Jurisprudență | Acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin proferarea în spaţiul public de afirmaţii defăimătoare

Acordarea de daune morale în baza art. 1349 şi coroborat cu art. 1357 şi următoarele din Codul civil pentru prejudiciul cauzat prin proferarea în spaţiul public de afirmaţii defăimătoare. Imposibilitatea schimbării hotărârii în favoarea intimatului-reclamant

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că prin sentinţa civilă nr. (…) din data de (…), Judecătoria B a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B. A. C. în contradictoriu cu pârâtele G. R. G. şi T. A. C. pe care le-a obligat, în solidar, să le plătească reclamantei suma de 2500 lei cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi hotărâre prima instanţă a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta G. R. G. şi a obligat pe fiecare dintre pârâte să îi plătească reclamantei suma de câte 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamanta este administratorul unei asociaţii de proprietari din oraşul B, la care s-a sistat furnizarea apei reci din vara anului 2015 din cauza datoriilor însemnate la AS SA PN. Datoriile provin însă din perioada când administratorul asociaţiei era numita H. M., care a şi fost condamnată penal pentru delapidare.

A mai reţinut că între părţi există o evidentă stare conflictuală datorată îndeosebi imposibilităţii de comunicare între ele. Reclamanta a fost supusă de pârâte la tot felul de reclamaţii în presă, la televiziune, la primărie, la Consiliul Judeţean N şi la poliţie, nemulţumite fiind de sistarea furnizării apei reci deşi ele nu au restanţe la utilităţi.

Judecătorul fondului a constatat că a fost învestit de reclamantă şi de pârâta G. R. G. – care a formulat cererea reconvenţională – cu cereri de acordare de daune morale, nu şi cu soluţionarea situaţiei financiare a asociaţiei de proprietari ori cu verificarea corectitudinii îndeplinirii sarcinilor de serviciu de către actualul administrator decât, eventual, circumstanţial. 

A mai reţinut că potrivit normelor legale în vigoare nu se încheie contracte individuale cu proprietarii de apartamente pentru furnizarea apei reci şi a serviciului de canalizare, nici cu un singur bloc de locuinţe din cadrul asociaţiei de proprietari. Facturile se emit pe asociaţia de proprietari şi, indiferent de când provin, datoriile sunt trecute în contul asociaţiei. Singurele care pot face o diferenţiere sunt contoarele de bloc la care se raportează furnizorul de apă şi care, atunci când există posibilitatea tehnică, poate să nu se oprească apa rece la un bloc de locuinţe care nu are restanţe. De regulă însă, deoarece factura vizează asociaţia şi nu blocul de locuinţe, furnizorul de apă nefăcând diferenţieri şi preferă să sisteze furnizarea apei reci la toate blocurile de locuit din asociaţie. Chiar pârâta G. R. G. a recunoscut că pe scara ei este un restanţier cu 9000 lei, ceea ce în evidenţa AS însemnă restanţă la plată chiar dacă acesta este debranşat. Cum plata se face pentru cele mai vechi facturi, chiar dacă încasarea s-a făcut de la proprietar pentru luna în curs, există posibilitatea să nu se achite nimic din factura curentă iar administratorul asociaţiei nu poate stabili el ordinea de stingere a datoriilor.

Din susţinerile reclamantei prima instanţă a reţinut că prejudiciul cauzat asociaţiei de fostul administrator prin delapidare nu este recuperat în totalitate nici în prezent şi că la debitul rămas se calculează penalităţi care, probabil, au depăşit deja datoria de bază. Dacă în asociaţie există chiar şi un singur proprietar cu o datorie mai mare există posibilitatea sistării furnizării apei reci la toţi proprietarii. Judecătorul fondului a subliniat că nu poate să facă aprecieri asupra prevederilor legale, dar a ţinut să menţioneze că legile sunt obligatorii şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea lor şi este exclus ca cineva să îşi facă singur dreptate potrivit propriei percepţii şi aprecieri, fie şi numai iluzoriu, prin catalogarea unei persoane într-un fel sau altul.

