Invitatul săptămânii: Adrian Hatos

Invitatul acestei săptămâni este Prof. Univ. Dr. Habil. Adrian Hatos.

Cum interpretaţi realitatea socială pe care o trăim de la instituirea restricțiilor din cauza virusului SARS-CoV-2 în România?

Modul de reacție la crize ne oferă măsura capacității unei societăți. În actuala criză putem compara națiunile din punctul de vedere al capacității administrative, al legitimității democratice, al coeziunii sociale, al încrederii sociale și instituționale sau al alfabetizării științifice. Vedem o fragilitate tulburătoare a unor națiuni mari precum SUA sau Brazilia, slăbiciuni care derivă în primul rând din puternica polarizare a acestora. Cel mai bine au rezistat și s-au adaptat societățile democratice coerente relativ omogene – precum Coreea, Japonia, Noua Zeelandă sau Australia sau unele țări mai mici din Europa.

Fiind vorba de o epidemie planetară, răspândirea virusului ne-a arătat că există un risc în globalizare și în circulația neîngrădită a oamenilor și a bunurilor. Apoi perioada de restricție ne-a semnalizat cât de mult depindea lumea noastră de o economie bazată pe consum compulsiv, învechire programată și pe o mobilitate futilă și că toate acestea ar putea fi înlocuite cu o lume a interacțiunilor și a mobilităților virtuale. Așadar perdanții pandemiei sunt transportatorii, toate industriile care se bazează pe mode și HORECA, iar câștigătorii sunt cei din zona economiei digitale. Procesul e într-o dinamică accelerată, habar nu avem către ce ne îndreptăm.

Care e cea mai mare problemă a societății românești în acest moment?

Societatea românească este complexă, așadar are multe probleme, fiind dificilă ierarhizarea lor. Din perspectivă sociologică și având în vedere perspectivele fiecăruia dintre noi, aș sublinia totuși două probleme: 1) faptul că societatea noastră pierde oameni prin toate articulațiile sale și 2) foarte slaba capacitate administrativă a statului.

Prima problemă subliniază că societatea noastră devine pe zi ce trece mai subțire, atât cantitativ, cât și calitativ. Nu doar că pierdem populație prin spor natural și migratoriu negativ, dar ne permitem să pierdem resursă umană importantă prin incidența nepermisă a eșecului școlar, ceea ce duce nu doar la o populație slab educată și slab dotată cu competențe, dar din ce în ce mai puțin coezivă din cauza decalajelor dintre cei relativ avuți și aranjați și treimea cealaltă, cea ignorată. Mă refer la sărăcimea rurală, inclusiv la cei din coloniile de romi, la analfabeții funcționali, la sutele de mii de tineri NEET (care nu sunt nici în educație nici pe piața muncii), la sutele de mii de oameni care lucrează în lohn etc. A doua Românie, cum ar veni. Sunt oameni care produc puțin, creează puțin și consumă așijderea. Marxiștii ar zice că sunt armata de rezervă a capitalismului românesc, care întreține o economie cu slabă valoare adăugată, un ecosistem politic clientelar în care înflorește o administrație coruptă și ineficientă, o societate în care relațiile, inclusiv cele de muncă, sunt puternic inechitabile și în care e foarte dificil să faci performanță de orice fel. Sărăcia abjectă în care trăiește o bună parte a populației din România ar trebui să fie coșmarul oricărui cetățean activ și al oricărui politician.

A doua problemă privește capacitatea administrației de a evalua situația, de a prioritiza, de a elabora și de a implementa soluții și politici. Stăm foarte prost din punctul acesta de vedere, iar analiza o pot extinde la nesfârșit. Oricât ne amăgim cu diverse mituri – libertariene sau liberale – precum cele ale mâinii invizibile sau ale regionalizării sau ale subsidiarității etc., sau unele chiar mistice, despre excepționalismul românesc (România Grădina Maicii Domnului), nu avem perspective de dezvoltare sustenabilă fără o administrație competentă și integră. Rata scăzută de colectare la buget din PIB, insistența primăriței din București pe programe de vouchere, incapacitatea de absorbție a fondurilor europene nerambursabile, recentul eșec al megaproiectului Laserului de la Măgurele (ELI), toate sunt indicatori ai acestei incapacități administrative. Nu există soluție simplă, nedureroasă, miraculoasă la o astfel de problemă. Administrația la toate nivelurile trebuie astfel organizată încât să nu producă frecușuri inutile, pe de o parte, și să permită celor mai buni să producă pentru binele colectiv. Cine își va asuma un astfel de pariu va fi cu adevărat un erou.

Cum afectează pandemia migrația în Europa a românilor? Care este impactul social și economic al diasporei întoarsă acasă? Care sunt consecințele întoarcerii lor pe termen lung în România? De ce considerați că se întorc în România, având în vedere că o mare parte dintre aceștia nu au încredere în sistemul medical românesc?

