 230 din Codul penal. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispozițiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin. 1 și 3, împăcarea părților ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracțiunile în privința cărora acțiunea penală era pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 208—210 din Codul penal din 1969, singurele infracțiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părților erau cele prevăzute la art. 210 din același cod, respectiv furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. Prin urmare, în actuala reglementare (n.n. — în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2020), în cazul tuturor infracțiunilor de furt, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, cu excepția celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, respectiv furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)] și furtul privind următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; dispozitive ori sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; mijloace de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații [art. 229 alin. (3)]. În acest sens sunt și Decizia Curții Constituționale nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragrafele 17 și 18, și Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 8 mai 2017, paragraful 15.
În continuare, prin Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, precitată, Curtea a reținut că, pentru infracțiunile de furt prevăzute de art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230 din Codul penal [n.n. — având în vedere dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2020], infracțiuni urmărite din oficiu, legiuitorul acordă posibilitatea părților și subiecților procesuali principali să dispună asupra procesului penal prin împăcarea lor. Astfel, Curtea a constatat că este permisă împăcarea, având drept consecință stingerea procesului penal, în cazul comiterii: infracțiunii de furt în formă simplă (art. 228); a furtului calificat săvârșit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a)], în timpul nopții [art. 229 alin. (1) lit. b)], de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c)], prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d)], prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229 alin. (1) lit. e)], prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)], de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c)]; precum și a furtului săvârșit în scop de folosință (art. 230). În acest sens, Curtea a menționat și Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 15.15. Tot prin Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, precitată, Curtea a reținut că nu este fondată critica formulată cu privire la dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziții de lege ar încălca prevederile constituționale privind valorile supreme ale statului român și rolul Ministerului Public. Astfel, Curtea a statuat că legiuitorul poate decide — în limita atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanța valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate și raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări —, care sunt infracțiunile pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituționale consacrate de prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală.
De asemenea, prin Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, Curtea nu a reținut nici criticile raportate la prevederile art. 26 și ale art. 44 alin. (1) din Constituție, în sensul că prin reglementarea instituției împăcării în materia furtului calificat ar fi încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieții în societate, cum sunt viața privată și patrimoniul persoanelor. Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor fundamentale ale societății, măsurile necesare în acest scop fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu, respectiv că pentru anumite infracțiuni — dintre cele pentru care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu — este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare, iar pentru alte infracțiuni — din aceeași categorie — nu, fără a se aduce vreo atingere principiilor fundamentale consacrate de prevederile art. 26 și ale art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 336 din 22 mai 2018, Curtea a constatat că aspectele criticate constituie, de fapt, o problemă deoportunitate și de justificare practică, iar dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiile constituționale invocate de autorul excepției (Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 și 17, Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13, Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, citată anterior, paragraful 20, Decizia nr. 776 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 26 aprilie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 59 din 2 februarie 2017, citată anterior, paragraful 16, și Decizia nr. 555 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 22 februarie 2018, paragraful 21).
În același sens este și Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal, pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 159 alin. (2), ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 228 alin. (1), precum și ale art. 244 alin. (3) din Codul penal, față de care nu au fost formulate critici distincte.