În mod evident, în aceste condiţii, învinovăţirea administratorului, fie şi numai în faţa celorlalţi membri ai asociaţiei, nu îi este confortabilă acestuia, mai ales că el succede unei persoane condamnate penal în mod definitiv. Problemele asociaţiei trebuie rezolvate în adunarea generală şi în organele ei de conducere, nu în alt mod.

A mai reţinut că potrivit procesului-verbal din data de (…) asociaţia are ca preşedinte pe Ş. C., ca vicepreşedinte pe T. A., ca cenzor pe R. G., ca administrator pe B. C. şi un comitet executiv format din 6 persoane. Nu există vreo dovadă în sensul că în conducerea asociaţiei ar fi intervenit modificări, deşi pârâta T. A. a susţinut că nu a mai dorit să rămână vicepreşedinte, fără a face însă dovada că ar fi fost înlocuită.

O primă concluzie la care a ajuns prima instanţă a fost aceea că pârâtele nu cunosc şi nici nu vor să înţeleagă situaţia reală a asociaţiei deşi T. A. a îndeplinit chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp funcţia de vicepreşedinte. Sistarea apei reci a generat nemulţumiri generale serioase chiar şi între membrii simpli ai asociaţiei. Vizionarea înregistrării efectuate de televiziunea locală, descărcată din mediul on line şi depusă la dosar de pârâtă arată starea de spirit a celor implicaţi. Se pare că, în lipsa înţelegerii hăţişului regulilor furnizorului de apă, revolta s-a îndreptat împotriva administratorului, singurul vinovat identificat fizic, dar, cu toate acestea, la 3 ani de la prima sistare a apei reci, după ce ambele pârâte au arătat la interogatoriu că nu pot colabora cu actualul administrator, nu s-a întrunit o adunare generală care să dispună înlocuirea lui. Învinovăţirea unei persoane doar pentru a exercita asupra ei o presiune psihică nu rezolvă problema ci poate conduce, eventual, la demisia administratorului şi la promovarea prezentei acţiuni. Pârâtele susţin că reclamanta nu ar avea încheiat contract de muncă cu asociaţia de proprietari iar judecătorul fondului s-a întrebat, retoric, dacă administratorul ar fi trebuit şi ar fi putut să se angajeze singur.

A reţinut însă că sunt mai multe reclamaţii pe care pârâtele nu şi le-au asumat precum şi o plângere penală semnată de pârâte, soluţionată prin clasare. Nu există nicio dovadă că şi reclamanta ar fi ripostat similar împotriva pârâtelor, care să fi justificat măcar formal cererea reconvenţională.

În cauză este vorba de o răspundere civilă delictuală care impune analizarea îndeplinirii cerinţelor art. 1349 coroborate cu cele ale art. 1357 şi urm. din Codul civil.

Potrivit art. 1349 din Codul civil „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”

Potrivit art. 1357 din Codul civil „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, iar potrivit art. 1358 din Codul civil „Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.”

Potrivit art. 1359 din Codul civil, având denumirea marginală Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes „Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”, iar potrivit art. 1370, având denumirea marginală Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite, „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.”

Pe baza acestor texte de lege şi a situaţiei de fapt reţinute prima instanţă a apreciat că în persoana ambelor pârâte sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale deoarece au avut posibilitatea să solicite informaţii de la administrator, inclusiv în formă scrisă, înainte să procedeze la denigrarea acestuia prin tot felul de sesizări şi reclamaţii, culminând cu formularea plângerii penale. Susţinerea pârâtelor că nu ar fi fost afişate listele lunare de întreţinere este contrazisă de martorul audiat, numai că în cel mai scurt timp acestea sunt sustrase de cei care au datorii, astfel că distrugerea listelor nu îi este imputabilă administratorului. Pârâtele aveau posibilitatea de a interacţiona cu conducerea asociaţiei, cu preşedintele şi vicepreşedintele sau cu ceilalţi membri ai comitetului executiv, la desemnarea cărora administratorul nu are nicio atribuţie.

