În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 1188/29.XI.2024 a fost publicată Decizia nr. 50 din 21 octombrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Buzău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea dispozițiilor anterior menționate instanța de executare stabilește dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din Codul civil sau altor dispoziții legale speciale, și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere prevăzute în contract.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că alineatul (4) al art. 628 din Codul de procedură civilă prevede că: „(4) Dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art.1.535 din Codul civil sau altor dispoziții legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților.”
În aplicarea acestei dispoziții legale, instanța deexecutare pronunță, la finalul procedurii desfășurate cu citarea părților, o încheiere care constituie titlu executoriu pentru sumele astfel stabilite, astfel cum prevede alineatul (5) al art. 628 din Codul de procedură civilă.
Pentru a fi aplicabilă procedura instituită de art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă este necesar, pe de o parte, ca sumele solicitate de creditor să se înscrie în categoriile de despăgubiri menționate în text și, pe de altă parte, pentru respectivele sume creditorul să nu aibă un titlu executoriu.
De asemenea, este de precizat că premisa aplicăriiart. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aceea că, pentru executarea obligației principale, creditorul deține un titlu executoriu, iar procedura de executare silită a acestui titlu a fost declanșată. În acest cadru, prin intermediul procedurii reglementate de art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul poate obține titlul executoriu și pentru accesoriile obligației principale menționate în acest text legal, sume care sunt datorate de debitor pentru neexecutarea obligației la termenul stabilit, însă nu sunt menționate în titlul executoriu care vizează obligația principală.
Situația este distinctă de cea reglementată de art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care instituie prerogativa executorului judecătoresc de a calcula dobânzi, penalități sau alte sume, care se cuvin creditorului, atunci când în titlul executoriu au fost stipulate ori acordate asemenea sume fără să fi fost stabilit cuantumul acestora.
În cazul analizat, daunele moratorii nu pot fi calculate deexecutorul judecătoresc, întrucât atribuțiile acestuia sunt limitate la ducerea la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în titlul executoriu, or, astfel cum s-a arătat, premisa aplicării art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aceea că nu există un titlu executoriu pentru daunele moratorii.
În ceea ce privește categoriile de sume care pot fisolicitate de creditor în temeiul art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă este de observat că textul legal are în vedere acele dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din Codul civil sau altor dispoziții legale speciale.
Pentru a stabili sfera de aplicare a dispoziției legaletrebuie lămurit, pe de o parte, înțelesul noțiunii „se cuvin de plin drept” și, pe de altă parte, este necesar a se determina ce presupune operațiunea realizată de instanța de executare, de „stabilire” a sumelor la care are dreptul creditorul.
În ceea ce privește prima problemă este de observat cădispozițiile Codului civil și cele ale Codului de procedură civilă nu definesc noțiunea „de plin drept”, însă o utilizează în cuprinsul mai multor dispoziții legale, fără a-i acorda același înțeles sau aceleași consecințe.
Exemplificativ, conform art. 1.114 alin. (1) din Codul civil,„acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului”. Acest text legal exprimă ideea că, deși efectul în discuție s-a produs la un anumit moment, în temeiul legii, el are totuși nevoie de un act juridic ulterior pentru a fi consolidat.
Consecințe diferite ale noțiunii „de plin drept” suntinstituite de art. 1.557 alin. (1) din Codul civil, conform căruia, „atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit”. În acest caz, desființarea de drept a contractului intervine în temeiul legii, independent de manifestarea de voință a creditorului, din momentul indicat de textul legal, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități.
Un înțeles diferit al noțiunii „de plin drept” rezultă dintextul art. 1.550 din Codul civil, conform căruia, „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”. Din redactarea acestui text legal rezultă că noțiunile „de plin drept” și „în temeiul legii” nu sunt identice, din moment ce „rezoluțiunea poate opera de plin drept” și atunci când aplicarea acestei sancțiuni este determinată de convenția părților.
Se poate concluziona că sintagma „de plin drept”presupune că efectul care se produce în această modalitate poate fi instituit atât prin lege, cât și prin voința părților, iar modul în care acesta operează are loc în coordonatele trasate de legiuitor prin reglementarea fiecărei instituții în parte.
Conform art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, la care trimiteart. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
Astfel, scopul în care a fost instituită regula curgerii dedrept a daunelor moratorii prin art. 1.535 alin. (1) din Codul civil este acela de a determina executarea la timp a obligațiilor bănești, indiferent de calitatea părților și izvorul obligației, prin faptul că simpla întârziere în executarea obligației determină în mod automat curgerea daunelor moratorii în cuantumul legal sau convențional.
