Prin Decizia nr. 19/2021, publicată în M. Of. nr. 462 din 29 aprilie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 591 alin. (2) raportat la art. 58 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin art. 92 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2011 privind unele măsuri de organizare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2012 şi art. 235 alin. (3) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare.
ÎCCJ a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererile având ca obiect rectificarea titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, art. 58 ( Instanța soluţionează cauza potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi în Legea nr. 92/1992* pentru organizarea judecătorească.
Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, comisia judeţeană, care a emis titlul de proprietate, îl va modifica, îl va înlocui sau îl va desfiinţa) din acest act normativ fiind aplicabil şi în acest caz.
În motivarea deciziei, ÎCCJ a considerat că la momentul adoptării sale, Legea nr. 18/1991, republicată, nu reglementa ipoteza rectificării sau îndreptării erorilor materiale cuprinse în titlurile de proprietate emise conform acestui act normativ, ci prevedea, în art. 58, că aceste titluri pot fi modificate, desfiinţate sau înlocuite de către comisiile judeţene de fond funciar, sub condiţia parcurgerii unei proceduri judiciare şi obţinerii, de către persoana interesată, a unei hotărâri definitive prin care să se dispună în acest sens.
Aşadar, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 18/1991, care reprezintă o normă generală în această materie, orice intervenţie asupra conţinutului titlului de proprietate sau analiza valabilităţii acestuia presupune o procedură judiciară obligatorie, rolul comisiilor judeţene de fond funciar fiind limitat la obligaţia de a pune în executare hotărârile judecătoreşti definitive prin care titlurile de proprietate erau anulate/corectate/îndreptate.
Prin Legea nr. 219/2012, Legea nr. 18/1991 a fost completată, fiind introdus art. 59 , potrivit căruia: “(1) Îndreptarea erorilor materiale înscrise în titlurile de proprietate care sunt produse din cauza erorilor de scriere se efectuează de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.
(2) Rectificarea titlurilor de proprietate se poate face de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, în temeiul hotărârii comisiei judeţene. (…)”
În consecinţă, art. 591 din Legea nr. 18/1991 reglementează o procedură administrativă privind îndreptarea erorilor de scriere, respectiv corectarea neconcordanţelor între situaţia de fapt, creată ca efect al punerii titularilor dreptului de proprietate recunoscut prin titlurile de proprietate emise în temeiul acestei legi speciale în posesia terenurilor ce le-au fost restituite, şi cea reflectată de cuprinsul titlurilor de proprietate, procedură care este în competenţa oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară/comisiilor judeţene de fond funciar.
Se impune subliniat, totodată, că această procedură administrativă este ulterioară celei administrativ-jurisdicţionale reglementate în art. 51 şi următoarele din Legea nr. 18/1991, în care are loc verificarea calităţii petenţilor de a fi persoane îndreptăţite la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru care s-a eliberat titlul de proprietate, şi are drept scop înlăturarea unor eventuale erori sau vicii de fond sau de formă care afectează titlurile emise.
În ceea ce priveşte determinarea caracterului obligatoriu sau facultativ al procedurii administrative reglementate prin art. 591 din Legea nr. 18/1991, este necesar a se proceda atât la o interpretare gramaticală, istorico-teleologică, cât şi sistematică a prevederilor legale anterior evocate.
Procedând astfel, se observă că, spre deosebire de alineatul (1) al art. 59 din Legea nr. 18/1991, care prevede că “îndreptarea erorilor materiale înscrise în titlurile de proprietate care sunt produse din cauza erorilor de scriere se efectuează de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară”, alineatul (2) al acestui text legal dispune “rectificarea titlurilor de proprietate se poate face de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, în temeiul hotărârii comisiei judeţene”.
Deşi folosirea sintagmei în cuprinsul alineatului (2) al art. 591 din Legea nr. 18/1991 “se poate face”, spre deosebire de formularea din alineatul (1) “se efectuează”, ar putea conduce la concluzia că, în cazul rectificării titlurilor de proprietate, nu ar fi vorba de o normă imperativă, ci de o normă dispozitivă, este necesar ca pentru determinarea voinţei reale a legiuitorului să se procedeze şi la utilizarea celorlalte metode de interpretare a normelor care fac obiect al întrebării prealabile.
