Material de avocat Ștefania Daniela Ciobănescu, Baroul București
Importanța și rolul declarațiilor suspectului sau inculpatului în procesul penal
Deoarece este principalul pion în procesul penal și direct interesat de modul în care se rezolvă cauza, declarația suspectului sau inculpatului are o valoare probantă importantă, având o oarecare pondere în dosarul penal, deși art. 103 NCPP – intitulat Aprecierea probelor – prevede în alineatul 1 că ”Probele nu au o valoarea dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”.
Menționez că libera apreciere a probelor făcută de organele judiciare se referă la aprecierea probelor atât sub aspectul valorii lor, cât și sub aspectul credibilității.
Noul Cod de Procedură Penală consacră principiul libertății probelor atât sub aspectul administrării, dar și a liberei aprecieri și dezbateri, apreciere care trebuie motivată întotdeauna.
Declarația suspectului sau inculpatului constituia, în vechiul Cod de Procedură Penală, ”regina probelor”, conform art. 63, în NCPP, cum am menționat, nu se mai face această apreciere legală.
Rolul declarației suspectului sau inculpatului în procesul penal este vital pentru organele judiciare deoarece înțeleg atitudinea și părerea suspectului sau inculpatului față de activitatea infracțională, dar prin intermediul acesteia li se relevă date și informații pe care doar adevăratul făptuitor le poate cunoaște.
După cum se menționa în doctrină, suspectul sau inculpatul este deținătorul celor mai vaste și fidele probe, fiind ”un martor sui-generis, martorul propriei activități, a propriei cauze”.
Declarația suspectului sau inculpatului reprezintă o probă care poate fi folosită atât în favoarea, cât și în defavoarea lui. Totuși, organele judiciare trebuie să fie atente și să nu dea o interpretare prea departe de realitate, abuzivă a declarației suspectului sau inculpatului.
Declarația suspectului sau inculpatului trebuie coroborată cu celelalte probe, fapte și împrejurări existente la dosarul cauzei pentru a i se da o valoare probantă.
Până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, nu trebuie uitat că suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, potrivit art. 4 NCPP, nefiind obligat în vreun sens să-și dovedească nevinovăția; rolul de a dovedi dacă e vinovat sau nu revine organelor judiciare, prin obligația acestora prevăzută de art.5 NCPP – intitulat Aflarea adevărului – ”de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului”.
Declarațiile suspectului sau inculpatului reprezintă un drept al acestuia, iar nu o obligație; astfel acesta nu poate fi sancționat în niciun fel dacă refuză să dea declarații: Nemo tenetur contra se.
Caracteristicile declarației sunt că poate fi retractată și divizibilă.
Declarațiile suspectului sau inculpatului sunt importante din două puncte de vedere, în special, după cum se menționează și în doctrină.
În primul rând declarațiile suspectului sau inculpatului sunt mijloace de probă, iar fără declarațiile acestora este greu să se stabilească diferite împrejurări sau activități în cauză, pentru că suspectul sau inculpatul reprezintă figura centrală în procesul penal și subiectul activității infracționale, așadar ei sunt purtătorii celor mai ample și fidele informații despre fapta cercetată.
Este important ca organele judiciare să depună diligențele necesare pentru obținerea de la suspect sau inculpat a unor declarații cât mai mulate pe adevăr. Acest ”adevăr” se poate stabili prin coroborarea cu alte probe, iar chiar dacă declarația suspectului sau inculpatului nu mai reprezintă regina probelor, îi ajută totuși pe anchetatori să stabilească poziția psihică a suspectului sau inculpatului față de fapta cercetată, în legătură cu care este întrebat.
În al doilea rând, declarațiile suspectului sau inculpatului sunt un mijloc de apărare ale acestuia – primul mijloc, am putea spune -, iar organele judiciare trebuie să-l ajute să-și amintească toate detaliile, amănuntele necesare aflării adevărului. Totodată, suspectul sau inculpatul au dreptul de a propune administrarea de probe, iar organele judiciare au obligația, în limitele impuse de lege și în condițiile legii, de a administra acele probe, de a aduna alte probe și de a le corobora unele cu altele.