Sutele de mii de români care s-au întors de prin diaspora ne arată că în țările de destinație constituiau parte a precariatului – angajați în slujbe prost plătite, nesigure, care nu au reușit să capete rădăcini materiale și relaționale acolo. Au plecat din mizeria precariatului românesc, cel care trăiește în condiții normale din salariul minim pe economie, și au devenit muncitorii dispensabili din Italia în ramurile cele mai puțin dezirabile și cele mai prost plătite de care nu a mai fost nevoie odată cu restrângerea activităților economice determinată de pandemie. Altfel spus, nu au venit în România de dragul sistemului medical de la noi, ci mai ales pentru că prin țările lor de emigrație aveau un statut incert. Dacă și-ar fi făcut un rost acolo ar fi rămas, cei care sunt în situația asta chiar au rămas prin Italia, Spania sau Marea Britanie.

Competențele lor sunt necesare în anumite ramuri din România, astfel că unii s-ar putea readapta și la noi (de exemplu în construcții); alții cu siguranță așteaptă cu înfrigurare să se întoarcă în țările de unde au venit. Care e efectul acestor diasporeni asupra societății românești depinde de durata șederii lor, de economiile cu care au venit, de modul în care prezența lor va interfera cu relațiile din comunitățile de origine. Din estimările mele, este vorba de o populație majoritar masculină, destul de prost educată și șubredă din punct de vedere financiar, ale cărei nerăbdare și nervozitate s-ar putea manifesta la un moment dat printr-un spor de violență și infracționalitate dacă nu reușește să se întoarcă rapid de unde a venit.

La modul general, cum arată Europa post-pandemie din punct de vedere al migrației?

Economiile din vestul Europei au nevoie de forța de muncă ieftină din țările de emigrație, cum e România. Au nevoie de măturători, îngrijitori, barmani, lucrători în agricultură, constructori, șoferi și de o pletoră de alții care lucrează în îngrijiri personale, de exemplu, fără de care prețurile acestor servicii sau salariile ar fi mult mai mari în Occident. Am văzut, de exemplu, că în miezul pandemiei a fost nevoie de români la cules de sparanghel în Germania. Tot în Germania, o mare parte din muncitorii de la cel mai mare abator din Europa sunt români, vă dați seama că restul sunt tot imigranți. Fără această forță de muncă economiile occidentale și bunăstarea occidentală ar suferi un recul important, astfel că mă aștept în viitor la presiuni importante spre redeschiderea granițelor.

Pe de altă parte, corelația dintre valurile de pandemie și mobilitatea internațională a persoanelor va alimenta ideologiile anti-globaliste și anti-imigrație, iar guvernele vor trebui să mențină un echilibru precar între siguranța medicală, funcționarea economiei și restrângerea spațiului de manevră al populismelor naționaliste. Va fi greu, tensiunile vor fi din ce în ce mai mari și mi-e teamă că oamenii simpli din Occident vor lua decizii din ce în ce mai puțin raționale și din ce în ce mai emoționale, conforme cu ceea ce se cheamă politică identitară. Pe scurt, problema migrației va fi și mai mult decât acum una din temele cruciale ale dezbaterii de politică internă europeană.

Care sunt previziunile dumneavoastră pentru România?

Dezvoltarea României pe termen mediu este aproape în totalitate dependentă de stabilitatea Uniunii Europene și de participarea la structura de securitate nord-atlantică. Nu există scenariu pozitiv pentru noi care să reiasă din perspectiva unei disoluții a Uniunii Europene, nici din renunțarea la garanțiile pe care NATO le oferă membrilor. Și în ultimii 13 ani creșterea bunăstării din țara noastră s-a datorat contextului geopolitic în primul rând. Așadar, să sperăm că din actuala perioada de incertitudine și tulburări cauzată de Brexit, de atitudinea corozivă și centrifugă a unor jucători externi importanți (Trump, Rusia, China, Turcia neo-otomană), de creșterea animozităților Nord-Sud, Est-Vest, democrați vs liberali, UE va ieși mai eficientă și mai coerentă.

Dincolo de această fatalitate geografică unele lucruri sunt clare: populația României va îmbătrâni și se va împuțina. Fără ceva care să compenseze această scădere cantitativă, noi și copiii noștri care vom trăi în România peste o generație nu vom putea întreține o creștere continuă a nivelului de trai. Care ar fi soluțiile? Imigrația și asumarea unei renunțări la etnocentrism, pe de o parte, sau dezvoltare accelerată a unei economii a cunoașterii, pe de alta. Sunt foarte sceptic în ceea ce privește capacitatea României de a arde etape din acest punct de vedere, mai ales că investițiile noastre în educație și cercetare sunt penibile comparativ cu cele din țările asemănătoare cu care ne place să ne comparăm.