În acest sens se observă că art. 58 din Legea nr. 18/1991 reglementează “modificarea” titlurilor de proprietate, sintagmă care, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, semnifică o operaţiune de “transformare, schimbare, corectare, refacere”, iar art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 vizează “rectificarea” titlurilor de proprietate – sintagmă care semnifică operaţiunea de “corectare, a aduce în conformitate cu situaţia reală”, ceea ce subliniază suprapunerea parţială a sferei de aplicare a acestora, rectificarea fiind, în esenţă, o modificare adusă cuprinsului titlului de proprietate.
În consecinţă, procedura rectificării titlurilor de proprietate, reglementată de art. 59 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, reprezintă o formă particulară de modificare a acestor titluri.
Trebuie observat, totodată, contextul adoptării acestui act normativ, respectiv asumarea de către statul român, prin Legea nr. 14/2009 pentru ratificarea Acordului de împrumut (Proiect privind completarea sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană pentru restructurarea agriculturii) dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 28 decembrie 2007, cu modificările ulterioare (Legea nr. 14/2009), a obligaţiei de a introduce cadastrul unitar şi a proceda la intabularea din oficiu a tuturor suprafeţelor agricole şi forestiere în cartea funciară, operaţiune care presupunea atât realizarea infrastructurii de date spaţiale în vederea asigurării suportului informaţional necesar adoptării de decizii cu privire la limitele unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi clarificarea, cu celeritate, a regimului proprietăţii şi înscrierea corectă a proprietăţii în cartea funciară, sub aspect tehnic şi juridic, în baza realităţii din teren, pe baza planurilor şi registrelor parcelare/de încadrare în zonă ale terenurilor (conform procedurii reglementate prin Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014). 1
Se impune a fi subliniat, de asemenea, că art. 59 din Legea nr. 18/1991 nu reglementează ipotezele care pot constitui obiect al procedurii îndreptării/rectificării titlurilor de proprietate, acestea regăsindu-se în Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014.
Conform prevederilor art. 253 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, erorile care pot fi îndreptate conform art. 591 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 derivă din transcrierea eronată, în titlul de proprietate, a unora dintre informaţiile de pe procesul-verbal de punere în posesie sau din documentele care au stat la baza punerii în posesie şi pot consta fie în erori de scriere a numelui şi prenumelui faţă de procesul-verbal şi anexe, fie în erori cu privire la numărul de tarla/parcelă, număr unitate amenajistică (UA)/unitate de producţie (UP), la vecinătăţi, erori ale suprafeţelor parcelelor (care nu presupun modificarea suprafeţei total atribuite), fie alte erori cu privire la identificarea cadastrală a parcelei, fără afectarea amplasamentului şi a suprafeţei.
În cazul identificării unor asemenea erori de transcriere – în condiţiile în care documentele primare sunt corecte – oficiile de cadastru care deţin în arhivă, potrivit art. 36 alin. (2) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005), partea nedetaşabilă (cotorul) a titlului de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991 procedează la corectarea lor, în sensul înscrierii corecte a datelor din documentele primare (fişa de punere în posesie şi celelalte documente care au stat la baza punerii în posesie) – pe baza unei simple cereri formulate de către cel interesat şi a unui referat întocmit conform Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 700/2014. Aşadar, în acest caz, este aplicabilă o procedură administrativă fără caracter contencios, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară neavând atribuţii administrativ-jurisdicţionale.
În ceea ce priveşte ipotezele în care titlurile de proprietate pot fi rectificate conform procedurii reglementate de art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, potrivit art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, acestea vizează: modificări ale numărului tarlalei/parcelei; modificarea numelui autorului dreptului de proprietate, în conformitate cu actele de stare civilă; modificarea vecinătăţilor fără afectarea amplasamentului; modificarea suprafeţelor parcelelor fără modificarea suprafeţei totale.
Conform acestor norme, procedura rectificării presupune ca situaţie premisă fie existenţa unor erori de identificare cadastrală a imobilului în cuprinsul procesului-verbal de punere în posesie sau al celorlalte documente care au stat la baza emiterii titlului ce se solicită a fi rectificat (care nu presupun însă corecţii asupra substanţei dreptului de proprietate), fie identificarea unor neconcordanţe în raport cu actele de stare civilă ale persoanei care a fost recunoscută ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Rectificarea presupune, aşadar, o activitate de confruntare a înscrisurilor depuse de titularul cererii în favoarea căruia s-a emis titlul de proprietate cu cele care au stat la baza emiterii titlului, respectiv cu planurile cadastrale parcelare sau de încadrare în zonă aflate la dispoziţia comisiilor de fond funciar (ca regulă, acestea neexistând la momentul emiterii titlurilor de proprietate sau fiind întocmite conform altor standarde decât cele în vigoare la data formulării cererii de înscriere în cartea funciară).