Instituind regula curgerii de drept a daunelor moratoriidatorate pentru executarea cu întârziere a unei obligații bănești, art. 1.535 alin. (1) din Codul civil are în vedere, astfel cum se arată expres în cuprinsul său, atât situația în care cuantumul respectivelor daune a fost stabilit de părți, cât și situația în care acest cuantum este cel prevăzut de lege.
Regula curgerii de drept a daunelor moratorii pentruexecutarea cu întârziere a unei obligații bănești este aplicabilă indiferent dacă obligația este asumată în exercițiul activității unei întreprinderi sau în cadrul altor raporturi juridice civile și este supletivă, ea nefiind aplicabilă în cazul existenței unor clauze contractuale care să stabilească altfel.
În primul rând, regula menționată presupune că daunelemoratorii sunt datorate din ziua scadenței, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului.
De asemenea, pentru curgerea daunelor moratorii dinziua scadenței nu este necesară dovada prejudiciului — legiuitorul instituie prezumția existenței prejudiciului produs prin întârzierea în executarea unei obligații bănești. În ceea ce privește cuantumul acestuia, el poate fi stabilit de părți sau, în cazul în care nu există o clauză contractuală în acest sens, legiuitorul se raportează la cuantumul dobânzii legale penalizatoare.
În consecință, în aplicarea art. 628 alin. (4) din Codulde procedură civilă, determinarea daunelor moratorii de către instanța de executare se raportează la cuantumul stabilit convențional sau legal, însă, atât în situația în care creditorul este îndreptățit la plata dobânzii legale, cât și în cazul în care acesta este îndreptățit la plata unei penalități stipulate de părți, daunele moratorii sunt supuse regulii conform căreia ele curg de drept, de la scadență, nefiind necesare nici punerea în întârziere a debitorului, nici dovada prejudiciului.
Nu se poate considera că daunele moratoriiconvenționale nu „se cuvin de plin drept” pentru simplul motiv că, în privința acestora, cuantumul nu este stabilit de lege.Modul de stabilire a cuantumului daunelor moratorii nu poate determina o diferență de regim juridic, fiind exclusiv o chestiune care ține de evaluare, și nu de regulile de drept aplicabile pentru a stabili existența dreptului.
O diferență de regim juridic este instituită însă în ipotezareglementată de art. 1.535 alin. (3) din Codul civil, conform căruia, „dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
În acest caz, prezumția de prejudiciu operează în moddiferit, în sensul că legiuitorul prezumă un nivel minim al prejudiciului, la cuantumul dobânzii legale, însă acceptă că executarea cu întârziere a obligațiilor bănești poate antrena un prejudiciu suplimentar. Pentru acoperirea acestuia, creditorul are dreptul la daune-interese suplimentare, datorate în completarea dobânzii legale moratorii, însă în această situație el trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suplimentar, fiind necesară și îndeplinirea condiției punerii în întârziere a debitorului, conform dreptului comun.
În acest context, daunele pentru repararea prejudiciuluisuplimentar, care depășesc nivelul dobânzii legale, datorate în temeiul art. 1.535 alin. (3) din Codul civil, nu constituie daune care se cuvin de plin drept creditorului, acordarea lor fiind condiționată atât de dovada prejudiciului, cât și de punerea în întârziere a debitorului.
În consecință, aceste daune pentru reparareaprejudiciului suplimentar nu sunt avute în vedere de dispozițiile art. 628 din Codul de procedură civilă, care nu realizează o trimitere la dispozițiile art. 1.535 din Codul civil fără a distinge între ipotezele reglementate de acest text legal, ci arată expres că sunt avute în vedere doar acele sume care se cuvin „de plin drept” creditorului.
În ceea ce privește operațiunea realizată de instanța deexecutare, de „stabilire” a sumelor la care are dreptul creditorul, se constată că, referindu-se la sume care se cuvin de plin drept creditorului, art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă arată că acestea se stabilesc de instanța de executare, fără a preciza sensul sau limitele acestui proces de „stabilire” a sumelor.
Cu titlu prealabil este de observat că acest mijlocprocesual, care permite instanței de executare stabilirea sumelor în discuție, în cadrul unei proceduri de executare silită a debitului principal, nu era reglementat prin Codul de procedură civilă din 1865, context legislativ în care creditorul avea la dispoziție doar procedura de drept comun pentru stabilirea sumelor pretinse.
În reglementarea actuală, câtă vreme legea conferăexpres instanței de executare o astfel de posibilitate, respectiva procedură, având un caracter special, urmează a fi aplicată cu prioritate față de procedura de drept comun.
Pe de altă parte, nu există un temei pentru a susține căacest demers ar presupune doar realizarea unor operațiuni matematice pentru determinarea cuantumului sumelor datorate, legea neinstituind o limitare a rolului instanței în „stabilirea” sumelor datorate.
