Titlul problemei de drept: Competenţa facultativă. Posibilitatea invocării excepţiei necompetenţei teritoriale în cazurile prevăzute la articolul 127 Cod procedură civilă în situaţia în care reclamantul sesizează o altă instanţă diferită de cele prevăzute la articolul 127 Cod de procedură civilă, aşadar o instanţă care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa pârâtă. Caracterul excepţiei.
- Materia juridică: Drept procesual civil
- Subcategorie: competenţă
- Dispoziţii legale aplicabile: art. 127, art. 130 Cod de procedură civilă
Într-o primă opinie se consideră că instanţa poate invoca din oficiu excepţia necompenţei teritoriale.
Se are în vedere faptul că potrivit art. 127 al.1 din C.pr.civ. „(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.”
Se observă că legiuitorul a înţeles să restrângă instanţele la care se poate adresa reclamantul la cele circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Prin urmare reclamantul nu a re posibilitatea de a se adresa oricărei instanţe din ţară ci doar celor învecinate Curţii de apel în care se află instanţa pârâtă.
Per a contrario dacă s-ar considera că există posibilitatea adresării oricărei alte instanţe decât cea pârâtă, s-ar deschide posibilitatea unor abuzuri de drept, reclamanţii putând să îşi aleagă instanţa în funcţie de soluţiile favorabile sau nefavorabile în litigii asemănătoare, ceea ce duce la nesocotirea drepturilor pârâtului şi a voinţei legiuitorului. S-ar putea duce la supraaglomerarea artificială a unor instanţe, în detrimentul altora care resping asemenea cereri.
Dreptul comun în materie este cel dat de prevederile art.269 alin.2 din Codul muncii, în care se arată că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanței competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. În cazul de faţă avem de a face cu o excepţie de la dreptul comun, care ţine de calitatea părţilor, or excepţiile sunt de strictă interpretare, (exceptio est strictissimae interpretationis); normele de exceptie trebuie sa-si gaseasca o aplicatie numai la ipotezele la care se refera neputand fi extinse la alte cazuri. Pe baza acestei reguli se rezolva raportul dintre legea generala si legea speciala deoarece legea speciala reprezinta exceptia iar legea generala regula astfel incat legea speciala deroga de la legea generala (specialia generalibus derogant).
Astfel dispoziţiile legale de excepţie sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse şi la alte situaţii decât cele prevăzute expres în actul normativ, dispoziţiile legiuitorului trebuind respectate ad litteram.
Într-o a doua opinie se consideră că se impune respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale.
Se observă că dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.
Din întreaga economie a reglementării rezultă obiectivul urmărit de legiuitor, acela de a extrage litigiul în care este implicată una dintre persoanele care au calitatea menționată mai sus, din aria de competență teritorială a instanțelor pe care, într-o formă sau alta ar putea să le influențeze. În acest mod, se urmărește atât asigurarea imparțialității efective a instanțelor de judecată, cât mai ales păstrarea aparenței de imparțialitate, care are o importanță juridică similară cu imparțialitatea însăși.
Mai departe, reglementarea cuprinsă în art. 127 din Codul de procedură civilă instituie și o soluție legală în materie de competență teritorială, în favoarea instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză.
Se impune din perspectiva acestei norme juridice, să stabilim natura competenței ori a necompetenței reglementate de lege, respectiv dacă vorbim despre o competență/necompetență exclusivă sau alternativă, de ordine publică (absolută) sau de ordine privată (relativă), pentru a identifica interesul protejat, precum și circumstanțele în care poate fi ea invocată.
În această privință, în doctrină și în jurisprudență s-a agreat de principiu soluția potrivit căreia dispozițiile art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt de ordine publică numai în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află și instanța la care funcționează judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia. Prin urmare, acesta este oblicat să sesizeze una din instanțele arătate în textul legal. Cu toate acestea însă, competența alternativă a instanțelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul este apreciată ca fiind de ordine privată, esențial fiind numai ca reclamantul să nu se judece la o instanță din raza propriei sale curți de apel.
În acest sens este, spre exemplu, și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, prin decizia nr. 2091/27.06.2014.
S-a arătat că dispoziţiile art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanţelor din raza teritorială a curții de apel unde se află și instanța la care funcționează judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitatea de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei. Reclamantul, având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanţei. Dubla semnificaţie a normei determină şi calificarea distinctă a excepţiilor procesuale de procedură prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată. Astfel, dacă reclamantul judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier se adresează instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, necompetența teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie absolută fiind, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Dacă însă judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, unei instanţe care se află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se circumscrie unei excepţii de necompetență de ordine privată. Drept urmare, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetență teritorială potrivit art. 130 alin. 3 din Codul de procedură civilă, anume de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe; în mod evident, şi în acest caz, situaţia premisă presupune că, potrivit normelor de competenţă (teritorială, dar şi materială) de drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanţă competentă instanţa la care judecătorul reclamant îşi desfăşoară activitatea şi, pentru evitarea instanţei necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanţe decât cele permise alternativ de acelaşi text. Se cere a se mai preciza că în valenţa sa de normă de necompetență absolută, art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca, judecarea unei pricini în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebuie să însoţească orice procedură judiciară ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.