În consecinţă, operaţiunea de rectificare nu pune în discuţie nici legalitatea titlului şi nici îndreptăţirea beneficiarului acestuia şi are drept scop corectarea unor greşeli sau neconcordanţe inserate în cuprinsul titlurilor de proprietate, referitoare la datele de amplasament ale terenului obiect al titlului (aşadar, a unor erori generate de aprecierea greşită a unor date de ordin tehnic) sau la identitatea titularului dreptului validat.
În acest caz, legiuitorul a optat pentru reglementarea unei proceduri administrative şi atribuirea competenţei de soluţionare a cererilor de rectificare a titlurilor de proprietate, în cadrul acestei proceduri, în favoarea emitentului titlului de proprietate (comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, a municipiului Bucureşti), oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară neavând, în cazul rectificării, competenţa de a adopta hotărâri prin care să dispună corectarea inadvertenţelor sau erorilor din titlul de proprietate, de natura celor stabilite prin art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, ci doar de a proceda la avizarea documentaţiilor cadastrale şi a pune în executare hotărârile emise de comisiile judeţene de fond funciar în acest scop.
Această opţiune legislativă nu reprezintă altceva decât o aplicaţie particulară a principiului simetriei actelor juridice (incident şi în materia actelor notariale – dispoziţiile art. 88 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările ulterioare, stipulând că actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public), potrivit căruia subiectul de drept care are capacitatea de a emite un act juridic este acela care are şi dreptul de a hotărî îndreptarea erorilor din cuprinsul acestuia, cu respectarea aceloraşi condiţii de formă prevăzute de lege la încheierea actului, fiind cel mai bine plasat pentru a soluţiona erorile strecurate în actul pe care l-a emis.
Toate celelalte cazuri care impun modificarea titlurilor de proprietate, cum este cazul inserării în titlul de proprietate a unei suprafeţe totale diferite faţă de cea stabilită în procedura administrativ-jurisdicţională, pot fi soluţionate exclusiv pe calea procedurii judiciare, conform art. 58 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 235 alin. (4) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014.
Aşadar, se impune a se conchide că prin adoptarea art. 59 din Legea nr. 18/1991, legiuitorul a urmărit crearea unei proceduri administrative, fără caracter contencios, menită să faciliteze corectarea erorilor intervenite în cuprinsul menţiunilor inserate în titlurile de proprietate emise în temeiul acestui act normativ, care nu afectează nici întinderea dreptului recunoscut şi nici substanţa acestuia.
Din coroborarea art. 59 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 cu art. 235 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 rezultă că, spre deosebire de procedura “îndreptării” titlurilor de proprietate (care se rezumă la o simplă verificare a unor elemente obiective cum este conformitatea menţiunilor din titlul de proprietate cu datele din procesul- verbal de punere în posesie/celelalte documente care au stat la baza punerii în posesie, aşadar, la îndreptarea unor simple erori materiale produse cu ocazia redactării titlului de proprietate), procedura “rectificării” presupune realizarea unor corecţii/ modificări ale unor elemente definitorii ce vizează fie individualizarea suprafeţelor de teren înscrise în titlurile de proprietate (prin numărul tarlalei/parcelei, vecinătăţi, suprafaţa parcelelor în care se află terenul menţionat în titlu care nu implică modificarea suprafeţei totale), fie privesc chiar atributele de identificare ale titularului dreptului recunoscut prin emiterea titlului.
Aşadar, deşi prin “rectificare” nu este afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate constatat prin titlul supus corectării, art. 591 din Legea nr. 18/1991 impune drept condiţie obligatorie emiterea, în prealabil, a unei hotărâri de “modificare” de către comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în timp ce procedura “îndreptării” presupune formularea unei cereri de către cel interesat şi întocmirea unui referat, conform art. 235 alin. (2) lit. b) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, în temeiul căruia directorul oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară procedează la transcrierea şi transpunerea corectă în cuprinsul titlului de proprietate a datelor corect inserate în documentele care stau la baza emiterii acestuia, evidenţiate în referatul menţionat, fără a fi necesară emiterea, în prealabil, a unei hotărâri de către un organ administrativ-jurisdicţional sau de către instanţa de judecată.