Ce ne puteți spune despre planurile dumneavoastră de viitor? Există proiecte la care lucrați în momentul de față sau pe care le aveți în vedere pentru viitor?

Tot timpul lucrez la, probabil, prea multe obiective. În prezent, sunt cufundat în cercetările pe care le realizez cu studenții doctoranzi – pe teme precum digitalizarea educației, mobilitatea socială și educațională, sociologia diagnosticului, iar asta îmi consumă cea mai mare parte din energia intelectuală. În calitate de membru în două Consilii ale Ministerului Educației (CNSPIS și CNATDCU), sunt implicat direct în dezbaterile de politică a învățământului superior, un palier de activitate care mi se pare, la rândul lui, pasionant. Lucrez din când în când și în consultanță în sectorul privat, unde am iar mai multe proiecte care mă țin conectat la lumea muncii și lumea business-ului.

Apropos, mi se pare hazlie opoziția mitologică între „economia reală” și „economia de stat” (care ar fi ireală, ce să zic!, având în vedere că aproape toate averile private au fost făcute cu bani de la stat!) sau pretenția celor din sectorul privat că sunt mai competenți sau mai harnici decât cei de la stat. Am fost în ambele tabere și le zic celor din sectorul privat că nu le-ar strica un pic de modestie și de respect față de cei din sănătate sau educație, de exemplu.

Revenind la ce fac, recunosc că am un fel de adicție față de învățare și față de cercetare, așa că nu mă plâng că nu am proiecte. Cred că uneori chiar devin agasant pentru cei din jur – familie, prieteni, colegi – cu neastâmpărul meu.  

Ce credeți că ar mai putea face Universitatea Oradea pentru a stimula excelența didactică și de cercetare?

Sunt câteva lucruri destul de simple, aparent, dar complicate când ai în vedere o structură mare și greoaie cum e o universitate. În primul rând, trebuie să pornim de la premisa că o universitate este atât de bună pe cât de buni sunt studenții ei. Pentru a spori excelența în universitate trebuie atrași studenți excelenți.

Multă lume crede că e invers, că profesorii excelenți fac din studenți slabi, unii excelenți. Din păcate, asta este viziunea utopică și naivă despre educație, conform căreia școlile modelează caracterele și conștiințele în funcție de harul și priceperea profesorilor. Dacă judecați un pic, veți constata că e invers, că universitățile sunt în competiție pentru cei mai buni studenți. Iar studenții pot fi clasificați simplu, din punct de vedere calitativ, în funcție de ceea ce îi motivează la înscrierea la o facultate. La primul nivel sunt cei care vor doar o diplomă, la al doilea nivel sunt cei care vor să învețe o meserie, iar la al treilea nivel sunt cei care caută în universitate un loc de desăvârșire personală. Orice universitate care se respectă ar trebui să încerce să îi atragă în primul rând pe cei din a treia categorie, iar pentru aceasta trebuie nu doar marketing, dar și o organizare a predării și serviciilor studențești care să livreze efectiv spre îndeplinirea acestor așteptări.

Cum reușești să atragi studenții excelenți? Promovând cu încăpățânare excelența în tot ceea ce faci și întărindu-i universității reputația. De altfel, cu riscul de a mă repeta oarecum, reputația unei universități poate fi măsurată și prin capacitatea de a atrage studenți din afară și de a-i păstra în centrul universitar pe cei mai buni absolvenți de liceu din oraș și din județ. Aceasta ar trebui să fie ambiția conducerii universității.

Promovarea performanței academice se confundă pe de altă parte, în primul rând, cu excelența în cercetare, pentru că reputația academică a unei universități derivă în primul rând din rezultatele din domeniul cercetării-dezvoltării.

De altfel, ca unul care mă ocup de așa ceva, pot să spun nici nu există o măsură validă și de încredere a excelenței în predare. Ce înseamnă un bun profesor depinde de nevoile studenților; nu se poate măsura cu același instrument competența unui profesor de la o universitate de top cu a unuia care predă la un institut care în mare parte a timpului face recuperare școlară. Faima reală a unei universități este dată de poziția în ierarhiile din punctul de vedere al publicațiilor științifice, al contractelor de cercetare dezvoltare, al inovării, al brevetelor etc. La aceasta se adaugă și implicarea în cea de-a treia misiune a instituțiilor de învățământ superior, aceea de a contribui la dezvoltarea socială în calitate de hub de inovare socială și catalizator a inițiativelor civice, culturale sau antreprenoriale. Către un loc care excelează din aceste puncte de vedere tinerii cei mai performanți se vor îndrepta pentru că acesta le dă siguranța că le va oferi contextul pentru dezvoltare personală. Poți elabora o întreagă strategie de dezvoltare academică pornind de la aceste premise de bun simț.  

Interviu realizat de Bianca Chirilă