Prin Decizia nr. 30 din 3 iunie 2024 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.Nr. 585/25.VI.2024 Înalta Curte de Casație a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov — Secția penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, iar persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acțiunea penală mai poate fi pusă în mișcare din oficiu?” și stabilește că:
În cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, iar persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acțiunea penală trebuie considerată ca fiind pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așa încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. (1) din Codul penal.
În motivarea deciziei Înalta Curte arată că obiectul prezentei sesizări îl constituie problema de drept ce presupune, în esență, determinarea modalității în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, la plângerea prealabilă sau din oficiu, respectiv examinarea raportului dintre disponibilitatea acțiunii penale și oficialitatea acesteia cu privire la posibilitatea procurorului de a pune în mișcare din oficiu acțiunea penală, chiar și în situațiile în care există deja o plângere prealabilă aptă să conducă la declanșarea procesului penal.
Dispozițiile art. 157 alin. (1) din Codul penal, precum și cele ale art. 295 alin. (1) din Codul de procedură penală condiționează posibilitatea procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
Raportat la angajarea răspunderii penale, precum și la desfășurarea procesului penal, instituția plângerii prealabile se înfățișează atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și ca o condiție de procedibilitate.
Cu titlu de excepție, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, potrivit art. 157 alin. (4) din Codul penal.
De asemenea, dispozițiile art. 199 alin. (2) din Codul penal prevăd că, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe, în forma agravată de săvârșirea faptei penale asupra unui membru de familie al subiectului activ al infracțiunii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și „din oficiu”.
Astfel, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, principiul fundamental avut în vedere de legiuitor este cel al disponibilității, iar în cazul excepțiilor funcționează atât principiul disponibilității, cât și cel al oficialității.
În acest sens, disponibilitatea acțiunii penale reprezintă regula în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, inclusiv cele prevăzute de art. 199 din Codul penal, legiuitorul lăsând la latitudinea persoanei vătămate posibilitatea de a aprecia și a decide dacă făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală sau nu.
Legiuitorul a derogat de la această regulă, atât prin norme cu caracter general [art. 157 alin. (4) și (5) din Codul penal], cât și cu caracter special [art. 199 alin. (2) din Codul penal], instituind și posibilitatea procurorului de a pune în mișcare din oficiu acțiunea penală, derogări ce au avut drept fundament necesitatea de ocrotire superioară a intereselor persoanelor vătămate.
Deci identificarea modului în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, la plângerea prealabilă sau din oficiu, se pune în cazurile în care legiuitorul a prevăzut cele două procedee de exercitare a acțiunii penale.
Trebuie observat că aceste derogări ce permit procurorului să pună în mișcare acțiunea penală din oficiu nu anulează principiul disponibilității, ci sunt subsidiare acestuia, întrucât, în caz contrar, legiuitorul ar fi renunțat în totalitate la ipoteza punerii în mișcare a acțiunii penale condiționat de formularea plângerii prealabile.
Această idee reiese chiar și din considerentele prezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care, în Decizia nr. 11 din 8 aprilie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iunie 2019), analizând instituțiile de drept incidente în cazul manifestării de voință a părților de a cere înlăturarea răspunderii penale, a identificat strict două situații, după cum acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu sau la plângerea prealabilă, fără a reține și posibilitatea existenței unei plângeri prealabile, aptă să conducă la punerea în mișcare a acțiunii penale.
Totodată, acceptarea posibilității coexistenței, în cadrul aceleiași cauze penale, atât a unei plângeri prealabile, aptă să conducă la declanșarea procesului penal, cât și a unei sesizări din oficiu, urmată de punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, ar putea avea drept consecință ca simpla mențiune a procurorului, în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, să conducă la lipsirea de efecte a instituției plângerii prealabile, ca manifestare de voință a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului, mai ales în ceea ce privește o eventuală retragere a plângerii prealabile.
În această situație, procurorul ar putea, în mod arbitrar, să anihileze orice posibilitate de a se ajunge ulterior la o retragere a plângerii prealabile, doar prin simpla inserare în ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale a mențiunii că aceasta s-a făcut din oficiu, având posibilitatea de a nu își însuși eventuala manifestare de voință a persoanei vătămate, care, deși a formulat în condițiile legii o plângere prealabilă, ar alege ulterior să își exercite dreptul acordat în mod expres de legiuitor și să solicite înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului.
Prin urmare, sensul prevederilor art. 157 alin. (4) și ale art. 199 alin. (2) din Codul penal nu este acela ca, în situațiile astfel reglementate, procurorul să dobândească un drept discreționar de a decide dacă pune în mișcare acțiunea penală din oficiu sau la plângerea prealabilă, indiferent de manifestarea de voință a persoanei vătămate, ci acela de a exista o protecție suplimentară, superioară, pentru ocrotirea intereselor persoanelor vătămate care, din varii motive, rămân în pasivitate, procurorul dobândind un rol subsidiar.
Sesizarea se realizează conform art. 288 din Codul de procedură penală, prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare decât cele de urmărire penală sau din oficiu (în acest din urmă caz, dacă autoritățile află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale); existența unei plângeri prealabile care îndeplinește condițiile de formă și fond, fiind depusă în termenele prevăzute de art. 296 din Codul de procedură penală, nu se circumscrie noțiunii de „orice altă cale” în sensul art. 292 din Codul de procedură penală. Punerea în mișcare a acțiunii penale este actul procesual al procurorului și se face prin ordonanță, conform art. 309 din Codul de procedură penală, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Determinarea modului în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală (din oficiu sau la plângerea prealabilă) nu depinde de forma concretă pe care a îmbrăcat-o sesizarea organelor de urmărire penală (în sensul că nu ar trebui să se considere că acțiunea penală s-a exercitat din oficiu doar când și sesizarea s-a făcut din oficiu, cu excluderea plângerii sau denunțului și a actelor încheiate de alte organe de constatare decât cele de urmărire penală).
În aceste condiții, stabilirea modului în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală (din oficiu sau la plângerea prealabilă) depinde, în principal, de existența unei manifestări de voință a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere a făptuitorului, care să întrunească toate cerințele legale pentru a fi calificată drept plângere prealabilă, iar, în subsidiar, de mențiunile ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.
În concret, acțiunea penală va fi considerată a fi exercitată din oficiu atunci când, indiferent de modul de sesizare a organelor de urmărire penală, la momentul emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, manifestarea de voință a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului nu există sau nu întrunește cerințele plângerii prealabile.
Dimpotrivă, acțiunea penală va fi considerată a fi exercitată la plângerea prealabilă atunci când, indiferent de modul de sesizare a organelor de urmărire penală, la momentul emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, manifestarea de voință a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului există și întrunește cerințele plângerii prealabile.
Prin urmare, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar acțiunea penală este considerată a fi exercitată ca urmare a acesteia, va putea să intervină și retragerea plângerii prealabile conform art. 158 alin. (1) din Codul penal, lăsând neaplicat art. 158 alin. (4) din Codul penal referitor la condiția însușirii de către procuror.
