Ca principiu general, jurisprudența Curții recunoaște obligația statelor de a plasa interesul superior al copilului, precum și pe cel al copiilor ca grup, în centrul tuturor deciziilor care afectează sănătatea și dezvoltarea lor [Vavřička și alții împotriva Republicii Cehe (MC), 2021, pct. 287-288].
În cauza Vavřička și alții împotriva Republicii Cehe, 2021, Curtea a examinat capete de cerere referitoare la obligația legală de vaccinare a copiilor împotriva unor boli bine-cunoscute de medicină, a cărei nerespectare a dus la refuzul înscrierii la grădiniță a copiilor în cauză sau la amendarea părinților acestora. Constatând neîncălcarea art. 8, Curtea a hotărât că politica de sănătate a statului pârât era conformă cu interesul superior al copiilor, în sensul că o politică de vaccinare obligatorie putea fi justificată în scopul obținerii imunității colective și al protejării copiilor care aveau contraindicații la vaccinare și care nu puteau fi imunizați. În plus, a observat că respectiva cerință de vaccinare din statul pârât viza un număr limitat de boli împotriva cărora comunitatea științifică considera că vaccinarea era eficientă și sigură; s-a permis scutirea de la vaccinare a anumitor grupuri de copii; nu exista nicio dispoziție care să permită administrarea forțată a vaccinurilor. De asemenea, deși a recunoscut că excluderea reclamanților de la grădiniță a însemnat pierderea unei oportunități importante pentru copiii de vârstă mică de a-și dezvolta personalitatea și de a începe să dobândească, într-un mediu pedagogic formativ, abilități sociale și de învățare importante, Curtea a constatat că această pierdere a fost consecința directă a alegerii părinților acestora de a nu respecta o obligație legală, al cărei scop era de a proteja sănătatea, în special în cadrul acestei grupe de vârstă. În acest context, Curtea a observat că reclamanții nu au fost privați de orice posibilitate de dezvoltare personală, socială și intelectuală, chiar cu prețul unor eforturi și cheltuieli suplimentare – și posibil considerabile – din partea părinților acestora [Vavřička și alții împotrivaRepublicii Cehe (MC), 2021, pct. 306-307].
Curtea a considerat că anumite intervenții medicale efectuate asupra copiilor, de exemplu sterilizarea și mutilarea genitală feminină, sunt, în principiu, incompatibile cu art. 3 din Convenție (N.B. împotriva Slovaciei, 2012, pct. 73; Sow împotriva Belgiei, 2016, pct. 62).
Înainte ca un copil să fie supus unui examen medical sau unui tratament medical [N.B. împotriva Slovaciei, 2012, pct. 74; I.G. și alții împotriva Slovaciei, 2012, pct. 122-123; M. împotriva Franței (dec.), 2022, pct. 61], inclusiv în cazul internării într-un spital de psihiatrie (V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 103 și 133-135), este necesar să se obțină consimțământul informat al copilului sau al reprezentantului legal al acestuia. Curtea a constatat o încălcare a art. 3 în ceea ce privește sterilizarea copiilor romi, în cazul absenței consimțământului (N.B. împotriva Slovaciei, 2012, pct. 74-88; I.G. și alții împotriva Slovaciei, 2012, pct. 116-134). Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a art. 8 din Convenție ca urmare a efectuării unei examinări medicale a unui copil cu privire la care se bănuia că a fost victima unor abuzuri, fără consimțământul părinților sau o hotărâre judecătorească (M.A.K. și R.K. împotriva Regatului Unit, 2010, pct. 79-80).
Copilului i-au fost făcute analize de sânge și fotografii la spital, împotriva dorinței exprese a ambilor părinți, care nu au fost prezenți. Curtea a constatat că nu exista nicio urgență care ar fi justificat efectuarea examinării fără consimțământul părinților sau fără o hotărâre judecătorească (pct. 75-80). În plus, Curtea a hotărât că, atunci când trebuie să examineze acuzații întemeiate privind supunerea unui copil la intervenții medicale nevoluntare (în circumstanțele specifice ale cauzei, copilul prezenta o dizabilitate intelectuală și nu locuia cu părinții săi), autoritățile naționale au obligația, în temeiul art. 3 din Convenție, de a lua fără întârziere măsurile necesare pentru a aprecia credibilitatea susținerilor, pentru a clarifica circumstanțele cauzei și pentru a identifica persoanele răspunzătoare (V.I.împotriva Moldovei, 2024, pct. 109).
