Prin Decizia nr. 27/2021, publicată în M. Of. nr. 135 din 10 februarie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă
În consecință, Înalta Curte a sabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să îşi verifice competenţa potrivit dispoziţiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza pe fond, trebuie să pronunţe o soluţie de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare.
În motivarea deciziei Înalta Curte arată că potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în materia procedurii contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Verificarea competenţei instanţei de soluţionare a cererilor aflate pe rol exclude riscul încălcării regulilor de competenţă de ordine publică, constituind o garanţie că va fi rezolvată într-un stadiu incipient al procesului chestiunea competenţei.
Aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este limitată, aceste norme fiind aplicabile inclusiv cererilor adresate instanţei de executare, câtă vreme nu există prevederi legale exprese derogatorii, precum cele cuprinse în art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dispoziţiile art. 200 nefiind aplicabile în acest caz.
Lipsa citării părţilor la soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării silite nu contravine obligaţiei instanţei de a-şi verifica competenţa şi nu constituie un argument pentru ca prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă să fie înlăturate de la aplicare. Câtă vreme nici prevederile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici cele ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu instituie derogări de la obligaţia verificării competenţei de soluţionare a cererilor de suspendare provizorie a executării silite, această regulă de procedură nu este de natură a împiedica instanţa să îşi verifice competenţa şi, în caz de necompetenţă, să decline soluţionarea cererii cu acest obiect în favoarea instanţei competente.
Legiuitorul a prevăzut şi alte situaţii în care instanţa este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa, chiar dacă judecata se face fără citarea părţilor, cum este, de pildă, cazul ordonanţei preşedinţiale, care se poate judeca şi fără citarea părţilor, potrivit art. 999 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, şi care nu a generat divergenţe de interpretare în ceea ce priveşte subzistenţa obligaţiei judecătorului de a-şi verifica competenţa.
Fără citarea părţilor se poate desfăşura şi procedura necontencioasă, dispoziţiile art. 529 alin. (1) din Codul de procedură civilă impunând instanţei să îşi verifice din oficiu competenţa, chiar dacă este de ordine privată.
Nici în cazul încuviinţării executării silite părţile nu sunt citate, dar acest aspect nu exclude ca judecătorul să îşi verifice competenţa din oficiu, şi în această situaţie textul de lege, respectiv art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabilind că executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare.
În concluzie, limitarea contradictorialităţii decurgând din lipsa citării părţilor în cazul cererilor de suspendare provizorie nu determină inaplicabilitatea celorlalte reguli de procedură incidente şi nu dispensează instanţa de obligaţia stabilită prin art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a proceda la verificarea, din oficiu, a competenţei generale, materiale şi teritoriale de soluţionare a cererii de suspendare provizorie a executării silite.
Problema calificării caracterului cererii de suspendare provizorie a executării silite a suscitat controverse în doctrină, însă a primit o dezlegare unitară în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare, în sensul recunoaşterii caracterului incidental al acestor cereri.
În acest sens se impune a fi evocată Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.
În considerentele deciziei menţionate anterior s-a reţinut că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiţiei legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri, şi că de esenţa cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces aflat pe rol.
S-a considerat că cererea de suspendare provizorie îndeplineşte aceste condiţii având în vedere că se grefează atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neputând fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii primei instanţe şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării.
Astfel, s-a stabilit caracterul exclusiv incidental al acestor cereri şi, ca efect al prorogării legale de competenţă, s-a statuat că cererea prevăzută la art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se judecă de instanţa de apel.
Prin decizia menţionată mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale principală, fiind o cerere exclusiv incidentală, de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, ca instanţă de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a apelului.
În consecinţă, caracterul cererilor de suspendare provizorie a executării silite nu se determină în funcţie de calea procedurală aleasă de parte şi nu influenţează incidenţa art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ipoteza acestor cereri.
Potrivit art. 719 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, persoana interesată poate opta pentru modalitatea în care deduce spre soluţionare cererile de suspendare provizorie a executării silite, respectiv pe cale separată ori în cadrul contestaţiei la executare sau al altei cereri privind executarea silită.
În oricare dintre situaţii, cererile de suspendare provizorie a executării silite au caracterul unor cereri incidentale, fiind formulate în cadrul unui proces aflat în desfăşurare, respectiv în procedura executării silite în sens larg, iar în sens restrâns în cadrul unei contestaţii la executare.
