Jurisprudență | Achitare pentru conducerea unui vehicul fără a avea permis. Actul autentificat și intitulat ”declaraţie pe propria răspundere”, prin care inculpatul recunoaşte fapta, nu este un mijloc de probă

Actul intitulat „declaraţie pe propria răspundere” autentificat, prin care inculpatul arată că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, solicită judecarea sa în procedura recunoaşterii învinuirii şi că este de acord să presteze o muncă în folosul comunităţii nu este un mijloc de probă în sensul art. 97 Cod de procedură penală, ci reprezintă doar acordul inculpatului pentru procedura de urmat şi efectuarea muncii neremunerate. Declaraţiile inculpatului, pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, trebuie luate în condiţiile art. 107-110 Cod de procedură penală, de către organele judiciare. Procesul verbal de sesizare din oficiu nu constituie mijloc de probă ci este doar act de sesizare al organelor de urmărire penală (art. 61 Cod de procedură penală).

Neexistând probe care să dovedească faptul conducerii autovehiculului pe drumurile publice de către inculpat, este lipsit de relevanţă juridică aspectul că există probe din care rezultă că inculpatul nu posedă permis de conducere şi că valoarea alcoolemiei era peste limita de 0,80 gr/l. În condiţiile reţinerii lipsei tipicităţii obiective a faptelor, se apreciază că nu se poate analiza tipicitatea subiectivă, deoarece nu se poate evalua atitudinea psihică a inculpatului faţă de fapte şi urmările ei, atâta timp cât lipseşte elementul de factură obiectivă.

În temeiul art. 396 alin.2 Cod procedură penală şi art. 336 alin. 1 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, la pedeapsa de: un an închisoare.

În temeiul art. 38 alin. 2 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b) Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă respectiv 4 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de: un an şi 4 luni închisoare.

În fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut că acesta în data de 30.04.2016 în timp ce conducea pe strada Principală din comuna (…) autoturismul său marca (…) cu nr. de înmatriculare (…), într-o curbă, a pierdut controlul autoturismului care a părăsit partea carosabilă răsturnându-se într-un şanţ. Lucrătorii de poliţie sesizaţi despre acest caz s-au deplasat la faţa locului unde l-au identificat pe inculpat. Pentru că acesta emana halenă alcoolică, lucrătorii de poliţie i-au cerut să se supună testelor pentru determinarea alcoolemiei. Testul de respiraţie ce i-a fost făcut inculpatului a indicat că acesta avea o concentrație de alcool pur în aerul expirat de 0,94 mg/l, iar cele două probe biologice prelevate de la inculpat au indicat că acesta avea o alcoolemie de 1,85 g/l alcool pur în sânge, conform primei probe şi 1,75 g/l alcool pur în sânge conform celei de a doua probe.

Lucrătorii de poliţie au cerut acelei persoane să-şi decline identitatea şi după ce acesta a declarat datele de identitate a fost verificată baza de date I .P.J. (…) pentru a se stabili dacă acesta deţine permis de conducere, stabilindu-se că nu există permis de conducere emis pe numele (I), cu datele indicate.

În cuprinsul procesului verbal s-a mai consemnat că persoana identificată ca fiind conducătorul autoturismului şi care se numea (I) a fost testată în vederea stabilirii concentraţiei de alcool pur în aerul expirat, testul indicând o concentraţie de 0,94 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Inculpatul nu a putut fi ascultat în legătură cu acuzaţia formulată pe seama sa nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul cercetării judecătoreşti, rezultând din datele dosarului că acesta a plecat din ţară după săvârşirea faptei, stabilindu-se mai întâi în Franţa şi apoi în Germania.

Acesta a fost informat telefonic atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, despre existenţa procesului penal aflat în desfăşurare împotriva sa şi cu toate acestea nu s-a prezentat nici la organul de urmărire penală şi nici la instanţă (unde potrivit notei telefonice din data de 15.01.2019 a fost informat despre termenul din data de 08.03.2019).

Infracţiunile săvârşite de acesta se află în concurs formal întrucât acţiunea inculpatului din cauza împrejurărilor în care a fost săvârşită şi a urmărilor produse realizează conţinutul a două infracţiuni. Prin urmare instanţa a făcut în speţă aplicarea dispoziţiilor referitoare la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de un an închisoare la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de un an şi 4 luni închisoare.

Inculpatul va executa pedeapsa aplicată în regim privativ de libertate întrucât în absenţa consimţământului acestuia la prestarea de muncă neremunerată în folosul comunităţii, nu sunt îndeplinite condiţiile prev. la art.83 Cod penal pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei sau cele prev. de art. 91 Cod penal, pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Fişa de cazier judiciar a inculpatului demonstrează că acesta nu se află la primul său conflict cu legea penală, iar după săvârşirea faptei inculpatul a demonstrat că nu are capacitate de a-şi asuma responsabilitatea în raport cu consecinţele acţiunii sale şi a preferat să se sustragă de la urmărirea penală şi de la judecată plecând în afara ţării imediat după săvârşirea faptei.