În vechiul Cod de Procedură Penală, suspectul sau inculpatul era pus, înainte de ascultarea propriu-zisă, să scrie de mână o declarație în care să spună tot ce dorește și tot ce știe în legătură cu fapta cercetată. Această declarație avea rolul de a evita arbitrariul, în sensul ca suspectul sau inculpatul să-și retragă și să infirme că ar fi declarat o anumită informație. Deși i se păstra dreptul de retractare, era mai greu să dezmintă ce a scris cu mâna lui. Putem spune că la nivel psihologic i se crea o anumită reținere de a mai retrage-o, mai ales în sensul în care acesta era bazată pe adevăr.
O altă caracteristică a declarației suspectului sau inculpatului este divizibilitatea, în sensul că, după cum este coordonată cu probatoriul, confirmată de acesta, declarația poate fi acceptată parțial sau în întregime.
O controversă din doctrină veche era următoarea: ”În cazul în care suspectul sau inculpatul au făcut o declarație într-un anumit sens, o retractează și fac relatări contrare, se pune problema de a ști care dintre aceste declarații corespunde adevărului. Legea nu stabilește nicio ordine de preferință între declarațiile succesive și contradictorii făcute de suspect sau inculpat, după cum sunt date în fața organului de urmărire penală sau în fața instanței.
Se poate pune temei pe oricare dintre declarații cu condiția să se arate motivat faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, care o confirmă(…) Așadar declarațiilor suspectului sau inculpatului nu trebuie să li se acorde prea multă încredere, deși reprezintă o probă importantă, deoarece adevărul poate fi denaturat cu ușurință de către suspect sau inculpat voluntar sau involuntar.”
I. Procedura de obținere a declarațiilor suspectului sau inculpatului în procesul penal
Declarațiile suspectului sau inculpatului se obțin prin ascultare, interogatoriu de către organele judiciare și sunt consemnate în scris.
Astfel declarațiile pot fi obținute prin adresarea de întrebări sau prin relatarea liberă a suspectului sau inculpatului.
Procedeele tactice de ascultare se raportează la cele menționate în articolele anterioare și pot fi:
- Tactica ascultării repetate, aceasta se utilizează în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii sau mincinoase.
- Tactica ascultării încrucișate, atunci când două sau mai multe persoane pun întrebări în mod succesiv, iar suspectul sau inculpatul trebuie să răspundă la ele. Acest procedeu este însă dezavantajos, mai ales pentru persoanele mai sensibile, care pot deveni dezorientate, încurcate, chiar dacă sunt sincere complet.
O variantă a acestei tactici este când ascultarea succesivă se face de două persoane, iar fiecare dintre cele două persoane adoptă două atitudini diferite (procedeul ”polițistul bun, polițistul rău”). În acest fel se poate ca suspectul sau inculpatul să prindă încredere în una dintre cele două persoane, în polițistul bun cel mai probabil, și să fie mai cooperant cu acesta în declarațiile pe care le face.
- Tactica întâlnirilor surpriză – această tactică se folosește în momente de înaltă tensiune psihică. Astfel, se introduc persoane considerate complici sau coautori în alte camere și se intră cu suspectul sau inculpatul ”din greșeală” în acele camere. Se consideră că suspectul sau inculpatul va fi determinat să devină mai sinceri și fără rezerve în declarații, considerându-se oarecum demascați.
- Tactica complexului de vinovăție – constă în faptul că se pun întrebări neutre, ce conțin cuvinte afectogene, referitor la fapta infracțională și la consecințele ei. Această metodă este eficientă la persoanele sensibile.
Cele declarate de suspect sau inculpat se vor verifica cât mai repede prin expertize, martori, reconstituiri, precum și prin alte mijloace de probă.
Există două procedee tactice folosite pentru prezentarea probelor de vinovăție: ascultarea progresivă și ascultarea frontală.