Soluția de mai sus ni se pare judicioasă și ne-o însușim, întrucât aceasta respectă toate standardele impuse de dispozițiile Codului de procedură civilă și totodată, pare să se conformeze integral scopului legii urmărit de legiuitor. Prin urmare, alături de interpretarea gramaticală, insuficientă aici, interpretarea teleologică vine să dezlege sensul legii. Cu alte cuvinte, esențial este în primul rând ca reclamantul judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier să nu se judece la instanța la care își desfășoară activitatea, dar nici la o altă instanță de grad egal sau inferior celei la care își desfășoară activitatea, dintre cele situate în raza teritorială a curții de apel respective. Pentru respectarea acestui interes public legiuitorul a introdus o alternativă la îndemâna reclamantului și anume, instanțele corespunzătoare din raza unei curți de apel învecinate. Alegerea acestor instanțe este lăsată la îndemâna reclamantului. Dar o asemenea competență alternativă nu poate fi interpretată ca având în continuare caracter de ordine publică, întrucât din momentul în care reclamantul iese din sfera teritorială a propriei curți de apel, interesul public este satisfăcut, oriunde s-ar duce să se judece.
Alegerea de către reclamant a unei alte instanțe decât cele din raza unei curți de apel învecinate nu mai poate leza interesul public întrucât în termeni geografici aceasta presupune sesizarea unei instanțe și mai îndepărtate, adică a unei instanțe din raza unei curți de apel neînvecinate. Or, din perspectiva acestui text legal, cu cât reclamantul pleacă mai departe de propria instanță pentru a formula cererea de chemare în judecată, cu atât exigența legii este mai bine îndeplinită. Desigur că în această situație, nefiind respectată strict norma legală, excepția necompetenței teritoriale poate fi invocată, dar fiind o necompetență relativă, de ordine privată, este permisă numai pârâtului și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
În speță, reclamantul, alături de alte persoane, s-a adresat Tribunalului X, instanță care se află în raza Curții de Apel Y și care în mod evident nu se învecinează cu Curtea de Apel z, în raza teritorială a căreia își desfășoară activitatea reclamantul.
Dar niciuna dintre părțile în contradictoriu cu care se judecă reclamantul nu a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale, întemeindu-se pe nerespectarea prevederilor art. 127 din Codul de procedură civilă.
Dimpotrivă, ca urmare a disjungerii cauzei în ceea ce îl privește pe reclamant, Tribunalul Dâmbovița a invocat această excepție din oficiu, în ciuda faptului că vorbim despre o necompetență relativă, de ordine privată.
Potrivit art. 130 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă,
(2) Necompetența materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
(3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
De asemenea, potrivit art. 131 alin. 1 din Codul de procedură civilă,
(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
Din interpretarea per a contrario a acestor texte de lege rezultă că dacă necompetența nu este invocată în termen ori este invocată de alte persoane decât cele expres prevăzute de lege (în cazul necompetenței de ordine privată), instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată, chiar dacă de principiu ar fi necompetentă, devine competentă să soluționeze pricina și nu mai poate invoca propria necompetență.
Prin alegerea făcută de reclamant, în favoarea unei alte instanțe decât cele competente alternativ, dar situată în raza unei curți de apel mai îndepărtate, coroborat cu împrejurarea că pârâtul nu a invocat necompetența teritorială de ordine privată a acestei instanțe, a făcut ca aceasta să devină exclusiv competentă, iar competența teritorială a acesteia s-a consolidat. Acest punct de vedere este confirmat și prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Deși în prezenta speță discutăm despre necompetența teritorială a instanței, iar nu despre necompetența materială procesuală și deși aici „termenul” a fost respectat, discuțiile
referindu-se la cine anume are abilitarea de a invoca necompetența, soluția din decizia de admitere a recursului în interesul legii menționată mai sus se aplică mutatis mutandis.
Cu majoritate de voturi judecătorii şi-au însuşit prima opinie.
Argumente
Dispoziţiile art. 127 din Cod de procedură civilă, au un caracter derogatoriu de la normele de drept comun şi instituie o competenţă exclusivă în situaţia în care reclamant este un judecător, procuror ori chiar o instanţă de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 pct. 3 Cod de procedură civilă necompetenţa teritorială exclusivă este de ordine publică şi în conformitate cu dispoziţiile art. 130 Cod de procedură civilă poate fi invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
În tratatul Drept procesual civil (Mihaela Tăbârcă editura Universul Juridic, vol.I pag. 664) se apreciază că odată stabilită necompetenţa instanţei în raport cu calitatea reclamantului instanţa competentă urmează săfie aleasă în limitele prevăzute de art. 127 alin.1 Cod de procedură civilă.
Această problemă de drept a fost cuprinsă în minuta întocmită cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor, pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă – Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, 28 februarie 2020.
