Prin Decizia nr. 3/2021, publicată în M. Of. nr. 396 din 15 aprilie 2021 ÎCCJ a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art.
275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja
începute?
Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute
de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori
mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?”
Înalta Curte a stabilit că infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.
Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt
folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal.
Înalta Curte a avut în considerare următoarele motive:
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art.
275 alin. (1) din Codul penal, face parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei,
fiind reglementată în cuprinsul titlului IV – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei din partea
specială a Codului penal. Conţinutul legal al infracţiunii constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Din textul art. 275 alin. (1) din Codul penal şi din amplasarea acestuia în sistematizarea
Codului penal reiese că valoarea socială protejată prin intermediul normei penale (obiectul
juridic) constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică respectarea
strictă a măsurilor privind păstrarea şi circulaţia mijloacelor de probă şi a înscrisurilor necesare
aflării adevărului într-o procedură judiciară.
Obiectul juridic al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, dar
şi exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară” condiţionează latura obiectivă a infracţiunii de situaţia premisă a declanşării anterioare a unei proceduri judiciare.
Interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sens contrar ar conduce la o
dublă încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
O primă încălcare ar consta în înlăturarea previzibilităţii normei de incriminare, întrucât
sancţionarea penală a sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii ori alterării unor obiecte sau documente săvârşită înainte ca acestea să aibă calitatea formală de probe (mijloace de probă sau
înscrisuri) într-o procedură judiciară ar institui o ambiguitate incompatibilă cu art. 7 din
Convenţie, în condiţiile în care ar impune autorului să anticipeze declanşarea unei proceduri judiciare împotriva sa, în care aceste obiecte ori înscrisuri vor fi probe.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din
Convenţie, reflectată în Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii
împotriva Belgiei, legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă.
Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate cunoaşte, din formularea
dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanţelor referitoare la
aceasta, ce acte şi omisiuni îi angajează răspunderea penală.
Noţiunea de „lege” utilizată în art. 7corespunde aceluiaşi concept care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea cuprinde dreptul
de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică cerinţe calitative, inclusiv cele ale
accesibilităţii şi previzibilităţii.
În acelaşi sens, în paragraful 30 al Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a
reţinut următoarele: „Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, «nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege», Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în
jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei
legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art. 15 din Convenţie nu permite nicio derogare de la aceste garanţii în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de «drept» utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de «lege» din cuprinsul altor articole din Convenţie, înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate. (…)”
O a doua încălcare ar deriva din caracterul extensiv al interpretării normei de incriminare,
în defavoarea persoanei acuzate, imprimat de lărgirea înţelesului noţiunii de „procedură
judiciară”, prin includerea şi a perioadei anterioare începerii urmăririi penale.
În Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră
principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care,
anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie
să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie.
În condiţiile în care legiuitorul se referă la o „procedură judiciară”, ea nu poate fi
înţeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1)
din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi şi o procedură judiciară ce se va declanşa în viitor echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracţiunea se grefează pe o situaţie premisă, care constă în existenţa unei proceduri judiciare în care să se folosească înscrisuri şi mijloace
materiale de probă. În absenţa unei astfel de proceduri se va putea pune problema unei alte
infracţiuni – de exemplu, furt (art. 228 din Codul penal), distrugere (art. 253 din Codul penal) sau
sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 259 din Codul penal).
Folosirea noţiunilor de „mijloace materiale de probă” şi de „înscrisuri” în cuprinsul
normei de incriminare conduce, de asemenea, la concluzia că situaţia premisă a infracţiunii
prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal este reprezentată de o procedură judiciară în curs.
Dispoziţia legală în discuţie este una de trimitere la definiţiile date de lege noţiunilor de
„înscrisuri” sau de „mijloace materiale de probă”. În procesul penal, acestea sunt definite de art.
197, respectiv de art. 198 din Codul de procedură penală, în cuprinsul titlului IV – Probele,
mijloacele de probă şi procedeele probatorii, iar în procesul civil, de art. 265, respectiv de art.
341 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul subsecţiunii a 3-a (Probele) a secţiunii a 2-a
(Cercetarea procesului) a capitolului II (Judecata). Or, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din
Codul de procedură penală, „Constituie probă orice element de fapt care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. De asemenea, potrivit alin. (2) lit. e) al aceluiaşi articol, „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: e) înscrisuri, mijloace materiale de
probă”. Totodată, conform dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească”.
Potrivit art. 250 din Codul de procedură
civilă, „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, prin mijloacele
materiale de probă.”
