Prin Decizia nr. 1/2022 din 31/01/2022 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24/03/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava ce vizează următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă cu privire la sintagma „după verificarea (…) respectării condiţiilor”, în sensul de a stabili dacă instanţa de judecată, învestită în baza prevederilor legale amintite, analizează doar condiţiile formale ale hotărârii arbitrale sau şi pe cele de fond.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, sintagma „după verificarea (…) respectării condiţiilor” vizează verificarea condiţiilor formale ale hotărârii arbitrale, iar nu a celor de fond.
Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a apreciat că instanţa învestită cu o cerere de validare a hotărârii arbitrale, în cazurile prevăzute de art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este abilitată să verifice atât condiţiile de formă ale hotărârii arbitrale, cât şi pe cele de fond cu privire la transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real imobiliar.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că dispoziţia procedurală care a generat interpretări jurisprudenţiale diferite – alin. (3) al art. 603 din Codul de procedură civilă – a fost introdusă prin Legea nr. 206/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru completarea unor acte normative conexe, fiind modificată şi completată ulterior, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe şi, respectiv, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, în partea finală, referitoare la verificările care se efectuează de către instanţă (în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite) atunci când hotărârea arbitrală se poate executa silit.
Incoerenţa reglementării a fost aspru criticată în doctrină dintru început, arătându-se că este vorba despre „o soluţie nemaiîntâlnită, care pune sub semnul întrebării utilitatea arbitrajului în cazul litigiilor legate de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real”, că este o „soluţie lipsită de consistenţă juridică, justificare logică şi practică, fiind şi contrară spiritului reglementărilor procedurale referitoare la efectele hotărârii arbitrale”, respectiv că textul este „confuz şi sursă a unor posibile ambiguităţi”. În prezenţa unei astfel de calităţi a normei legale, lipsită de rigoare, confuză, sursă de ambiguităţi, interpretarea corectă, care să stea la baza unei practici unitare, trebuie realizată ţinându-se seama, deopotrivă, de: raţiunea care a putut justifica adoptarea normei (legată de materia în care este pronunţată hotărârea arbitrală, aceea a constituirii sau transferului drepturilor reale imobiliare); efectele pe care le produce o hotărâre arbitrală; modalitatea în care poate fi supusă aceasta controlului de legalitate, numai prin intermediul acţiunii în anulare şi al recursului; interpretarea sistematică şi unitară a textului, pentru cele două opţiuni deschise părţii (de a apela, spre verificare, la instanţa de judecată sau la notarul public).
Astfel, în ce priveşte raţiunea completării dispoziţiilor art. 603 din Codul de procedură civilă cu alin. (3), ea trebuie pusă în relaţie cu materia în care intervine hotărârea arbitrală, care vizează constituirea sau transferul drepturilor reale imobiliare, şi cu modalitatea în care asemenea drepturi pot fi date publicităţii pentru a se asigura, pe de o parte, opozabilitatea faţă de terţi, şi mai ales, în perspectiva definitivării lucrărilor de cadastru, pentru a produce efectul constitutiv al dreptului real.
În acest sens trebuie reţinut că, potrivit art. 888 din Codul civil, înscrierea drepturilor reale în cartea funciară se poate efectua în baza înscrisului autentic, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazul în care legea prevede aceasta şi, de asemenea, că potrivit art. 1.244 din Codul civil numai actele juridice încheiate prin înscris autentic (sub rezerva situaţiei în care legea ar dispune expres în sens contrar) sunt apte să strămute sau să constituie drepturi reale care pot fi înscrise în cartea funciară. Or, hotărârea arbitrală nu poate fi asimilată niciunei hotărâri judecătoreşti şi niciunui înscris autentic (dat fiind faptul că ea este expresia unei justiţii alternative private, neînvestite cu autoritatea funcţiei publice a statului), astfel încât drepturile reale imobiliare tranşate prin intermediul acesteia nu sunt apte de înscrierea în cartea funciară.
În acelaşi timp, fiind un act jurisdicţional, hotărârea arbitrală este înzestrată cu efecte specifice unui asemenea act (asemănător actului jurisdicţional al instanţei), cum sunt cele referitoare la: dezînvestirea tribunalului arbitral, caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârii, precum şi opozabilitatea efectelor faţă de terţii care nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, autoritatea de lucru judecat ce se ataşează dezlegărilor date de instanţa arbitrală. Ceea ce lipseşte hotărârii arbitrale, pe planul efectelor sale, prin opoziţie cu hotărârea unei instanţe de judecată statale, este valoarea de înscris autentic (recunoscut doar în cazul actului emanând de la organul jurisdicţional învestit cu funcţia publică a statului, cu imperium) şi de aceea, pentru suplinirea acestui efect (în absenţa căruia nu se poate realiza intabularea dreptului real), se poate recurge la demersul întemeiat pe art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, de „obţinere a unei hotărâri judecătoreşti”, pe baza verificărilor căreia să se realizeze apoi înscrierea dreptului real imobiliar în cartea funciară.