Totodată, analizând relaţiile dintre părţi, prima instanţă a constatat că bunăvoinţa administratorului şi comunicarea acestuia cu membrii asociaţiei, inclusiv cu pârâtele, ar fi putut preîntâmpina o parte a efectelor produse, în sensul că pornind de la ea, oamenii ar fi putut înţelege situaţia dramatică în care se aflau, că nu există o altfel de rezolvare decât colectivă şi că numai prin efortul comun s-ar putea găsi soluţii. Reclamanta nu a dovedit că a depus eforturi în acest sens astfel că, din acest punct de vedere este şi ea responsabilă de situaţia existentă. Acest tip de culpă nu atrage însă acordarea unor daune morale pârâtei G. R. G. întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale, dar a reţinut că administratorul are o culpă concurentă.

A apreciat şi că o mare parte a reclamaţiilor s-a născut din disperare, din acuta nemulţumire faţă de situaţia existentă şi că reacţia pârâtelor a fost poate exagerată. Aceasta nu scuză însă excesul nejustificat al acuzaţiilor, lipsa de înţelegere a situaţiei de către pârâte şi nici lipsa lor de responsabilitate când l-au considerat pe administrator drept unicul vinovat, nici uşurinţa cu care l-au considerat vinovat fără dovezi clare şi concrete.

Potrivit art. 1371 alin. 1 din Codul civil „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea sa de prejudiciu pe care a pricinuit-o.”

În consecinţă, a reţinut culpa concurentă a reclamantei la crearea situaţiei conflictuale generatoare de prejudicii psihice, datorată insuficientei comunicări cu membrii asociaţiei. 

Referitor la vinovăţie, a reţinut că în materie delictuală se răspunde pentru culpa cea mai uşoară iar în privinţa prejudiciului, că acesta se circumscrie împrejurării că reclamanta a suferit daune psihice generate de continua ei şicanare prin verificările la care a fost supusă şi datorită faptului că a trebuit să dea răspunsuri la numeroasele reclamaţii formulate de pârâte. Faţă de plângerea penală formulată împotriva acesteia de către pârâte, a considerat a fi unanim cunoscut că o reclamaţie penală creează nelinişte oricărei persoane iar dovedirea nevinovăţiei este un stres incontestabil.

Prima instanţă a menţionat că daunele morale reprezintă prejudicii cauzate unei persoane constând în suferinţe de ordin psihic. Este justificată acordarea unor compensaţii materiale pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane  rezultată din acţiuni şicanatorii şi de denigrare publică. Aceste compensaţii sunt destinate să creeze condiţii de viaţă care să aline într-o oarecare măsură suferinţele psihice ale victimei. Dauna morală a fost denumită în doctrina dreptului ca fiind „orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane” sau „prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusa intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţă fizică sau morale pe care le resimte victima”. Nu există un criteriu de cuantificare a daunelor morale, instanţa fiind în măsură să le stabilească astfel încât să se realizeze o compensare reală a suferinţelor provocate, principiul de bază fiind cel al reparării integrale a prejudiciului.

Prima instanţă a apreciat, în raport de faptele comise, de suferinţele psihice produse reclamantei, de urmările avute – precum şi de culpa concurentă a acesteia – că suma totală de 2500 lei ar constitui o reparaţie echitabilă şi suficientă, răspunderea pârâtelor fiind solidară potrivit art. 1370 din Codul civil.

Având în vedere cele reţinute, a apreciat că se impune respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată, astfel că a dispus conform dispozitivului.

