În cazul în care părțile nu au convenit contractual o clauză de indexare a obligației de restituire, aplicabilă în cazul încetării contractului, această obligație neavând la bază răspunderea contractuală, ci acordul de voință al părților, exprimat prin două notificări distincte, dispozițiile art. 1.639 raportat la cele ale art. 1.488 alin. (1) și ale art. 1.527 C.civ. impun debitorului obligației de restituire să restituie numai suma în lei primită – exact prestația primită în natură – lipsind orice temei care să fundamenteze indexarea acestei creanțe în moneda europeană.
Astfel, apare lipsită de suport legal calificarea de către instanța de apel a obligației de restituire ca o datorie de valoare, care se indexează față de valoarea în euro, pentru ca reclamanta să nu suporte riscul deprecierii monetare.
Împrejurarea că prestația efectiv primită are o valoare diferită la epoca restituirii poate deschide calea unei acțiuni în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, în măsura în care încetarea contractului, cu consecința restituirii prestațiilor a fost imputabilă debitorului obligației de restituire. Însă restituirea prestațiilor, în lumina dispozițiilor art. 1639 C. civ. presupune restituirea exact a prestației primite în natură, așa cum a fost executată de creditor și primită de către debitorul obligației de restituire.
Prin cererea înregistrată la 05.07.2021 pe rolul Tribunalului Neamț, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța:
– să se constate încetarea contractului de proiectare și montaj nr. 1982/28.12.2011 – survenită la 30.05.2019, ca urmare a exprimării voinței pârâtei în temeiul art. 7.3. al contractului;
– să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 46.500 euro, în echivalent lei, la cursul din ziua plății comunicat de Banca Națională a României (în continuare, „B.N.R.”), reprezentând restituire avans;
– să oblige pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată la suma de 46.500 euro, potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, începând cu 30.05.2019 și până la plata integrală a debitului și a cheltuielilor de judecată.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în 12.10.2021, reclamanta a precizat primul capăt de cerere la suma de 4.754,38 euro, la cursul B.N.R. din ziua plății; a arătat că suma reprezintă diferența dintre suma de 199.368 lei, achitată de pârâtă la 13.08.2021 și, pe de altă parte, echivalentul a 37.500 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății și a T.V.A.
Prin sentinţa civilă nr. 204C/30.03.2022, Tribunalul Neamț, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepţia inadmisibilității ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea și în consecință:
– a constatat încetat contractul dintre părți;
– a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 199.368 lei, calculată pentru perioada 01.06.2021-13.08.2021;
– a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.092,36 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată;
– a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea diferenței de avans de 4.754,38 euro.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, admis prin decizia civilă nr. 1075/25.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă; decizie prin care sentința apelată a fost schimbată în parte, iar pârâta obligată să plătească reclamantei suma de 4.754,38 euro, în echivalentul în lei la cursul B.N.R. şi dobânda legală penalizatoare la această sumă, de la 13.08.2021 și până la data plății, fiind menținute celelalte dispoziţii ale sentinței, iar intimata a fost obligată la plata sumei de 2.135 lei către apelantă, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de obligare a sa la plata sumei de 4.754,38 euro, precum și a dobânzii legale penalizatoare, solicitând totodată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1.639 C. civ., referitor la restituirea în natură a prestațiilor primite, încadrând motivul de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., învederând că a restituit integral prestația primită, adică suma de 199.368 lei, încasată ca avans, astfel că nu datorează reclamantei vreo diferență.
Autoarea recursului a expus circumstanțele factuale ale litigiului, arătând că, prin contractul de proiectare și montaj nr. 1982/28.12.2011, s-a obligat să asigure proiectarea și montajul unei hale metalice X. tip 120/60, pentru un preț de 55.660 euro, la care se adaugă T.V.A., iar potrivit art. 4 din contract, intimata, beneficiar, s-a obligat să achite cu titlu de avans 66% din valoarea totală a contractului, adică suma de 37.500 euro, la care se adaugă T.V.A., în lei, la cursul B.N.R. din ziua facturării.
A precizat că recurenta a emis factura nr. 0002822 la 29.12.2011 pentru suma de 199.368 lei, ce a fost achitată, dar lucrările obiect al contractului nu au putut fi demarate din culpa intimatei, care nu a obținut autorizația de construire decât în anul 2019, iar la 01.06.2021 contractul a încetat.