În ce priveşte limitele în care instanţa de judecată poate proceda la verificarea „respectării condiţiilor” de către tribunalul arbitral, respectiv dacă este vorba despre condiţii de fond sau de formă, ele trebuie stabilite în strânsă legătură cu efectele, menţionate anterior, ale hotărârii arbitrale (îndeosebi efectul lucrului judecat, al obligativităţii şi opozabilităţii), precum şi cu modalitatea în care ceea ce tranşează un tribunal arbitral ar putea fi modificat ori desfiinţat altfel decât prin intermediul căilor de atac legale.
Astfel, singura posibilitate de exercitare a controlului judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale (inclusiv desfiinţarea acestora) constă în promovarea acţiunii în anulare şi, în mod corespunzător, a recursului împotriva hotărârii date în acţiunea în anulare [art. 608, art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă].
De asemenea, motivele care pot întemeia o acţiune în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 608 din Codul de procedură civilă), fiind, ca atare, de strictă interpretare şi deci fără posibilitatea de a fi extinse pe cale de analogie. Acestea vizează condiţii de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată în convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate însă, motive referitoare la situaţia de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.
În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare. Acesta fiind cadrul în care se poate declanşa controlul judecătoresc împotriva hotărârii arbitrale şi cum este de principiu că un act jurisdicţional (categorie din care face parte şi hotărârea arbitrală) nu poate fi modificat ori desfiinţat decât prin intermediul căilor legale de atac, rezultă că dispoziţiile art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu permit un control de fond al unor asemenea hotărâri, pentru că procedura de verificare a condiţiilor pe care o instituie nu este una similară unei căi de atac. Aşadar, nu poate fi vorba, în contextul dat de dispoziţiile art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, despre un control judiciar sau despre o nouă judecată asupra unei hotărâri arbitrale care, nefiind atacată de părţi cu acţiune în anulare şi nefiind desfiinţată (în condiţiile art. 613 din Codul de procedură civilă), înseamnă că este definitivă şi obligatorie, potrivit art. 606 din acelaşi cod.
O interpretare în sens contrar ar nega reglementarea referitoare la efectele hotărârii arbitrale şi la calea de atac specială ce poate fi exercitată împotriva acesteia. De aceea, în doctrină s-a subliniat că verificarea pe care o realizează instanţa de judecată pe temeiul art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu poate viza legalitatea hotărârii arbitrale, ea fiind supusă exclusiv acţiunii în anulare, pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă, ci, cel mult, condiţiile exterioare de regularitate şi achitare a impozitului privind transferul dreptului de proprietate. Aceeaşi interpretare este impusă şi de opţiunea pe care o oferă textul art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv de a prezenta hotărârea arbitrală fie notarului public, fie instanţei de judecată, pentru ca, după verificările efectuate de către acesta/aceasta, să se obţină hotărârea judecătorească sau, după caz, actul notarial pe baza căruia să se procedeze la înscrierea în cartea funciară. Or, notarul public nu are atribuţii jurisdicţionale pentru a putea proceda la altfel de verificări decât cele de ordin formal în privinţa unei hotărâri arbitrale, aşa încât într-o interpretare unitară a textului (dată de alternativa expresă oferită părţii, de a prezenta hotărârea arbitrală fie instanţei de judecată, fie notarului public) rezultă că în ambele ipoteze verificările trebuie limitate la aspectele formale.
Câtă vreme legiuitorul a recunoscut competenţa notarului public în această procedură şi cum prerogativele acestuia nu pot trece dincolo de o analiză formală a hotărârii ce îi este supusă verificării, în mod similar, fiind vorba despre aceeaşi procedură, instanţa de judecată nu poate realiza verificări jurisdicţionale de fond, ci doar unele specifice procedurii necontencioase.
Tot astfel, pe planul efectelor hotărârii arbitrale, a accepta posibilitatea efectuării altor verificări de către instanţă decât cele de ordin formal, în procedura reglementată de art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ar constitui o gravă atingere adusă autorităţii de lucru judecat, care se ataşează hotărârii arbitrale ce tranşează un litigiu. Aceasta întrucât, hotărârea rămânând definitivă în absenţa atacării ei cu acţiune în anulare, înseamnă că ea este obligatorie şi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ce nu mai poate fi pusă în discuţie. Or, s-ar ajunge la situaţia contrară dacă s-ar accepta ca, într-o procedură distinctă de căile de atac, să se facă verificări de fond care să poată invalida hotărârea arbitrală.