O cerere de suspendare provizorie a executării silite, indiferent dacă este formulată separat ori în cadrul contestaţiei la executare, nu poate avea caracterul unei cereri principale, existenţa pe rolul instanţei a unei contestaţii la executare ori a altei cereri privind executarea silită reprezentând o condiţie de admisibilitate. Suspendarea provizorie a unei executări silite reprezintă un incident ivit în cadrul acestei proceduri astfel încât, fie şi doar în considerarea acestui argument, nu poate fi calificată o cerere de suspendare, provizorie sau nu, formulată pe cale principală ori nu, altfel decât o cerere cu caracter incidental.
Caracterul incidental al cererii de suspendare a executării silite a fost, de altfel, tranşat şi în considerentele Deciziei nr. 2 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (paragraful 60) prin care, în interpretarea şi aplicarea sintagmei “până la soluţionarea contestaţiei la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei la executare.
Astfel, este în afară de orice dubiu că şi cererea de suspendare provizorie a executării silite are caracter dublu incidental, atât faţă de cererea de suspendare a executării până la soluţionarea contestaţiei la executare, cât şi faţă de contestaţia la executare.
Acest caracter al cererii de suspendare provizorie rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 719 alin. (1) şi (7) teza I din Codul de procedură civilă, care reglementează condiţiile pentru formularea cererii de suspendare şi a celei de suspendare provizorie a executării silite.
Dezlegările unitare constante cuprinse în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte caracterul incidental al cererilor de suspendare provizorie a executării sunt obligatorii şi în soluţionarea prezentei sesizări.
Având caracterul unei cereri incidentale, cererea de suspendare provizorie a executării silite se judecă de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În consecinţă, prorogarea legală de competenţă operează în favoarea instanţei competente să soluţioneze cererea principală (instanţa de executare), iar nu în favoarea instanţei învestite cu cererea principală.
De altfel, dacă până acum exista posibilitatea ca instanţa să aprecieze la momentul soluţionării cererii de suspendare provizorie a executării silite că este competentă material să soluţioneze o atare cerere, iar ulterior, la primul termen fixat pentru soluţionarea contestaţiei la executare, să constate că nu este competentă să judece contestaţia, ulterior dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanţele de judecată nu vor mai putea face abstracţie de considerentele care au justificat pronunţarea acestei decizii menite să unifice jurisprudenţa divergentă existentă anterior în ceea ce priveşte determinarea instanţei de executare.
Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare silită formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
În considerarea principiului unicităţii instanţei de executare s-a stabilit că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată drept instanţă de executare de către legiuitor.
În cadrul considerentelor deciziei sus-menţionate s-a reţinut că, de regulă, nu pot exista două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest lucru [în acest sens s-a făcut trimitere la art. 714 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Astfel, încă din momentul încuviinţării executării silite este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe tot parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În acest context, instanţa învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite este obligată să îşi verifice competenţa cu privire la cererea cu care a fost sesizată, în temeiul art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, analizându-şi competenţa în funcţie de art. 714 din acelaşi cod.
Caracterul unic şi exclusiv al instanţei de executare prevăzute de art. 651 din Codul de procedură civilă nu doar că justifică, ci impune instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În contextul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, prin care a fost stabilită instanţa competentă material să soluţioneze contestaţia la executare, respectarea dezlegării date prin această decizie impune instanţei învestite cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite obligaţia de a-şi verifica competenţa pentru a se asigura respectarea principiului unicităţii instanţei de executare.
Sunt astfel eliminate orice eventuale abuzuri care ar putea fi săvârşite de petenţi prin înregistrarea pe rolul mai multor instanţe a unor cereri de suspendare provizorie a executării silite, în scopul obţinerii în cele din urmă a unei suspendări.
Caracterul urgent al cererii de suspendare provizorie a executării silite nu poate constitui un motiv în sine care să se opună unei soluţii de declinare a competenţei în favoarea instanţei de executare.
Chiar dacă urgenţa este de esenţa cererii de suspendare provizorie a executării silite şi cu siguranţă este motivul principal pentru care este formulată de către persoanele interesate, acest argument nu poate constitui în sine o justificare pentru instanţă de a pronunţa o hotărâre favorabilă de suspendare, cu ignorarea normelor de ordine publică referitoare la competenţa generală, materială ori teritorială, neputându-se ajunge pe cale de interpretare la stabilirea unor criterii de determinare a competenţei care nu au suport în dispoziţiile Codului de procedură civilă, contrar prevederilor art. 122 din acest act normativ.
Prin urmare, toate deciziile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, care au fost indicate în considerentele acestei decizii, oferă părţilor criteriile necesare în determinarea instanţei de executare competente pentru obţinerea unei soluţii de suspendare, cu respectarea atât a normelor de competenţă, cât şi a dezideratului principal avut în vedere de părţi, şi anume urgenţa cererii.