Refuzul părinților de a-și da consimțământul pentru supunerea copiilor unui tratament medical poate duce la apariția unor conflicte cu medicii, care trebuie să fie soluționate. În cauza Glass împotriva Regatului Unit, un copil cu handicap grav a fost internat în spital de mai multe ori. Medicii au crezut că acesta era pe moarte și au apreciat că nu mai era necesar să primească îngrijiri la terapie intensivă. În timpul uneia din internări, medicii au crezut că respectivul copilul a ajuns într-o fază terminală și, pentru a-i alina durerile, i-au administrat diamorfină, împotriva voinței mamei acestuia. În plus, la dosarul medical al copilului a fost adăugată mențiunea „Nu resuscitați”, fără consultarea mamei. Curtea a hotărât că personalul spitalului a luat decizii ținând seama de ceea ce a considerat că era cel mai bine pentru a servi intereselor copilului, astfel încât scopul urmărit a fost legitim (pct. 77). Cu toate acestea, nu a fost furnizată o explicație referitoare la motivul pentru care spitalul nu a solicitat intervenția instanțelor în etapele inițiale, pentru a depăși impasul provocat de opoziția mamei. Spitalul avea obligația de a întreprinde o astfel de inițiativă și de a dezamorsa situația, anticipând o eventuală situație de urgență. În schimb, medicii au folosit timpul limitat pe care îl aveau la dispoziție pentru a încerca să îi impună mamei opiniile lor (pct. 81). În astfel de circumstanțe, decizia autorităților de a nu ține seama de obiecțiile mamei în ceea ce privește tratamentul propus, având în vedere lipsa încuviințării din partea unei instanțe, a avut ca rezultat încălcarea art. 8.
În cauza Gard și alții împotriva Regatului Unit (dec.), 2017, capătul de cerere formulat de părinți în temeiul art. 2 și 8 din Convenție, cu privire la decizia de sistare a tratamentului de menținere a funcțiilor vitale ale copilului lor nou-născut, care suferea de o boală genetică fatală, a fost declarat inadmisibil.
Reclamanții au susținut că, în cauză, era necesar să fie aplicat criteriul privind riscul de a-i cauza copilului un „prejudiciu semnificativ”, și nu criteriul „interesului superior” al copilului, întrucât cel de-al doilea permitea o ingerință nejustificată în exercitarea drepturilor lor părintești în temeiul art. 8 din Convenție (pct. 118). Curtea a constatat că, în speță, instanțele naționale au concluzionat, pe baza unor ample expertize, că exista riscul de a-i cauza un „prejudiciu semnificativ” copilului, care probabil că era expus permanent unor dureri, suferințe și chinuri și nu avea să beneficieze de tratamentul experimental propus de părinți [pct. 119, a se vedea și Afiri și Biddarri împotriva Franței (dec.), 2018]. Riscul unui „prejudiciu semnificativ” a fost discutat din nou în cauza Parfitt împotriva Regatului Unit (dec.), 2021, în care s-a pronunțat o decizie de inadmisibilitate cu privire la sistarea tratamentului de menținere a funcțiilor vitale în cazul unui copil care suferea de o afecțiune medicală în fază terminală. Făcând referire la cauza Vavřička și alții împotriva Republicii Cehe (MC), 2021, Curtea a hotărât că aplicarea criteriului „interesului superior al copilului” mai degrabă decât a criteriului „prejudiciului semnificativ”, în procedurile interne, se încadra în marja de apreciere a statului (ibidem, pct. 51).
În cauza Hanzelkovi împotriva Republicii Cehe, 2014, a fost luată o măsură sanitară prin care o mamă și copilul său nou-născut au fost obligați să se întoarcă la spital după ce îl părăsiseră imediat după naștere. Curtea a constatat o încălcare a art. 8 deoarece, înainte de a lua o măsură atât de radicală precum trimiterea mamei înapoi la spital, cu asistența poliției și a unui executor judecătoresc, autoritățile naționale ar fi trebuit să stabilească mai întâi dacă era posibil să se recurgă la o formă mai puțin extremă de ingerință în viața de familie a reclamanților, într-un moment atât de decisiv al vieții lor (pct. 78-80).
În ceea ce privește avortul, Curtea a considerat că dreptul femeii la respectarea vieții sale private trebuie să fie pus în balanță cu alte drepturi și libertăți concurente invocate, inclusiv cele ale copilului nenăscut. Curtea a hotărât că legislația care reglementează întreruperea de sarcină nu afectează doar viața privată a femeii, deoarece, atunci când o femeie este însărcinată, viața ei privată devine strâns legată de fătul în curs de dezvoltare [A, B și C împotriva Irlandei(MC), 2010, pct. 213; Tysiąc împotriva Poloniei, 2007, pct. 106].