Împotriva sentinţei civile nr. 939 din data de 28.11.2018 a Judecătoriei B a declarat în termen legal apel pârâta-reclamantă G. R. G. în care a susţinut, în continuare, că din informaţiile pe care le deţine datoriile asociaţiei datează din perioada ulterioară preluării funcţiei de administrator de către reclamanta-pârâtă B. A. C. Ori de câte ori mergea să îşi plătească întreţinerea şi îi cerea informaţii, reclamanta-pârâtă îi spunea că nu e treaba ei să vadă actele asociaţiei şi îi reproşa că ea ar fi chemat TvM N ca să facă un reportaj cu privire la situaţia din asociaţie. Însă debitul de 98.748,16 lei existent la data de 03.12.2013 – când reclamanta-pârâtă a preluat funcţia de administrator – a fost achitat iar restanţele actuale datează de după 07.07.2015. La data de 31.07.2015 asociaţia avea datorii de 79.169,79 lei iar cea mai veche factură restantă era din 05.06.2014, astfel că „ceva nu se leagă”.

Cererea de apel a fost în mod legal timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru potrivit art. 7 coroborat cu art. 23 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru iar în dovedire a depus înscrisuri.

Intimata B. A. C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate deoarece apelanta nu exprimă nemulţumiri concrete faţă de această hotărâre, ci îşi expune în continuare opiniile cu privire la activitatea asociaţiei de proprietari. A arătat că la preluarea funcţiei de administrator datoriile restante erau de 117.865,86 lei, din care s-au recuperat treptat anumite sume, însă din vara anului 2015, din cauza debitului de atunci, AS SA PN a încetat furnizarea apei reci. Pârâtele au început să o învinuiască de rea administraţie şi au început o campanie de denigrare a sa, culminând cu plângerea penală depusă la Parchetul de pe lângă Judecătoria B, care a fost clasată pentru că fapta imputată nu există în materialitatea ei.

Din coroborarea expertizei contabile judiciare efectuate în dosarul nr. (…) al Parchetului de pe lângă Judecătoria B cu sentinţa penală nr. (…) din data de (…) a Judecătoriei B reiese că atunci când reclamanta-pârâtă a preluat funcţia de administrator al asociaţiei de proprietari restanţele de plată la AS SA PN erau de 98.748,16 lei, din care fostul administrator H. M. delapidase doar suma de 1398,65 lei. Reiese că diferenţa de 97.349,51 lei erau datorii reale, de necontestat, cauzate de neplata întreţinerii de către membrii asociaţiei. Până la data de (…) datoriile au scăzut la 79.169,79 lei, plafon considerat însă insuficient de către AS SA PN care a sistat furnizarea apei reci ca un mijloc de presiune asupra tuturor membrilor asociaţiei. Prima instanţă a invocat pretinse reglementări legale care i-ar fi permis creditorului să procedeze în această manieră; în realitate AS SA PN se putea prevala numai de dispoziţiile contractului încheiat cu asociaţia de proprietari pentru a proceda astfel. Sistarea furnizării apei reci la toate scările blocurilor de locuinţe este însă o metodă ineficientă şi o reminiscenţă a modului învechit de gândire potrivit căruia unul răspunde pentru toţi şi toţi răspund pentru unul. Mai eficient ar fi fost dacă ar fi sistat apa rece la scările/blocurile de locuinţe cu debitele cele mai mari concomitent cu somarea proprietarilor din scările/blocurile de locuinţe cu datorii mai mici să şi le achite şi ei până la un anumit termen, sub sancţiunea sistării furnizării apei reci şi în aceste puncte de consum. Ar fi existat o diferenţiere în aplicarea sancţiunii şi un imbold în privinţa achitării datoriilor, însă aceasta ar fi presupus o implicare reală a părţilor în soluţionarea problemei.

Din partea asociaţiei de proprietari ar fi trebuit să se implice preşedintele, vicepreşedintele şi comitetul executiv, nu şi reclamanta pentru că potrivit art. 22 alin. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin HG nr. 1588/2007 „Administratorul asigură managementul de proprietate al condominiului prin: a) prestarea serviciilor conform atribuţiilor, obligaţiilor şi responsabilităţilor atribuite de comitetul executiv, în condiţiile legislaţiei în vigoare; b) gestionarea bunurilor materiale şi a fondurilor băneşti, dacă nu are angajat un casier; c) efectuarea formalităţilor necesare în angajarea contractelor cu furnizorii/prestatorii de servicii pentru exploatarea şi întreţinerea clădirii, derularea şi urmărirea realizării acestor contracte; d) asigurarea cunoaşterii şi respectării regulilor cu privire la proprietatea comună; e) gestionarea modului de îndeplinire a obligaţiilor cetăţeneşti ce revin proprietarilor în raport cu autorităţile publice. Obligaţiile cetăţeneşti sunt cele stabilite, potrivit legii, de adunarea generală; f) îndeplinirea oricăror alte obligaţii expres prevăzute de lege, precum şi a celor stabilite prin contractul încheiat cu asociaţia de proprietari.”