Ipoteza supunerii hotărârii arbitrale unui control de fond (respectiv asupra modalităţii de tranşare a raportului litigios), după ce aceasta a rămas definitivă, prin posibilitatea înlăturării ei din ordinea juridică, sub motiv că nu ar fi analizat corect condiţiile prevăzute de lege, ar deschide de fapt, împotriva acesteia, o cale de atac extraordinară, neprevăzută de lege. Mai mult, consecinţa ar fi excluderea din domeniul arbitrabilităţii a materiei drepturilor reale imobiliare (de vreme ce hotărârea instanţei de judecată ar înlătura şi înlocui, prin invalidare, hotărârea arbitrală), în contra dispoziţiilor art. 542 din Codul de procedură civilă, care stabilesc în mod expres domeniile care sunt excluse de la arbitrabilitate, respectiv: starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună. S-ar crea astfel o ipoteză absurdă, fără susţinere într-o corectă interpretare legală a textului câtă vreme, dacă judecătorul nu ar confirma, pe aspecte de fond, hotărârea arbitrală (care însă nu a fost desfiinţată, în lipsa exercitării acţiunii în anulare), transferul proprietăţii între părţi nu ar mai avea loc în absenţa intabulării şi, evident, nici opozabilitatea faţă de terţi, ceea ce ar însemna lipsirea de efecte a hotărârii arbitrale, fără exercitarea căilor legale de atac. Consecinţa ar fi, aşa cum s-a subliniat în doctrină, aceea a punerii sub semnul întrebării a înseşi instituţiei arbitrajului, de vreme ce hotărâri arbitrale definitive, care tranşează litigii într-o procedură, de cele mai multe ori instituţionalizată, ar rămâne fără efecte într-un control exercitat a posteriori de către instanţă sau, mai mult, de către un notar fără atribuţii jurisdicţionale. De asemenea, interpretarea conform căreia verificările în această procedură trebuie limitate la aspecte de ordin formal este susţinută şi de completarea adusă textului art. 603 alin. (3) potrivit art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, prin reglementarea ipotezei referitoare la hotărârile arbitrale supuse executării silite, situaţie în care „verificările vor fi efectuate de către instanţă, în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite”. Or, verificările care pot fi efectuate în cadrul acestei proceduri, care este una necontencioasă, se limitează la cerinţele de ordin formal ale titlului executoriu, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 666 din Codul de procedură civilă.
Aprecierea potrivit căreia mecanismul validării hotărârii arbitrale ar fi unul similar pronunţării hotărârii care să ţină loc de act autentic, cu trimitere la dispoziţiile art. 1.279 din Codul civil şi, respectiv, ale art. 1.669 din acelaşi cod, este una care ignoră în mod flagrant natura hotărârii arbitrale, care este aceea de act jurisdicţional, niciodată asimilabilă sau identificabilă cu cea a unui act convenţional.
Actul jurisdicţional, natură pe care hotărârea arbitrală o are potrivit dispoziţiilor art. 542 din Codul de procedură civilă – ca act care tranşează litigii între părţi, pe baza dezbaterilor contradictorii ale acestora, de către arbitri care se bucură de garanţii de independenţă şi imparţialitate, întocmai ca judecătorii (art. 562 din Codul de procedură civilă) – are trăsături şi efecte specifice, care îl diferenţiază de cel convenţional, respectiv executorialitatea, autoritatea de lucru judecat (separat de obligativitate şi opozabilitate) şi, de aceea, verificarea sau controlul unui act jurisdicţional nu se poate realiza niciodată în aceleaşi condiţii sau pentru aceleaşi motive pentru care un act convenţional este supus analizei de valabilitate.
Astfel fiind, este în afara regulilor fundamentale ale dreptului să se considere că o hotărâre arbitrală ar putea fi analizată, la fel ca actul convenţional, sub aspectul condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1.279 alin. (3) sau art. 1.669 din Codul civil.
Cele două instituţii (promisiunea de a contracta şi, respectiv, promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare) reglementează raporturi juridice de natură convenţională şi modalitatea în care pot fi ele sancţionate atunci când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate, prin posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract.