Nu în ultimul rând instanţa a avut în vedere la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului frecvenţa crescândă a infracţiunilor prin care se atentează la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi faptul că cele mai multe erori în conducerea autovehiculelor, cauzatoare de accidente sunt cele determinate de consumul de alcool sau lipsa permisului de conducere.

Reţinând culpa procesuală a inculpatului în temeiul art.274 Cod procedură penală instanţa a obligat pe acesta să plătească statului cheltuieli judiciare avansate pentru purtarea procesului de faţă, cheltuieli în sumă de 1500 lei.

În subsidiar, a solicitat aplicarea unei pedepse a cărei modalitate de executare să fie suspendarea sub supraveghere, inculpatul apelant dându-și acordul în ce privește prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității prin declaraţie în faţa Ambasadei României la Paris. Terțiar, în măsura în care se va aprecia că este posibil, s-a solicitat aplicarea unei amenzi penale.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. 2 Cod de procedură penală şi art. 420 alin. 10 Cod de procedură penală, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 103 alin. 2 teza a II-a Cod de procedură penală condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. De asemenea, potrivit art. 396 alin 2 Cod procedură penală condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat.

Standardul dincolo de orice îndoială rezonabilă trebuie să fie raportat la ansamblul probelor administrate în cauză şi este complementar celui care garantează prezumţia de nevinovăţie, conform căruia orice dubiu profită inculpatului.

Prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă” şi că „după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerilor organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnității umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
– vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
– sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;
– la adoptarea unei hotărâri de condamnare până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”;
– hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlătură prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca inocentă, de toată lumea până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Inculpatul (I) a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea a două infracţiuni – una de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. 1 Cod penal şi una de conducere sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal – în forma concursului ideal. Ca stare de fapt s-a reţinut că în data de 30.04.2016, în jurul orei 22.00, inculpatul a condus autoturismul marca (…) cu numărul de înmatriculare (…) pe strada Principală din (…), fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie de 1,85 gr/l.

Elementul material al ambelor infracţiuni constă într-o acţiune de conducere a unui vehicul pe drumurile publice. Ataşat elementului material, textul de incriminare prevede obligativitatea îndeplinirii unei cerinţe esenţiale şi anume lipsa dreptului de a conduce pe drumurile publice (în cazul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. 1 Cod penal) şi existenţa unei alcoolemii superioare valorii de 0,80 mg/l în momentul realizării acţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice (în cazul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 Cod penal).

În speţă, acţiunea de conducere a autoturismului nu este dovedită prin nici un mijloc de probă.
Declaraţia dată de apelant în data de 30.04.2016 (fila 11 dosar urmărire penală) este anterioară efectuării urmăririi penale in personam. Ordonanţa de efectuare a urmăririi penale faţă de suspectul (…) este din 14.06.2016 (fila 6 dosar urmărire penală). Prin urmare, deşi din conţinutul acesteia nu rezultă calitatea procesuală în care acesta a fost audiat, ea poate fi considerată cel mult o declaraţie de martor, deşi nu a fost respectată nici procedura de audiere a martorilor (nu i s-au adus la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile, nu a depus jurământ etc.). Dar chiar trecând peste acest aspect, având în vedere că după această audiere a sa a devenit suspect, iar mai apoi inculpat în aceeaşi cauză, devin aplicabile dispoziţiile art. 118 Cod de procedură penală, care interzic folosirea acestei declaraţii împotriva sa.

Actul intitulat „declaraţie pe propria răspundere” autentificat la Ambasada României de la Paris, prin care inculpatul arată că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, solicită judecarea sa în procedura recunoaşterii învinuirii şi că este de acord să presteze o muncă în folosul comunităţii (filele 47-48 dosar apel) nu este un mijloc de probă în sensul art. 97 Cod de procedură penală, ci reprezintă doar acordul inculpatului pentru procedura de urmat şi efectuarea muncii neremunerate. Declaraţiile inculpatului, pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, trebuie luate în condiţiile art. 107-110 Cod de procedură penală, de către organele judiciare.

Procesul verbal de sesizare din oficiu nu constituie mijloc de probă ci este doar act de sesizare al organelor de urmărire penală (art. 61 Cod de procedură penală).

Neexistând probe care să dovedească faptul conducerii autovehiculului pe drumurile publice de către inculpat, este lipsit de relevanţă juridică aspectul că există probe din care rezultă că inculpatul nu posedă permis de conducere şi că valoarea alcoolemiei era peste limita de 0,80 gr/l.

În baza art. 396 alin.5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală a achitat pe inculpatul (I) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. 1 Cod penal și sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzute de art. 336 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare în primă instanţă şi apel au rămas în sarcina statului.