Inexistența dovezilor cu privire la repetitivitatea actelor materiale specifice infracțiunii de camătă, ca infracțiune de obicei, invocată drept critică, de recurentul inculpat, ce tinde la schimbarea situației de fapt stabilite cu caracter definitiv de instanța de apel, excedează examinării căii extraordinare de atac a recursului în casație, în raport, cu natura juridică și specificul acesteia.
Condiția de tipicitate obiectivă a infracțiunii de camătă, prevăzută de art. 351 din Codul penal, rezultă din caracterul repetat al remiterilor succesive, în condițiile concrete ale bazei factuale stabilite cu caracter definitiv, concretizată în cinci acte materiale, ceea ce asigură îndeplinirea cerinței esențiale a elementului material în realizarea acțiunii, ca îndeletnicire.
Prin sentinţa penală nr. 162/2022 a Judecătoriei Negreşti Oaș, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A.la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 din Codul penal, în condițiile modalității de executare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 92 din Codul penal pe un termen de supraveghere de 2 ani.
În considerentele sentinţei atacate prima instanţă a reţinut, în esenţă, ca bază factuală, că în cursul anului 2019, inculpatul A. a avut ca îndeletnicire oferirea de sume de bani cu titlul de împrumut, lei sau valută, fără a fi autorizat în acest sens. Pentru sumele de bani împrumutate, inculpatul stabilea dobânzi săptămânale, iar acestea difereau în funcţie de suma împrumutată. Printre persoanele împrumutate cu bani în cursul anului 2019 se află persoanele vătămate D., C. şi E. (care a renunțat la calitatea de persoană vătămată), F. şi G.
Inculpatul a împrumutat-o la data de 26.09.2019 pe persoana vătămată D., fără a fi autorizat în acest sens, cu suma de 1900 euro, sumă pentru care i-a perceput o dobândă săptămânală de 350 euro, plata dobânzii făcându-se în fiecare zi de joi. Persoana vătămată i-a achitat inculpatului timp de 7 săptămâni dobânda solicitată, plătind dobânda de 2500 euro, reprezentând suma împrumutată şi dobândă. S-a reţinut că inculpatul a dobândit în mod ilegal suma de 3300 euro.
În luna august inculpatul a împrumutat-o pe persoana vătămată C. cu suma de 2000 euro, pentru care inculpatul a perceput o dobândă de 250 euro pe săptămână, iar ulterior a împrumutat-o cu suma de 2500 euro, pentru care inculpatul A. i-a perceput o dobândă de 350 euro pe săptămână, toate sumele fiind percepute cumulativ până la achitarea integrală a debitului datorat.
În luna octombrie inculpatul i-a împrumutat o altă sumă de 2000 euro, pentru o perioadă de o săptămână, din această sumă inculpatul i-a remis efectiv suma de 1600 euro, spunându-i că diferenţa de 400 euro reprezintă o taxă a sa ca urmare a faptului că suma este împrumutată de la o altă persoană. In final pentru această sumă, persoana vătămată i-a achitat suma de 2.700 euro, inculpatului revenindu-i practic în mod ilegal, suma de 1100 euro pentru faptul că a împrumutat pe persoana vătămată cu suma de 1600 euro pentru o perioadă de o săptămână.
În total, persoana vătămată C. a împrumutat de la inculpatul A. suma de 8.500 euro, sumă pentru care a plătit în total o dobândă de 22.500 euro. Persoana vătămată i-a restituit suma împrumutată de 8500 euro şi suma de 22.500 euro sumă ce reprezintă dobânzile percepute de inculpat. Astfel, inculpatul a dobândit în mod ilegal suma de 22.500 euro.
Pentru stingerea datoriilor persoanei vătămate C., inculpatului i-ai fost achitate de către partea civilă B. sumele de 9350 euro şi 5000 lei, inculpatul dobândind, astfel în mod ilegal sume de bani.
Inculpatul l-a împrumutat în luna decembrie pe numitul F. cu suma de 1000 Euro, urmând ca la data de 01.01.2020 să-i restituie suma de 1350 euro, reprezentând suma împrumutată 1000 euro şi dobânda de 350 euro. Pentru că inculpatul nu a avut încredere în persoana vătămată, i-a reţinut drept garanţie, permisul de conducere al persoanei vătămate şi actul de identificare al autoturismului marca X., cu nr. (…) / documente depistate la domiciliul inculpatului cu ocazia efectuării percheziţiei imobiliare).
Inculpatul l-a împrumutat şi pe numitul G. cu suma de 2000 lei, sumă pentru care i-a solicitat o dobândă de 600 lei, pe care persoana vătămată i-a plătit-o achiziţionând pentru inculpat două covoare. De asemenea, inculpatul i-a mai solicitat să efectueze diferite activităţi în gospodăria sa.