În consecință, procedura prevăzută de art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă poate fi utilizată de creditor atunci când dobânzile, penalitățile sau alte sume solicitate i se cuvin de plin drept, adică atunci când ele întrunesc următoarele cerințe, care sunt supuse verificărilor efectuate de instanța de executare: daunele solicitate curg de la scadență, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului; în cazul lor, creditorul nu are obligația de a face dovada prejudiciului; de asemenea, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii executării obligației ar fi mai mic.
De asemenea, este necesară îndeplinirea celorlaltecondiții pentru acordarea daunelor-interese: daunele-interese moratorii sunt datorate de debitorul care, fără justificare, nu își îndeplinește la scadență obligația de plată a unei sume de bani.
În acest sens, art. 1.350 alin. (1) și (2) din Codul civilstabilește că orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
De asemenea, potrivit art. 1.530 din Codul civil,creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Pe de altă parte, întrucât legea nu limitează verificărilejurisdicționale care pot fi efectuate de instanța de executare în cadrul demersului de stabilire a sumelor datorate creditorului și dat fiind caracterul contencios al procedurii, concluzia care se impune este aceea că instanța, în cadrul operațiunii de stabilire a sumelor, pe lângă examinarea condițiilor expuse mai sus, este îndreptățită să procedeze la examinarea apărărilor de fond care pot fi invocate de debitor sau din oficiu și care se circumscriu existenței și valabilității clauzei penale prevăzute în contractul părților pentru întârzierea în executare și a condițiilor pentru activarea acesteia. În egală măsură, intervenția instanței de executare nu exclude o eventuală reducere a cuantumului penalității, în condițiile legii.
Exemplificativ, în cazul raporturilor juridice dintreprofesioniști și consumatori se poate invoca, în condițiile stabilite prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 193/2000), caracterul abuziv al clauzei prin care sunt stabilite daunele moratorii. Aceasta este concluzia care rezultă din considerentele Ordonanței Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a noua) din 6 noiembrie 2019, pronunțată în Cauza C-75/19, cu privire la cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul Specializat Mureș, prin care s-a statuat că: „Trebuie amintit că protecția efectivă a drepturilor care decurg din Directiva 93/13 nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii de emitere a ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a unei asemenea ordonanțe, un control din oficiu de către instanță al caracterului potențial abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C49/14, EU:C:2016:98, punctul 46, și Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C448/17, EU:C:2018:745, punctul 45).”
Cu referire la speța care a determinat prezenta sesizareeste de observat că, prin art. 42 alin. (61) din Legea nr. 51/2006, este recunoscut caracterul executoriu al facturii emise pentru serviciile de utilități publice, dispoziția menționată fiind introdusă prin Legea nr. 225/2016 pentru modificarea și completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, cu completările ulterioare (Legea nr. 225/2016). Prin această reglementare, legiuitorul a uniformizat legislația aplicabilă pentru toate serviciile de utilități publice, astfel încât toți operatorii de servicii de utilități publice să poată beneficia de puterea de titlu executoriu a facturilor emise pentru asemenea servicii [Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 22 mai 2017, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată]. S-a mai arătat că legiuitorul a optat pentru o atare soluție legislativă având în vedere domeniul specific al serviciilor publice, pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor de furnizare, împrejurare față de care se poate asigura și continuitatea acestora.
În contextul speței, instanța de trimitere a constatat cădaunele convenționale sunt solicitate de reclamantă în temeiul art. 16 din contractul părților și constau în penalități de întârziere de 0,05% din valoarea obligației neachitate pentru fiecare zi de întârziere. Pe de altă parte, instanța a constatat că daunele moratorii ce pot fi aplicabile sunt cele prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, Legea nr. 72/2013 sau Legea nr. 51/2006 — art. 42 alin. (10) lit. b).
Aceste aspecte sunt supuse verificărilor realizate deinstanța de executare în cadrul demersului său de stabilire a sumelor datorate de plin drept creditorului, ele implicând aplicarea concretă a dispozițiilor legale situației de fapt reținute în speță.
În consecință, dispozițiile art. 628 alin. (4) din Codul deprocedură civilă trebuie interpretate în sensul că instanța de executare stabilește dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din Codul civil sau altor dispoziții legale speciale, și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere prevăzute în contract.
Interpretarea contrară, pe lângă faptul că nu estesusținută de normele legale analizate, ar conduce la situația în care debitul principal formează obiectul procedurii de executare silită în temeiul facturii căreia îi este recunoscut caracterul de titlu executoriu, iar pentru accesorii ar fi necesară declanșarea unui proces de drept comun distinct, contrar scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a instituit regula curgerii de drept a daunelor moratorii, acela de a determina executarea la timp a obligațiilor bănești.