Ascultarea progresivă presupune că suspectului sau inculpatului i se prezintă în mod gradat probele, începând cu cea mai puțin incriminatoare sau importantă și ajungând până la cele mai importante probe, de netăgăduit.
Ascultarea frontală se referă la prezentarea, încă din primul moment, pe neașteptate, a celor mai puternice probe.
Suspectului sau inculpatului trebuie însă să i se prezinte doar probele care sunt concludente, utile și verificate.
Mai există o tactică aplicabilă atunci când există în cauză suficiente probe verificate și i se poate prezenta parcursul săvârșirii activității infracționale, pas cu pas, în mod cronologic.
II. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului
Baza legală o reprezintă art.110 NCPP, care prevede în alin. (1) că ”Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.”
Așadar, consemnarea se face potrivit condițiilor legale și în scris, sub forma unei declarații.
Suspectul sau inculpatul, dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, astfel cum s-a consemnat, o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul consideră că trebuie făcute unele completări, rectificări sau precizări, acestea se vor indica la finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau inculpatului, pentru a fi considerate valabile. Forma și modul de redare a declarațiilor trebuie să fie cât mai fidele, exacte și precise relatării suspectului sau inculpatului, folosindu-se cuvintele și expresiile acestuia, fără alte reformulări sau încercări de sintetizare a celor declarate.
Fidelitatea consemnărilor este importantă, deoarece se pot ivi situații în care suspectul sau inculpatul oferă date despre anumite persoane ori despre anumite împrejurări, ori fie recunosc anumite fapte, fără să-și dea seama pe moment și neagă că ar fi oferit acea informație în momentul în care li se citește declarația și sunt puși să semneze, ori refuză să semneze, deci redarea cât mai exactă folosindu-se termenii utilizați de suspect sau inculpat este necesară în cazul declarațiilor contradictorii, dar și în cazul în care suspectul sau inculpatul înțelege altceva prin termenii folosiți, anume, provenind dintr-o anumită zonă a țării, acel cuvânt are o altă semnificație pentru el, față de forma dată de DEX.
Din aceste motive, precum și din cauza faptului că suspectul sau inculpatul se poate să fie de rea-credință, se impune consemnarea imediat a relatărilor făcute de suspect sau inculpat.
Dacă suspectul sau inculpatul nu poate ori refuză să semneze declarația, se va consemna aceasta, precum și motivele refuzului. Menționez și faptul că, potrivit art. 110 (4), dacă declarația a fost luată prin interpret, declarația va fi semnată și de către acesta, de asemenea declarația se semnează și de către organul de urmărire penală care a efectuat ascultarea, de președintele completului de judecată, de grefier, de avocatul suspectului sau inculpatului, precum și de avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți. Menționez că declarația este semnată și de avocatul persoanei vătămate sau a subiecților procesuali principali doar în cursul urmării penale, deoarece în cursul judecății semnarea declarației inculpatului nu-și găsește justificare. Iar această semnătură are rolul de a atesta participarea la procedura audierii, iar nu de a atesta conținutul declarației.
Sunt de părere că și atunci când declarația este luată prin traducător autorizat, în mod automat declarația trebuie semnată și de acesta, mai ales pentru că nu trebuie să uităm faptul că și traducătorul și interpretul pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Art. 110 (5) mai precizează ca noutate ”În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.”
Menționez, deși este de prisos, că suspectul sau inculpatul pot fi audiați atât în faza de urmărire penală, cât și în faza judecății – pe scurt, pot fi audiați pe tot parcursul procesului penal.
În toate situațiile, este benefică și uneori chiar necesară asistența unui avocat pentru ca audierea să nu fie un procedeu prin care suspectul sau inculpatul se incriminează. Circumstanțierea faptelor povestite, atunci când dorește să dea declarații, este foarte importantă, pentru că latura subiectivă se raportează foarte mult la declarația suspectului/inculpatului.
Acest material a fost publicat în premieră pe site-ul avocatii.ro