În luna martie a anului 2019, inculpatul l-a împrumutat pe martorul E. cu suma de 900 euro pentru care i-a perceput o dobândă de 1000 lei pe săptămână şi cu suma de 3000 lei pentru care i-a perceput o dobândă de 200 euro pe săptămână. Martorul E. a reuşit să restituie suma împrumutată în luna decembrie 2019, plătind aproape în fiecare săptămână dobânzile solicitate de inculpat. Din luna martie şi până în luna decembrie, martorul a mai împrumutat şi alte sume de bani de la inculpat, sume de bani pentru care i-au fost percepute dobânzi, iar în luna decembrie 2019, martorul i-a achitat întreaga sumă împrumutată, cât şi dobânzile percepute.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul a dobândit din activităţi infracţionale suma de 35.150 euro şi 5.600 lei (de la D., C., B. şi G.). De asemenea, inculpatul a obţinut sume de bani şi de la martorul E., sume care nu au putut fi stabilite cu exactitate şi pentru care martorul nu a dorit să se constituie parte civilă în cauză, însă având în vedere că E. s-a împrumutat începând cu luna martie şi a achitat datoria în luna decembrie, apreciind că dobânda a fost achitată pentru jumătate din săptămânile în care a fost datorată, pe parcursul lunilor aprilie – noiembrie, adică 16 săptămâni, s-a reţinut că inculpatul a mai dobândit din infracţiunea de camătă şi sumele de 16.000 lei şi 3.200 euro.
Împotriva acestei hotărâri Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaș a declarat apel vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii .
În susţinerea motivelor de apel reprezentantul Ministerului Public a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 162/2022 din data de 17 august 2022, pronunţate de Judecătoria Negreşti Oaș şi în rejudecarea cauzei, ca urmare a reanalizării întregului material probator de la dosar, pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii în regim de detenţie, precum şi confiscarea de la inculpat a sumelor de 16.000 lei şi 3.200 euro, sume de bani pe care inculpatul le-a dobândit în mod ilegal prin săvârşirea infracţiunii din dobânzile percepute martorului E., care nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Prin decizia penală nr. 85/A/2023 din 08 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. x/266/2020, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş împotriva sentinţei penale nr. 162/2022 din data de 17 august 2022 a Judecătoriei Negreşti Oaş, a desființat sentința atacată și în rejudecare, instanța de apel a majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 din Codul penal, de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare și a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 din Codul penal
Prin decizia menționată au fost aplicate dispozițiile legale cu privire la confiscarea specială și instituirea măsurii sechestrului asigurator.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. prin apărător ales, solicitând în baza dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen. să se dispună admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în considerarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 434-438 C. proc. pen., trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie, iar pe fondul căii extraordinare de atac, în baza dispoziţiilor art. 448 pct. 2 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, în urma căreia, în principal să se dispună achitarea inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin.(1), pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 438 alin.(1) pct. 7 C. proc. pen. având drept consecință aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Prin prisma cazului de casare în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat prin apărător ales a considerat că motivarea este generică şi abstractă, se confundă noţiunea de îndeletnicire cu specificul infracţiunii de obicei. Dacă din pretinsa probă a cinci acte materiale de împrumut cu suma de bani peste cea cuvenită spre returnare, instanţa a dedus cerinţa esenţială a îndeletnicirii, nu se face proba existenţei infracţiunii de obicei, infracţiune al cărui element material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, repetare din care rezultă obişnuinţa persoanei de a o săvârşi, ca şi îndeletnicire.
De asemenea a făcut distincţie între unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni, în sensul că aceasta din urmă este determinată de existenţa unui complex de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi persoană, cu privire la care trebuie să se stabilească dacă formează o singură infracţiune ori două sau mai multe infracţiuni.
Totodată a arătat că unitatea sau pluralitatea de infracţiuni este condiţionată de o legătură personală (in personam) între actele sau activităţile desfăşurate, constând în aceea că două sau mai multe acţiuni sau acte sunt săvârşite de acelaşi autor ori de aceleaşi persoane.
Unitatea infracţională poate rezulta din unitatea acţiunii sau inacţiunii şi în acest caz există o unitate naturală de infracţiuni sau din voinţa legiuitorului, când o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni sunt incriminate ca o singură infracţiune, caz în care ne aflăm în faţa unei unităţi legale de infracţiuni.
Cea mai mare parte a infracţiunilor care constituie unităţi naturale sunt infracţiuni simple, care se pot realiza printr-o singură acţiune sau inacţiune.
În cadrul unităţii legale de infracţiuni se face distincţie între patru tipuri de unitate infracţională: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei.