Administratorul asociaţiei de proprietari nu are, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă, atribuţii în privinţa conştientizării de către membrii asociaţi a situaţiei dramatice în care se aflau şi că ieşirea din această situaţie se putea face numai prin efortul lor comun. În consecinţă, reclamanta, nefiind responsabilă nici măcar în parte de situaţia existentă – din expertiza contabilă judiciară efectuată în dosarul penal nr. (…) al Parchetului de pe lângă Judecătoria B reieşind că reclamanta a administrat corect fondurile asociaţiei – nu se poate reţine o culpă concurentă în sarcina reclamantei, cum greşit a apreciat prima instanţă. De altfel, prima instanţă a fost sesizată cu cereri de despăgubire pentru prejudiciile aduse imaginii şi onoarei reclamantei-pârâte şi pârâtei-reclamante prin proferarea în spaţiul public de afirmaţii defăimătoare şi, atât timp cât a reţinut că nu ar exista nicio dovadă a vinovăţiei reclamantei-pârâte care să fi justificat măcar formal cererea reconvenţională, nu putea să constate că reclamanta-pârâtă ar fi avut totuşi o culpă concurentă.

Cu toate acestea, îl lipsa unui apel – chiar şi incident – al reclamantei-pârâte, hotărârea nu poate fi schimbată sub acest aspect, astfel că nici cuantumul daunelor morale nu poate fi majorat. Instanţa de control judiciar constată însă că apelul pârâtei-reclamante nu este fondat pentru că susţinerile sale tind să contrazică expertiza contabilă efectuată în dosarul penal şi ignoră dispoziţiile legale în materia asociaţiilor de proprietari. Potrivit art. 12 pct. A lit. c) şi d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin HG nr. 1588/2007 „Proprietarii membri ai asociaţiei, pe lângă drepturile şi îndatoririle prevăzute în statutul asociaţiei de proprietari, au şi următoarele drepturi şi obligaţii: A. Drepturi:…c) să cunoască toate aspectele ce ţin de activitatea asociaţiei şi să aibă acces, la cerere, la orice document al acesteia; d) să primească explicaţii cu privire la calculul cotei de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari şi, eventual, să o conteste la preşedintele asociaţiei de proprietari, în termen de 10 zile de la afişarea listei de plată. Preşedintele asociaţiei de proprietari este obligat să răspundă la contestaţie în termen de 7 zile.” Din prevederile art. 17 alin. 1 lit. s) din aceleaşi Norme metodologice reiese însă că asigurarea exercitării acestor drepturi se face de către comitetul executiv al asociaţiei – deci nu de administratorul acesteia – astfel că prima instanţă a reţinut în mod just că pârâtele au preferat să o „demonizeze” pe reclamanta-pârâtă şi să o acuze public de gestiune frauduloasă decât să se informeze potrivit procedurii legale asupra cauzelor situaţiei în care se afla asociaţia de proprietari. Desigur, soluţiile acestei situaţii puteau fi găsite în cadrul adunării generale a proprietarilor – adică tot în cadrul legal şi statutar – şi nu prin formularea de acuze nefondate şi de afirmaţii jignitoare la adresa reclamantei-pârâte.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă apelul declarat de pârâta G. R. G. va fi respins ca nefondat şi, întrucât a căzut în pretenţii, potrivit art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă apelanta va fi obligată să îi plătească intimatei-reclamante B. A. C.. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.