Autoarea căii de atac a criticat decizia recurată, arătând că repunerea în situația anterioară nu se realizează prin restituirea sumei de 37.500 euro, la care se adaugă T.V.A., întrucât bunul primit, în sensul art. 1.639 C. civ., este suma de 199.368 lei, susținând această interpretare prin dispozițiile contractului, în care părțile litigante au stabilit că plata avansului se face în monedă națională.
A arătat că situația din cauză este a unui contract care nu a putut fi pus în executare, iar repunerea în situația anterioară s-a realizat stornând factura de avans din 29.12.2011, prin factura nr. 11788/10.08.2021 și restituind suma de 199.368 lei, cu ordinul de plată din 13.08.2021. Totodată, a arătat că stornarea facturii de avans s-a făcut la cursul de schimb valabil pentru data emiterii sale, conform art. 290 alin. (2) C. fisc., ignorat de instanţa de apel.
În sfârșit, a subliniat că nici la nivel convențional părțile nu au stabilit că, în cazul încetării contractului, restituirea avansului să se facă la un alt curs de schimb decât cel valabil la momentul încasării.
În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în 14.03.2023, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata a susținut – făcând trimitere la motivarea recursului de către recurentă – că, așa cum rezultă din art. 4.1. al contractului încheiat, voința părților a fost de a stabili prețul contractului în euro, ca și valoarea avansului, iar plata se făcea în monedă națională, potrivit art. 4.3., întrucât exista imposibilitatea obiectivă de a face plăți în moneda europeană. A afirmat că, deși pertinentă, invocarea art. 290 alin. (2) C. fisc. nu susține temeinicia recursului.
A precizat că părțile au negociat valoarea contractului în euro, iar plata în lei s-a realizat doar pentru că, potrivit legii, între operatorii economici din România nu se pot realiza plăți direct în valută, învederând că inclusiv pe factura de avans s-a precizat suma în euro, transformată în lei la cursul BNR al zilei.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:
Recursul de față pune în discuție aplicarea normelor privind restituirea prestațiilor, când restituirea privește o sumă de bani achitată în temeiul unui contract care încetează prin acordul părților.
Pretenția reclamantei, rămasă în dispută, este rezultatul conversiei în euro a sumei în lei primită de autoarea demersului judiciar de la pârâtă, subsecvent încetării contractului; pentru transformarea în moneda europeană s-a avut în vedere cursul B.N.R. valabil pentru data restituirii.
Prima instanță a respins această pretenție, apreciind că repunerea părţilor în situația anterioară îndreptățește reclamanta, actuala intimată, să redobândească în patrimoniu doar suma achitată drept avans, în monedă națională.
Opus acestei statuări, instanța de prim control judiciar, aplicând art. 1.322, 1.323, 1.635-1.649 și art. 1.488 alin. (1) C. civ., a dat eficiență susținerilor reclamantei, actuala intimată – pe care aceasta le invocă și prin întâmpinarea din prezentul recurs – și a conchis că pârâta trebuia să restituie suma de 37.500 euro plus T.V.A. A exclus din suma restituită de pârâtă, 199.368 lei, suma reprezentând T.V.A.-38.587 lei și a convertit diferența de 160.781 lei în euro, la cursul valutar din data restituirii de pârâtă a sumei; consecutiv, a stabilit că în sarcina pârâtei subzistă obligația de a plăti o diferență de 4.754,38 euro, la care, începând cu 13.08.2021, datorează și dobândă penalizatoare, conform art. 1.489, coroborat cu art. 1.523 C.civ. şi a art. 1 și 3 din O.G. nr. 13/2011.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Obligația de restituire ce incumbă pârâtei, actuala recurentă, privește o sumă de bani și derivă din încetarea contractului de proiectare și montaj nr. 1982/28.12.2011 la 01.06.2021. Într-o atare situație, art. 1.323 C.civ. atrage incidența regulilor privind restituirea prestațiilor, prevăzute de art. 1.635-1.649 din același act normativ.