Pentru infracţiunea de obicei, Codul penal nu cuprinde în partea generală o definiţie legală a acesteia şi nicio altă referire privitoare la aceasta. În partea specială a Codului penal şi în alte norme penale speciale au fost consacrate tipuri particulare de infracţiuni denumite de obicei sau din obişnuinţă.
Sub această denumire sunt cunoscute în doctrină acele forme ale unităţii de infracţiuni care se săvârşesc prin repetarea de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.
Recurentul inculpat prin apărător ales a evidențiat considerente cu privire la infracţiunea de obicei, în sensul că presupune realizarea mai multor acte care, luate izolat, nu pot fi sancţionate penal. În conţinutul legal al acestor infracţiuni este inclusă cerinţa repetării faptei, elementul material fiind alcătuit din acţiuni repetate care evidenţiază faptul că în conduita autorului o astfel de activitate a căpătat caracter de obişnuinţă.
Infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care, apreciate separat, nu intră sub incidenţa legii penale, dar care se integrează în infracţiunea unică de obicei după acumularea unui număr suficient de repetări, din care rezultă obişnuinţa.
Infracţiunea de obicei este o succesiune obiectivă de acte materiale, repetate cu o anumită regularitate şi la intervale relativ apropiate pentru a releva caracterul unui obicei, al unei deprinderi care este incriminată.
În ceea ce priveşte data săvârşirii infracţiunii de obicei este o formă atipică a infracţiunii care nu este susceptibilă de tentativă, dar este susceptibilă de o formă mai mult ca perfectă, în sensul că se prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Consecinţele legale ale săvârşirii infracţiunii de obicei sunt legate de momentul epuizării faptei. Acest moment este marcat de săvârşirea ultimei repetări, faţă de care se determină legea aplicabilă, incidenţa unor acte de clemenţă, data la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. În doctrină s-a subliniat că oricâte acţiuni succesive vor exista, acestea realizează un singur conţinut de infracţiune.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta pune capăt activităţii infracţionale, actele care se comit după această dată urmând să intre în conţinutul altei infracţiuni, săvârşită în stare de recidivă.
Noţiunea infracţiunii de obicei apare ca fiind infracţiunea săvârşită prin repetarea de un număr de ori suficient de mare, din care să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională de obicei, din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.
În ceea ce priveşte data săvârşirii şi data epuizării (momentul săvârşirii infracţiunii de obicei) a arătat că este necesară repetarea faptei de un număr suficient de ori astfel încât să indice obişnuinţa.
De asemenea fiecare act privit în individualitatea lui nu are relevanţă infracţională (spre deosebire de infracţiunea continuată, unde fiecare act realizează conţinutul unei infracţiuni). Trebuie luate în considerare toate faptele din care rezultă obişnuinţa autorului. Condiţiile săvârşirii infracţiunii de obicei sunt să existe unitate de subiect activ şi subiect pasiv, de asemenea aceasta se poate săvârşi numai cu intenţie (nu culpă, nici intenţie depăşită). În ceea ce priveşte consumarea şi epuizarea infracţiunea de obicei se consumă într-un anumit interval de timp în care se realizează un număr suficient de acte de executare identice/similare din care rezultă obişnuinţa, infracţiunea de obicei se epuizează la terminarea întregii activităţi infracţionale.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 25 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 85/A/2023 din data de 8 februarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Prin raportare la cazurile de casare invocate şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți a apreciat că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul A., din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.
Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.
Inculpatul a învederat, în cauza de faţă, pe de-o parte, neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii de camătă, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 351 din Codul penal, iar, pe de altă parte, că singurele probe avute în vedere de instanţe la momentul condamnării sale sunt declaraţiile persoanelor vătămate constituite părți civile şi declaraţia martorului E., declaraţiile celorlalți martori nefiind în măsură a dovedi, la standardul rezonabil al probei, fără posibilitatea unei îndoieli rezonabile, că acesta a săvârşit faptele de care este acuzat.
Judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți a considerat recursul în casație ca fiind admisibil numai sub aspectul criticat de recurentul inculpat al neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de camătă.
Înalta Curte a examinat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport, cu motivele invocate pe care le-a analizat numai prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele încheierii de admitere în principiu a recursului în casaţie din data de 25 mai 2023 și a constatat că recursul în casaţie declarat de inculpat este nefondat.
Prealabil analizei recursului în casaţie al inculpatului au fost făcute câteva scurte consideraţii de ordin teoretic cu privire la natura juridică a recursului în casaţie şi referitor la cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. că „Hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat este aplicabil doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă, care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune. Simpla abrogare a unor texte de lege nu echivalează însă cu dezincriminarea faptelor, întrucât această operaţiune presupune doar ieşirea din vigoare a unei dispoziţii legale. Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.
De asemenea, s-a statuat în doctrină, dar şi pe cale jurisprudenţială că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I „fapta nu este prevăzută de legea penală”. Acelaşi temei include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei – premisă a infracţiunii sau neîntrunirea condiţiilor privind subiecţii acesteia.