În cauza P. și S. împotriva Poloniei, 2012, Curtea a constatat încălcări ale art. 3, 5 și 8 din Convenție ca urmare a tratamentului aplicat de autorități unei adolescente care dorea să facă un avort după ce fusese violată. Curtea a hotărât că reclamantele, fata și mama ei, au primit informații înșelătoare și contradictorii și nu au beneficiat de consiliere medicală obiectivă. În spitalul din Varșovia, autoritățile nu au asigurat protecția fetei astfel încât să nu intre în contact cu oamenii care au încercat să exercite presiuni asupra ei. Mai mult, când aceasta a solicitat protecția poliției, după ce a fost acostată de activiști împotriva avortului, în loc să fie ajutată, a fost arestată și plasată într-un centru de adăpost pentru minori. Curtea a considerat că era de o „importanță capitală” faptul că reclamanta avea doar paisprezece ani la momentul respectiv și că era extrem de vulnerabilă, având în vedere că fusese victima unui viol (pct. 161-162).
Drepturile copilului în domeniul sănătății pot ridica, de asemenea, probleme în temeiul art. 2 din Convenție. În cauza Asiye Genç împotriva Turciei, 2015, un bebeluș născut prematur a murit într-o ambulanță, la câteva ore de la naștere, în urma transferării acestuia între spitale, fără să fi fost spitalizat pentru a fi tratat. Curtea a constatat, în primul rând, că statul nu a asigurat suficient organizarea și funcționarea adecvate ale serviciilor medicale oferite în spitalele publice sau ale sistemului său de protecție a sănătății, ceea ce a constituit un refuz de a acorda asistență medicală de natură să pună în pericol viața unei persoane (pct. 80). În al doilea rând, Curtea a constatat că răspunsul sistemului judiciar turc la tragedie nu a fost corespunzător, în sensul clarificării circumstanțelor exacte ale decesului copilului, constituind astfel o încălcare a art. 2 din Convenție (ibidem, pct. 86-87, a se vedea și Oyal împotriva Turciei, 2010).
În cauza V.I. împotriva Moldovei, 2024, Curtea s-a pronunțat cu privire la internarea nevoluntară într-un spital de psihiatrie a unui copil care era lipsit de îngrijire părintească și prezenta dizabilități psihosociale. Curtea a constatat că respectivul cadru juridic intern nu respecta cerința inerentă obligației pozitive a statului de a institui și aplica în mod efectiv un sistem care să asigure protecția acestor copii împotriva încălcărilor grave ale integrității lor, contrare art. 3 din Convenție.
Deși conținea anumite dispoziții legale clare cu privire la internarea copiilor în instituții de sănătate mintală (pct. 125), cadrul juridic intern nu prevedea garanția unui control independent al internării nevoluntare într-un spital de psihiatrie, al tratamentului psihiatric nevoluntar și al utilizării mijloacelor de contenționare chimică și nu includea alte mecanisme care să permită prevenirea comiterii unor astfel de abuzuri asupra persoanelor cu dizabilități intelectuale, în general, și, în special, asupra copiilor lipsiți de îngrijire părintească (pct. 129).
Curtea a concluzionat, de asemenea, că internarea copilului într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric la care a fost supus au încălcat art. 3 sub aspect material, deoarece acestea nu au răspuns unei necesități terapeutice suficient de convingătoare și bine stabilită (pct. 142 și 144) și ținând seama de durata internării (pct. 146), precum și din cauza transferului reclamantului la secția pentru adulți și a faptului că acesta a fost supus unor măsuri de contenționare chimică (administrarea de antipsihotice, neuroleptice și tranchilizante), care nu erau necesare din punct de vedere terapeutic, precum și ca urmare a condițiilor materiale existente în secția respectivă (pct. 157). Curtea a constatat, de asemenea, că aceste acțiuni au perpetuat o practică discriminatorie față de reclamant, acesta fiind un copil cu o dizabilitate intelectuală, reală sau percepută, cu încălcarea art. 14 din Convenție (pct. 175-177). În plus, aceasta a constatat că statul pârât nu dispunea de un mecanism adecvat care să permită obținerea de reparații de către persoanele, în special copiii, cu dizabilități mintale care pretindeau că erau victime în temeiul art. 3 și 14, astfel fiind încălcat art. 13 din Convenție (pct. 185).
[1] A se vedea, de asemenea, Ghid privind jurisprudența derivată din Convenție – Drepturi sociale.