Se impune a fi observat, de asemenea, că în ceea ce priveşte procedura emiterii de către comisiile de fond funciar a documentaţiei necesare rectificării şi a hotărârilor de rectificare, aceasta nu a fost reglementată nici prin Legea nr. 219/2012 şi nici prin Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014.
O atare constatare impune concluzia că legiuitorul nu a dorit să reglementeze o procedură derogatorie în această materie, în raport cu procedura de drept comun, reprezentată de capitolul IV al Legii nr. 18/1991 şi de Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005. În raport cu cele anterior reţinute, rezultă că utilizarea sintagmei “se poate face”, în cuprinsul art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, are drept scop evidenţierea caracterului distinct al procedurii “rectificării” în raport cu cea a “îndreptării” şi delimitarea clară a atribuţiilor oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară în această materie.
Prin urmare, interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 58 şi, respectiv, art. 591 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 235 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, impune concluzia că intenţia legiuitorului la adoptarea art. 591 din Legea nr. 18/1991 a fost aceea de a reglementa o procedură administrativă aplicabilă pentru ipoteza “modificărilor” ce pot fi aduse titlurilor de proprietate care nu afectează nici dreptul de proprietate recunoscut titularului şi nici drepturile terţilor (aşadar, o procedură necontencioasă) şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de aceste litigii, care pot fi soluţionate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii. Această procedură administrativă nu exclude însă din competenţa generală a instanţelor de judecată soluţionarea situaţiilor litigioase care pot lua naştere în cazul în care titularii dreptului de proprietate nu îşi pot înscrie dreptul deţinut în baza unui titlu valabil în cartea funciară, în lipsa rectificării titlului.
Argumentul conform căruia rectificarea titlurilor de proprietate este exclusiv în căderea entităţilor administrative – întrucât acestea sunt singurele îndreptăţite să emită hotărâri în
acest sens, respectiv să procedeze la rectificarea titlurilor de proprietate – este eronat, nesocotind plenitudinea de jurisdicţie a instanţei şi principiul liberului acces la justiţie.
Instanţa de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competenţă, are abilitarea de a verifica, sub aspectul legalităţii, măsurile dispuse în faza procedurii administrative prealabile, putând sancţiona, deopotrivă, atât actele emise în temeiul art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prin care se soluţionează cererile de rectificare, cât şi refuzul autorităţilor administrative de a declanşa sau desfăşura această procedură.
Aceasta întrucât nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia României prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime, iar împrejurarea că, în procedura prealabilă, comisiile judeţene de fond funciar şi oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară sunt cele care apreciază asupra acestei măsuri, a rectificării, nu le acordă acestor autorităţi o putere discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată.
Or, necenzurarea de către instanţă a modalităţii în care autorităţile învestite cu soluţionarea unor astfel de cereri dau curs solicitărilor ce vizează punerea în acord a menţiunilor din titlul de proprietate, sub aspect tehnic, cu realitatea factuală din teren ar însemna că ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a acestora, ceea ce este de natură să aducă atingere însuşi dreptului de proprietate în substanţa sa, din moment ce orice neconcordanţă între menţiunile din titlu şi situaţia reală din teren (inclusiv în ceea ce priveşte numărul tarlalei/parcelei sau vecinătăţile) face imposibilă înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi împiedică exercitarea atributului dispoziţiei, atribut ce este de esenţa dreptului de proprietate.
Ceea ce urmăreşte titularul cererii în procedura rectificării este satisfacerea pretenţiilor sale referitoare la înscrierea titlului de proprietate în cartea funciară, în scopul exercitării depline a prerogativelor unui drept ce i-a fost recunoscut deja; or, în atare ipoteză, a aprecia că partea interesată nu se poate adresa instanţelor de judecată ar avea drept consecinţă lipsa unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit.