Pe fondul propriu-zis al recursului în casație, Înalta Curte, verificând considerentele deciziei instanţei de apel a constatat că aceasta a stabilit baza factuală şi în mod concret a şi evidenţiat-o în considerentele deciziei pronunţată.
Mai mult, curtea de apel a analizat condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de camătă comisă de inculpatul A. şi a constatat că sunt întrunite potrivit art. 351 din Codul penal
Astfel, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de camătă, curtea a constatat că elementul material s-a realizat prin acţiunile repetate de dare de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, către persoanele fizice enumerate (persoanele vătămate şi martorul E., a cărui opţiune de a nu participa ca persoană vătămată în procesul penal nu este aptă să afecteze tipicitatea infracţiunii). Nu are relevanţă cuantumul dobânzii, infracţiunea fiind tipică chiar dacă dobânda cerută este mai mică decât cea practicată pe piaţa bancară. În cauză, inculpatul percepea dobânzi de 20 % din suma împrumutată. Infracţiunea de camătă este una de obicei, fiind necesară comiterea unui număr suficient de acte materiale din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea autorului. Astfel, fiecare faptă, privită individual, nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa autorului de a săvârşi infracţiunea.
Curtea de apel a apreciat că remiterile succesive şi maniera elaborată în care inculpatul a urmărit să-şi asigure recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente sunt apte să conducă la reţinerea întrunirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material, privind realizarea acţiunii ca îndeletnicire.
Curtea a reţinut, totodată, că inculpatul nu beneficia de o autorizaţie care să îi permită acordarea de împrumuturi cu dobândă, prin adresa cu nr. 216980 din 17.02.2020 Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală comunicând faptul că inculpatul nu figurează în evidenţe ca persoană fizică autorizată, nu figurează cu venituri din activităţi independente, ci figurează doar cu venituri din jocuri de noroc.
Urmarea imediată o constituie vătămarea relaţiilor sociale referitoare la încălcarea monopolului bancar şi „financiar nebancar” privind acordarea de împrumuturi băneşti cu dobândă şi la siguranţa cetăţenilor în acest domeniu de activitate rezervat exclusiv anumitor categorii de profesionişti.
Legătura de cauzalitate dintre elementul materiale şi urmarea imediată se prezumă, rezultând din materialitatea faptei.
Înalta Curte consideră că în recursul în casaţie declarat de inculpatul A., prin apărătorul său, critica susţinută, de altfel şi în concluziile orale, în dezbateri asupra recursului în casaţie cu privire la faptul că nu s-a dovedit repetitivitatea actelor materiale specifice infracţiunii de camătă, ca infracţiune de obicei, excedează examinării în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât reanalizarea probelor nu poate fi efectuată, în raport, cu natura juridică a recursului în casaţie.
De asemenea, Înalta Curte constată că situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, în condiţiile expuse în detaliu în considerentele prezentei decizii, a dobândit un caracter definitiv, ceea ce conduce la imposibilitatea schimbării acesteia.
Altfel spus, reinterpretarea argumentelor expuse de curtea de apel cu privire la infracţiunea de camătă comisă de inculpatul A. faţă de critica susţinută cu privire la lipsa caracterului repetat al actelor materiale nu poate fi examinată atâta timp cât se tinde la schimbarea situaţiei de fapt, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
De altfel, caracterul repetat al infracţiunii de camătă rezultă din remiterile succesive şi maniera elaborată în care inculpatul a urmărit să-şi asigure recuperarea sumelor împrumutate şi a dobânzilor aferente apte să conducă la reţinerea întrunirii cerinţei esenţiale ataşate elementului material, privind realizarea acţiunii, ca îndeletnicire.
În unele aspecte teoretice din doctrină a unor autori, s-a evidenţiat în mod concret modalitatea de apreciere asupra condiţiei referitoare la „darea de bani cu dobândă” pentru a fi considerată o îndeletnicire, respectiv să fie comisă de mai multe ori pentru a avea caracter penal (de cel puţin 3 ori).
Or, raportând şi aspectele teoretice mai sus menţionate la baza factuală reţinută de către curtea de apel, în mod concret există cinci acte materiale comise, aşa încât caracterul repetat al cerinţei legale enunţate pentru a fi considerată o îndeletnicire cu accepțiune penală este îndeplinită, realizând tipicitatea obiectivă a infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 din Codul penal, ca fiind comisă de inculpatul A.
În consecință, Înalta Curte a considerat că între baza factuală stabilită de către instanţa de apel şi condiţiile de tipicitate obiectivă pentru infracţiunea de camătă şi analizate de aceasta, există o deplină concordanţă, aşa încât nu este aplicabil cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