Asupra hotărârii arbitrale, care a pus capăt definitiv unui litigiu şi care deci a verificat, inclusiv în această materie a drepturilor reale, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, nu se poate interveni ca şi cum aceasta ar reprezenta o convenţie, pentru ca instanţa de judecată să poată verifica încă o dată respectarea cerinţelor de validitate stipulate de lege. Hotărârea judecătorească dată în procedura de validare prevăzută de art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu poate avea rolul hotărârii care să ţină loc de contract autentic de vânzare şi nu poate reprezenta o „adaptare, pentru procedura arbitrală, a mecanismului iniţial stabilit de art. 1.279 şi art. 1.669 din Codul civil în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti” tocmai pentru că în această ipoteză hotărârea nu vine să analizeze un act convenţional, pentru a putea verifica aspectele de fond ale întocmirii lui. Aprecierea în sensul existenţei unui mecanism de control a posteriori care ar da drept de verificare asupra modalităţii în care a fost tranşat fondul raportului juridic scoate hotărârea arbitrală din sfera actelor jurisdicţionale, în contra dispoziţiilor legale exprese şi în contra raţiunii instituirii arbitrajului, ca formă de justiţie alternativă, consacrată şi de art. 146 lit. d) din Constituţie, la care părţile sunt libere să apeleze.
Punându-se în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive arbitrale, se aduce atingere, de manieră nepermisă, securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, întrucât aşteptările legitime ale părţilor sunt în sensul definitivării disputei lor judiciare, câtă vreme s-a pronunţat un act jurisdicţional definitiv, nesusceptibil de anulare sau de desfiinţare decât în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceasta, întrucât autoritatea de lucru judecat, ca efect specific al actului jurisdicţional, răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea aceluiaşi litigiu în faţa instanţei (indiferent că este vorba despre instanţa statală sau cea arbitrală), ele fiind datoare să se supună efectelor obligatorii ale hotărârii, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a tranşat deja pe calea judecăţii. Faptul că dispoziţiile art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu fac nicio distincţie în legătură cu natura condiţiilor ce trebuie analizate nu deschide calea interpretării după regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, pentru a se putea spune că e vorba, deopotrivă, de condiţii de fond şi de formă supuse verificării. Potrivit regulii de interpretare logică menţionate, textele general formulate trebuie general aplicate doar dacă nu există raţiuni pentru restrângerea sau interpretarea restrictivă. O asemenea raţiune există însă, raportat la textul analizat, ea derivând din natura actului şi din specificul atribuţiunilor ce pot fi exercitate în această fază, deopotrivă necontencioasă şi ulterioară definitivării hotărârii arbitrale.
În concluzie, potrivit argumentelor arătate, care ţin de efectele hotărârii arbitrale şi de posibilitatea modificării ori desfiinţării lor numai prin intermediul căilor legale de atac, de necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri arbitrale definitive, precum şi de interpretarea unitară a textului pentru cele două posibilităţi deschise părţii, de a se adresa instanţei de judecată sau notarului public, rezultă că este corectă prima orientare jurisprudenţială, care a stabilit că pe temeiul art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu pot fi efectuate decât verificări de ordin formal asupra hotărârii arbitrale. În privinţa condiţiilor formale ce pot fi analizate trebuie de asemenea observat că ele nu pot fi circumscrise acelor aspecte formale care se constituie în acelaşi timp în motive ale acţiunii în anulare, potrivit art. 608 din Codul de procedură civilă, întrucât aceasta este calea procedurală a valorificării lor. Concluzia pe acest aspect este impusă şi de interpretarea sistematică sau contextuală a dispoziţiilor art. 603 şi 608 din Codul de procedură civilă, faţă de împrejurarea că nu poate fi eludată reglementarea unei căi de atac, supusă unui termen imperativ de exercitare (conform art. 611 din Codul de procedură civilă) şi unei anumite competenţe (a curţii de apel, conform art. 610 din Codul de procedură civilă), pentru ca aspectele formale ce puteau fi valorificate prin intermediul acţiunii în anulare să poată fi deduse judecăţii într-o procedură necontencioasă (prin încălcarea, astfel, a regimului legal al căilor de atac).
. În mod asemănător, în cazul în care hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu, verificările ce trebuie efectuate de către instanţă sunt cele specifice procedurii de încuviinţare a executării silite [aşa cum rezultă, de data aceasta expres, din teza ultimă a alin. (3) al art. 603 din Codul de procedură civilă], procedură bazată pe o analiză de ordin formal a titlului, potrivit art. 666 din acelaşi cod. În consecinţă, se impune interpretarea sintagmei referitoare la „verificarea (…) respectării condiţiilor” din conţinutul art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa va proceda doar la analiza condiţiilor formale ale hotărârii arbitrale, iar nu şi a celor de fond.