Încă de la semnarea sa, părțile contractante au subordonat efectele contractului condiției dobândirii de către intimată, în calitatea acesteia de beneficiar, a drepturilor necesare asupra terenului pe care urma să fie amplasată lucrarea. În anul 2019, când părțile confirmă că aceste drepturi au fost obținute, ele nu au reușit să convină, în conformitate cu clauza 7.3. din contract, continuarea acestuia, prin renegocierea prețului; în consecință, prin corespondență, au decis încetarea contractului.
Motivul de recurs prin care recurenta susține aplicarea greșită a art. 1.639, raportat la art. 1.488 alin. (1) C.civ. este fondat.
Conform art. 1639 C.civ. „Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”.
Așadar, restituirea prestației primite de recurenta-pârâtă trebuia realizată, în conformitate cu art. 1.639 C. civ., în natură, adică prin restituirea exactă a sumei de bani plătite, respectiv încasate, potrivit principiului executării în natură a obligaţiilor civile, consacrat legislativ de art. 1.527 C.civ.
O atare concluzie se desprinde și din economia prevederilor art. 1640 alin. (2) C.civ. care, referindu-se la restituirea prin echivalent, statuează că, în acele cazuri în care restituirea nu mai este posibilă „valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”.
Din această perspectivă, instanța de control judiciar devolutiv a aplicat greșit art. 1.488 alin. (1) C. civ., atunci când a statuat că obligația de restituire privește suma de 37.500 euro plus T.V.A. și nu valoarea în lei, pe care intimata a plătit-o efectiv recurentei.
Această dispoziție nu este motivată de instanța de apel, nici prin raportare la starea de fapt reținută și nici prin interpretarea normelor legale evocate, astfel încât apare lipsită de suport legal calificarea obligației de restituire ca o datorie de valoare, care se indexează față de valoarea în euro, pentru ca intimata să nu suporte riscul deprecierii monetare.
Raționamentul evocat este eronat în condițiile speței, întrucât în cauză părțile nu au convenit contractual o clauză de indexare a obligației de restituire, aplicabilă în cazul încetării contractului, iar această obligație nu a avut la bază răspunderea contractuală, ci acordul de voință al părților, exprimat prin două notificări distincte și sancționat prin dispoziția primei instanțe, intrată în puterea lucrului judecat.
De aceea, în circumstanțele factuale ale cauzei, contrar statuării instanței de apel, art. 1.639, raportat la art. 1.488 alin. (1) și la art. 1.527 C.civ. impun recurentei-pârâte să restituie doar suma în lei primită – exact prestația primită în natură – lipsind orice temei care să fundamenteze indexarea acestei creanțe în moneda europeană. Împrejurarea că prestația efectiv primită are o valoare diferită la epoca restituirii, poate deschide calea unei acțiuni în răspundere contractuală pentru repararea prejudiciului astfel cauzat, în măsura în care încetarea contractului, cu consecința restituirii prestațiilor a fost imputabilă debitorului obligației de restituire. Însă restituirea prestațiilor, în lumina dispozițiilor art. 1.639 C.civ. presupune restituirea exact a prestației primite în natură, așa cum a fost executată de creditor și primită de către debitorul obligației de restituire.
Art. 290 alin. (2) C. fisc., deși invocat de ambele părți în susținerea poziției lor procesuale, nu este relevant pentru soluționarea recursului. Litigiul părților vizează modul de îndeplinire și întinderea obligației de restituire și nu aspectul, subsecvent, al reflectării în contabilitate a operațiunii și a obligațiilor fiscale ce incumbă prestatorului, din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată.
În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție cu nesocotirea și înfrângerea dispozițiilor art. 1.639 C.civ., decizia recurată a fost casată și, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 497 C.proc.civ., pentru a se da eficiență solicitării ca Înalta Curte de Casație și Justiție să rejudece procesul în fond, cauza a fost trimisă instanței de apel, care va rejudeca calea de atac, respectând statuarea instanței supreme, potrivit căreia stabilirea întinderii obligației de restituire ce revine pârâtei se face prin raportare la prestația concret și efectiv încasată, în monedă națională, în conformitate cu art. 1.639, raportat la art. 1.488 alin. (1) C.civ.
Totodată, în rejudecare, instanța va avea în vedere și cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în prezenta fază procesuală, în raport de soluția pe care o va pronunța și de partea care va câștiga procesul în sensul art. 453 C.proc.civ.