Trebuie subliniat în acest sens că titlul de proprietate care se emite în temeiul Legii nr. 18/1991 are o natură juridică complexă conferită, pe de o parte, de caracterul autorităţii emitente, respectiv acela de autoritate administrativă, şi de procedura specială administrativă de emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg în puterea legii din acesta, respectiv dreptul de proprietate cu toate prerogativele sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
În acest context, modalitatea în care oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, respectiv comisiile judeţene de fond funciar dau curs obligaţiilor care le revin, de întocmire a documentaţiilor necesare rectificării, inclusiv a planurilor parcelare sau cadastrale, şi de emitere a hotărârilor de rectificare, este supusă cenzurii instanţei învestite cu cererea persoanei nemulţumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea.
De altfel, pentru ca instanţele de judecată să fie excluse într-o anumită materie, este necesar să existe norme legale exprese, iar această înlăturare a competenţei instanţei de judecată să fie justificată prin existenţa unei alte căi legale alternative puse la îndemâna părţilor şi care să ducă la acelaşi rezultat, iar la rândul ei să fie supusă verificării instanţelor pentru excluderea abuzurilor. Or, nici Legea nr. 18/1991 şi nici Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 nu stipulează expres că, în acest caz, nu pot fi supuse cenzurii instanţelor de judecată cererile de rectificare a titlurilor de proprietate, art. 58 teza a doua din Legea nr. 18/1991 consacrând
neechivoc competenţa instanţelor civile de a se pronunţa asupra modificării, în sens larg, a acestor titluri.
De asemenea această dezlegare este în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, în interpretarea articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială – dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu plenitudine de competenţă, care să soluţioneze contestaţiile ce poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în accepţiunea lor autonomă.
În acest sens, deşi dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie, limitările trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite, între interesul general şi imperativul protejării drepturilor individuale.
S-a subliniat necesitatea efectivităţii exerciţiului acestui drept şi aplicării limitărilor într-o măsură în care să nu fie golit de conţinut. Astfel, s-a evidenţiat de nenumărate ori că ansamblul garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţie ar rămâne fără substanţă şi ar deveni superfluu dacă dreptul de acces la instanţă nu ar fi unul efectiv, în aplicarea unui principiu fundamental, potrivit căruia Convenţia apără drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii (Cauza Sabin Popescu împotriva României, Hotărârea din 2 martie 2004; Cauza Golder împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975; Cauza Weissman împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2006).
Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenţie, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, adică o instanţă capabilă să exercite un control în fapt şi în drept, desigur, în funcţie de competenţele atribuite de dreptul
intern. 128. Procedând la aplicarea acestor principii în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea fondului cererii de rectificare a titlului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, în cazul refuzului autorităţilor de a soluţiona cererile cu acest obiect, se observă că negarea posibilităţii de a se proceda la corectarea neconcordanţelor înscrise în cuprinsul acestuia, în ipotezele prevăzute de art. 235 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, în baza şi în urma unei proceduri judiciare, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu o restrângere a accesului la un tribunal independent şi imparţial şi cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Altfel, de vreme ce titlul de proprietate emis potrivit Legii nr. 18/1991 constituie temeiul în baza căruia imobilul poate fi înscris în cartea funciară, a accepta că doar comisiile judeţene de fond funciar pot emite hotărâri în materia rectificării titlurilor de proprietate, în procedura administrativă, respectiv că doar oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară poate proceda la rectificare, înseamnă a accepta că o atare operaţiune “scapă” controlului unei instanţe şi este lăsată exclusiv la latitudinea acestor autorităţi, iar un aspect esenţial al unei cauze particulare deduse judecăţii – cel al demonstrării existenţei unor neconcordanţe între situaţia rezultată din posesia exercitată asupra terenului şi cea evidenţiată de menţiunile din titlul de proprietate – nu poate fi dezbătut şi probat într-o procedură judiciară în care contestaţia poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, ce formează chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un proces echitabil.
În alţi termeni, a declanşa o procedură judiciară doar pentru a constata că o autoritate, în mod discreţionar sau din neglijenţă, nu întocmeşte documentele necesare rectificării, fără a da posibilitatea părţii interesate de a stabili, pe baza probelor, situaţia juridică şi faptică reală a terenurilor pentru care deţine un titlu de proprietate ce nu poate fi intabulat, ar echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental şi cu lăsarea lui fără substanţă.
