În perioada 31 octombrie-1 noiembrie 2024 a avut loc, online, Întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și procesual penal, ocazie cu care a fost soluționată problema dacă în cazul infracțiunii de agresiune sexuală, prev. de art. 219 Cod penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei, este necesară şi îndeplinirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale.
Autorul sesizării a ridicat problema de drept semnalată ca urmare a deciziei nr. 92/2023 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 219 alin. 1 și 2 din Codul penal (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 536 din 15 iunie 2023), în cuprinsul căreia (paragraful nr. 29) s-a reținut, conform jurisprudenței anterioare a instanței constituționale, că prin expresia „act de natură sexuală”, utilizată în cadrul art. 219 C.pen., legiuitorul a avut în vedere „orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare”, aceasta din urmă fiind specifică infracțiunii de viol, prev. de art. 218 C.pen.
În opinia INM se arată că în concordanță cu modul în care legiuitorul a reglementat infracțiunea de agresiune sexuală (actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218 C.pen., cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare), nu este necesar ca, în toate cazurile, pentru existența acestei fapte, agresorul să fi urmărit în mod expres obţinerea unei satisfacţii sexuale.
Astfel, incriminarea infracțiunii de agresiune sexuală are ca scop sancţionarea penală a actelor de natură sexuală diferite de cele specifice infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 C.pen., săvârşite însă în aceleaşi modalităţi – constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
Raportat însă la modul în care legiuitorul a definit actele de executare ale infracțiunii de agresiune sexuală – fără a realiza o enumerare limitativă a acestora cum s-a procedat în cazul infracțiunii de viol – una din problemele practice des întâlnite în cauzele având ca obiect infracțiunea de agresiune sexuală a fost cea a calificării acțiunilor făptuitorului ca reprezentând acte de natură sexuală în sensul art. 219 C.pen.
Astfel, există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de ex., actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, condițiile elementului material al infracțiunii vor fi îndeplinite, iar răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată decât în situațiile în care lipsește forma de vinovăție prevăzută de lege ori este incidentă una din cauzele justificative sau de neimputabilitate.
Deși în mod obișnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obțină, într-o formă sau alta, o satisfacție ori excitație sexuală, infracțiunea de agresiune sexuală trebuie reținută inclusiv în cazul în care acțiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferințe etc., deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situația nedorită în care încălcări grave ale libertății și integrității sexuale să nu fie considerate agresiuni sexuale deoarece scopul urmărit de agresor nu a fost cel de a obține satisfacția ori excitația sexuală.
De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situațiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obținerea satisfacției ori excitației sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracțiunii săvârșirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice (art. 219 alin. 2 lit. d C.pen.
În același timp însă, în practică sunt întâlnite frecvent situații în care acțiunile făptuitorului au un caracter echivoc, nereprezentând per se acte de natură sexuală – de ex., atingeri în zona coapsei, a feselor ori a abdomenului victimei, încercarea de a o săruta ori de a-i ridica bluza etc. – caz în care, pentru a stabili dacă acestea se circumscriu în concret elementului material al infracțiunii de agresiune sexuală, este necesară o analiză mai amplă, care presupune identificarea scopului urmărit de autor prin intermediul lor.
Astfel, în practica judiciară s-a decis în mod constant că atingerea în zona fesieră a unor persoane de sex feminin necunoscute făptuitorului reprezintă acte de natură sexuală în sensul art. 219 C.pen., deoarece prin realizarea lor s-a urmărit obținerea satisfacției ori excitației sexuale. Existența scopului menționat a fost stabilită pe baza circumstanțelor concrete în care actele respective au fost săvârșite – fără nici o justificare obiectivă, în condițiile în care autorul și persoana vătămată fie nu se cunoșteau, fie intraseră în contact în cadrul unor activități care excludeau astfel de gesturi (de ex., victima se urcase în taxiul condus de inculpat), uneori după lăsarea întunericului sau prin surprindere etc.
Tocmai aceasta este și situația avută în vedere și de instanța constituțională prin pronunțarea deciziilor nr. 420/2017 și 92/2023, în cuprinsul cărora s-a reținut că prin expresia „act de natură sexuală”, utilizată în cadrul art. 219 C.pen., legiuitorula avut în vedere „orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare”, aceasta din urmă fiind specifică violului.
Se poate observa de altfel că, în cuprinsul deciziei nr. 92/2023, Curtea a precizat că „prin natura ei, incriminarea (art. 219 C.pen., n.n.) nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forța lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare” și că „în ceea ce privește conținutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii”.
În concluzie, considerăm că pentru existența infracțiunii de agresiune sexuală în varianta tip nu trebuie dovedită în mod necesar împrejurarea că prin săvârșirea acțiunii incriminate făptuitorul a urmărit obținerea unei satisfacții ori excitații sexuale, dar stabilirea acestui scop este necesară pentru reținerea infracțiunii de agresiune sexuală în cazul unor acțiuni ale făptuitorului care pot avea o semnificație diferită în funcție de finalitatea urmărită de acesta.
Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia.