A admite că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot
servi la aflarea adevărului şi la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o posibilă
procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte şi
de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale şi
extrapenale viitoare şi eventuale. Practic, orice obiect sau lucru poate avea aptitudinea de a servi
la aflarea adevărului sau la stabilirea unui fapt în proceduri judiciare viitoare şi eventuale.
Situaţia este aceeaşi în cazul înscrisurilor, în condiţiile în care orice înscris poate avea vocaţia de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic în proceduri penale ori extrapenale viitoare şi eventuale.
Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea
legăturii dintre infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri şi sfera
infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare.
Aptitudinea unui obiect sau lucru de a servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt, ca şi
vocaţia unui înscris de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic se raportează la o procedură judiciară începută, ca situaţie premisă care exclude extinderea nelimitată a normei de incriminare.
În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul
penal, acesta poate fi orice persoană.
Norma de incriminare nu exclude răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri a autorului faptei în care mijloacele materiale de probă sau înscrisurile ar avea aptitudinea de a fi folosite ca probe.
Această concluzie se impune ca urmare a interpretării literale a dispoziţiilor art. 275 din
Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiţie cu privire la subiectul
activ al infracţiunii şi nicio excepţie pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care
formează obiectul procesului penal început. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în
mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale. Când legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane din sfera subiecţilor activi ai anumitor infracţiuni a precizat în mod expres acest lucru, aşa cum, de exemplu, a procedat în cazul infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzută de art. 271 din Codul penal, precum şi al infracţiunilor reglementate de art. 266, art. 268, art. 269 şi art. 270 din Codul penal.
Astfel, dispoziţiile alin. (2) al art. 271 din Codul penal [care prevăd că „Dispoziţiile alin. (1) nu
se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul
procesului penal.”] şi cele ale art. 266 alin. (2) şi (3), art. 268 alin. (3), art. 269 alin. (3) şi art.
270 alin. (3) nu au corespondent în cazul infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal.
În plus, dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora
„suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi
dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”, nu pot constitui
temei pentru înlăturarea răspunderii penale a autorului infracţiunii în care mijloacele de probă
sau înscrisurile sustrase, distruse, reţinute, ascunse ori alterate aveau aptitudinea de a fi folosite ca probe, grefată pe dreptul acestuia de a nu se autoincrimina.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul suspectului
sau inculpatului de a nu se autoincrimina nu se extinde la utilizarea în procedurile penale a
materialelor care pot fi obţinute de la persoana acuzată prin recurgerea la puteri coercitive, dar
care există independent de voinţa suspectului, cum sunt documentele obţinute în baza unui
mandat, mostre de respiraţie, sânge sau urină şi ţesut uman în scopul testului ADN.
În acelaşi sens, în paragrafele 18 şi 19 ale Deciziei nr. 571 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 6 martie 2020, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
„18. Prin Decizia din 15 iunie 1999, pronunţată în Cauza Tirado Ortiz şi Santiago Lozano Martin împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, deşi
nu sunt explicit menţionate în art. 6 din Convenţie, dreptul de a tăcea şi cel de a nu se
autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute care stau la baza noţiunii de
proces echitabil reglementate prin norma convenţională anterior referită. Raţiunea este, între altele, de a proteja acuzatul împotriva unor obligaţii incorecte impuse de autorităţi şi de a
contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare şi la îndeplinirea scopurilor art. 6 din
Convenţie. S-a constatat, astfel, că dreptul de a nu se autoincrimina, în special, presupune că într-
un proces penal acuzarea trebuie să dovedească şi să formuleze învinuirea fără a recurge la probe
obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrare voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul în discuţie este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie prevăzută la paragraful 2 al articolului analizat.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul de a
nu se autoincrimina se referă, înainte de toate, la respectarea dorinţei de a tăcea a persoanei
acuzate. Conform legislaţiei din statele membre şi din alte ţări, acest drept nu se extinde şi la
folosirea, în procedurile penale, a materialelor obţinute de la acuzat în virtutea exercitării de către autorităţi a unor puteri obligatorii care există independent de voinţa inculpatului, cum ar fi documentele obţinute în urma unei percheziţii, testele de respiraţie, sânge ori urină sau testarea
ţesuturilor pentru stabilirea ADN-ului.”
Or, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi din
perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în prezent, nu există o bază convenţională
suficientă pentru a exclude din sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în art. 275
alin. (1) din Codul penal pe autorul faptei prevăzute de legea penală care sustrage, distruge,
reţine, ascunde ori alterează mijloace materiale de probă sau înscrisuri, în scopul de a împiedica
aflarea adevărului în procesul penal început cu privire la fapta prevăzută de legea penală şi/sau
cu privire la autorul acesteia.
